Recomandări

Cele mai mișto lucruri pe care le-am descoperit în 2017

de Scena 9

Publicat pe 29 decembrie 2017

În anul ăsta din care au mai rămas doar două zile și un pic ne-au trecut prin fața ochilor catralioane de ferestre, taburi, clipuri & co. Am citit multe cărți (dar și mai multe le-am lăsat neterminate), am văzut o tonă de filme și ne-am prefăcut că nu vedem cât e ceasul, ca să mai vedem un episod din cine știe ce serial adictiv. Am salvat vrafuri de articole, pentru mai târziu. Uneori, când nu ne-am mulțumit doar să dăm attend la evenimentele de pe Facebook, am mers prin oraș să vedem ce mai mișcă prin galerii și pe la concerte, ce mai spun oamenii la conferințe și ce piese se mai joacă. Dintre toate lucrurile astea, pe cele mai multe le-am uitat și altele sunt chiar acum în proces de uitare. Dar câteva dintre ele au rămas cu noi și-au schimbat infinitezimal ceva din felul în care înțelegem sau doar ascultăm lumea. Am scotocit în redacție printre toate descoperirile culturale pe care le-am făcut fiecare în 2017 și am făcut câte un top 3 subiectiv. Au încăput în selecția noastră supereroi și muzici care ne-ajută să mergem mai departe, cărți și podcasturi care ne-au dat peste cap și câte și mai câte. Voi ce salvați de la uitare din 2017?

Vlad Odobescu: Emisiuni pentru nopți lungi, supereroi și muzică pentru dimineți liniștite

Late night show-urile

Se întâmplă uneori ca echipa lui Stephen Colbert să furnizeze aproape în timp real cărbune pentru show. E greu să ții pasul cu toate tweet-urile, gesturile și declarațiile celui mai straniu președinte al Statelor Unite, dar e al naibii de important: umorul pare să fie printre ultimele redute în fața idiocrației ce se instalează rapid în lume, fiindcă îi ține sănătoși pe cei neatinși de populisme. În ultimul an, am urmărit cam în fiecare zi fragmentele de pe YouTube ale emisiunilor lui Colbert, ale lui Trevor Noah și Seth Meyers