Într-o sală de clasă, învățătoarea se plimbă prin fața unei hărți vechi a Daciei Romane agățate de rama tablei, sub tricolor, stemă și ceas. De pe-același perete veghează chipurile severe ale mai multor domnitori.
Învățătoarea: De ce naționalitate suntem?
Elev: Români.
Î.: Și strămoșii noștri, ai tuturor românilor, eraaau… Am învățat. (...)
E.: Dacii!
Î.: Dacii și… Mai știm noi pe cineva.
E.: Și romanii!
Î.: Dacii și romanii. Astăzi însă vom vorbi doar despre daci.
E prima scenă a documentarului Dacii Liberi, proiectat în premieră la TIFF 2018. Acum opt ani, când s-au apucat să adune primele cadre cu „daci”, realizatorii Monica Lăzurean Gorgan și Andrei Gorgan erau interesați mai degrabă de grupurile care fac reconstituiri istorice. Între timp, pasiunea pentru strămoșii purtători de cușmă a căpătat tot mai multă vizibilitate în online-ul, iar naționalismul pare să înflorească pe aste meleaguri. Dacii Liberi e felul celor doi de-a contrabalansa festivismul Centenarului: de-a lungul a 60 de minute se succed ritualurile unui grup cu convingeri mistice, aspecte din viața unui sat dacic sau secvențe de la un Congres de Dacologie. Toate sunt redate neutru, fără a lua în derâdere tezele personajelor, pentru că ei consideră o analiză a dacologiei nu poate începe cu un râs gros. Am stat de vorbă cu realizatorii filmului despre „dacii” de azi și ideile lor.
Care a fost ideea de la care ați pornit?
Monica Lăzurean Gorgan: În 2010, un prieten care e fotograf și făcea un material pentru National Geographic ne-a zis: „Băi, sunt unii, bărbați, maturi, la 30-40 de ani, care se bat între ei și se îmbracă în daci și romani”. Eu am zis: „Mișto, hai că mergem și-i filmăm!”. Ei mergeau din Cluj la Roma la un festival de re-enactment. Era Terra Dacica Aeterna, un grup de reconstituire istorică. Atunci i-am cunoscut și i-am filmat. După aceea - mai în glumă mai în serios - am vrut să extindem research-ul, să filmăm daci și romani, dar n-am mai găsit romani.
Andrei Gorgan: Făcându-ne documentarea, peste tot unde căutam dădeam numai de daci. Între timp a mai crescut fenomenul ăsta în online al dacismului, pasiunea asta pentru daci manifestată prin postări și share-uri. Motiv pentru care și o parte din personajele filmului le-am luat din online.
M.L.G.: Pe scurt, am vrut să fie un film pentru Centenar, care să contrabalanseze anumite manifestări de anul ăsta și să reprezinte cumva o bază de discuție.
A.G.: Ideea de la care am plecat în povestea asta cu dacii a fost felul în care se interpretează istoria la noi, destul de clișeistic.
M.L.G.: Și creșterea unui curent naționalist. Ne-am speriat cu toții de ceea ce se întâmplă în Ungaria, în Polonia, în America. Și am zis că e important să facem ceva și la noi.
Cum v-au primit cei din satul dacic de la Năeni?
A.G.: Noi le-am spus că vrem să facem un film despre daci, despre diferite soiuri de re-enactment. Pentru că și cei din sat tot un fel de re-enactment vor să facă, chiar mai implicat: ei chiar vor să trăiască precum dacii acolo. Nu au electricitate, între altele.
În film prezentați ritualurile pe care ei le desfășoară. Cum construiesc ei ritualurile astea?
M.L.G.: Ritualurile astea ei le fac de ceva vreme. Am vorbit cu cei din echipa Declic, ei sunt foarte activi în zona Roșia Montană și au văzut filmul. Și au zis: „A, la noi în zona Hunedoara ritualurile astea sunt foarte dese”. E un ritual al focului sacru. Sunt forme și forme... Ce-au zis ei concret despre ritualul ăsta a fost că ei îl fac deja de ceva vreme, sunt deja un fel de preoți alternativi care și-au fixat ritualul ăsta și îl duc așa. Eu personal cred că-i o îmbinare între creștinism și păgânism.
Cum integrează ei creștinismul în tradiția mai veche?
A.G.: Bine, sunt teorii și teorii, de la punctul în care domnul Funar spune că Domnul Iisus Hristos era geto-dac până la justificarea continuității etnice și lingvistice a poporului român pe acest teritoriu. Contează mai puțin pentru ei argumentele de tip științific decât faptul că trebuie demonstrat într-un fel că noi suntem aici de două mii de ani.
M.L.G.: E o propagandă veche care cumva rămâne în noi. Și nu contează ce zic cei mai buni și mai grozavi istorici, pentru că la scrierile lor nu ajunge nimeni.
A.G.: Asta e și ideea pentru care nu l-am intervievat pe Lucian Boia sau pe Dan Alexe, de exemplu. În film, cei care contra-argumentează aceste teorii sunt cei de la Terra Dacica Aeterna, care sunt istorici și arheologi, dar fac re-enactment și au un limbaj mai apropiat de înțelesul unui spectator de film.
Care e statutul legal al satului dacic din Buzău?
M.L.G.: Satul e „patronat” de preotul Mihail Milea, care și un filantrop OK și un om care are niște acțiuni caritabile în Buzău și se implică constructiv în niște comunități. A fost ideea lui. El a fost într-o relație bună cu primăria din Năeni, cu primarul de-atunci. Și primăria din Năeni a zis: „OK, vă dau bucata asta de pământ”.
A.G.: Nu sunt propriu-zis o localitate, ci mai degrabă o atracție turistică. Din ce-am înțeles vin pelerini pe-acolo.
Aveți în film mai multe personaje ce fac lucruri diferite, sunt implicați inclusiv în proteste. Există o coagulare între mișcările astea sau acționează mai degrabă separat?
A.G.: Uneori se leagă. De exemplu, părintele Milea participă și la congresele de dacologie. Alții, în schimb, cum sunt cei de la Focul Sacru, nu. Dar, până la urmă, toate ideile astea se coagulează online, pentru că există niște puncte comune.
M.L.G.: Dar nu există o rețea directă, adică nu se știu între ei.
A.G.: Există doar niște puncte ideatice comune. Unul dintre ele e faptul că ei pun cumva în contrast trecutul eroic, vitejesc, măreția neamului dac, cu prezentul sumbru, gri, despre „poporul român oropsit” și sub papucul conspirațiilor, a clasei politice, a soroșistilor. Asta ar fi cumva o idee comună a tuturor: că românii sunt ignorați, că istoria noastră e ascunsă.
M.L.G.: Sunt idei care se repetă, chiar dacă-s grupuri diferite care nu se cunosc între ele.
Deci e și un soi de protest față de felul în care arată România de azi.
A.G.: Este, bineînțeles. Aici variază: organizatorul de proteste se referă mai mult la clasa politică, acolo sunt marile probleme pentru el. Alții vorbesc de faptul că istoria noastră e undeva, la Vatican, sub cheie. Și în cazul în care s-ar descoperi istoria asta, lucrurile s-ar schimba dramatic în bine pentru români.
M.L.G.: Cred că-i o combinație de propagandă veche, cu niște complexe de inferioritate, de nație mai mică. Și atunci, cum zicea Andrei, se cumulează chestiile astea și găsim în strămoșii noștri ceva de care să te agăți și care să te facă să te simți mai bine.
Citește și:
Aveți o scenă dintr-o sală de clasă. Ați mai vorbit și cu alți profesori despre cum vorbesc ei despre ce-au la îndemână în manuale, sunt și profesori care încearcă alte abordări?
A.G.: Cu siguranță. Și cred că și înainte de anii ‘90 au fost. Tatăl meu a fost profesor de istorie și a fost unul OK. Profesorul de istorie din Baia Mare de la liceu a fost elevul lui și mi-a povestit. Dar, pe de altă parte, prin anii ‘80, a fost convocat la un moment dat împreună cu toți responsabilii de educație politică la Casa de Cultură a Sindicatelor, unde, în cadrul unei conferințe, se făcea un soi de îndoctrinare cu privire la daci. S-au afirmat chestii de genul că, după otomani, Imperiul Roman a făcut cel mai mult rău poporului român sau că limba latină a fost vorbită de daci înaintea romanilor. Iar romanii, când au cucerit o parte din Dacia, au fost latinizați și au dus - odată cu retragerea aureliană - limba latină în Peninsula Italică. De-aia n-ar trebui să ne mire nici faptul că ideile astea sunt atât de populare astăzi în online. Văzând amploarea a ceea ce se întâmpla în anii ‘80, îți dai seama că ideile astea nu-s de ieri, de azi. Asta am încercat și noi să arătăm, că nu ar trebui să tratăm subiectul ăsta de maniera că „uite-i pe ăștia ce spun”, că le inventează ei. Motiv pentru care am și încercat să fim cât mai obiectivi, să nu comentăm nimic.
Dar bănuiesc că vă așteptați la reacții.
A.G.: Reacțiile n-au cum să n-apară. La prima proiecție, de la Vlaha (din cadrul TIFF - n.r.) s-a reacționat la ce ne așteptam noi să se reacționeze, dar ăsta e un anumit tip de public, de festival. Mai departe probabil că o să apară altfel de reacții în online, după ce filmul va fi văzut și în cinematografe sau pe TV. Dar dat fiind faptul că noi ne-am poziționat destul de echidistant, cine vrea poate să ia și partea de fabulațiune sau fantezie de bună și s-o propage mai departe.
M.L.G.: Asta-i tricky și pentru noi.
A.G.: Poate fi luat inclusiv acest film ca o platformă de propagare a unor idei.
M.L.G.: Crezi, Andrei?
A.G.: Păi iei un fragment în care „cutare a zis în film asta…”
M.L.G.: Când scoți un fragment e altceva, dar per total filmul nu cred că e o platformă pentru ei.
Foto: cadru din documentarul Dacii Liberi
Citește și:
_thumb.jpg)
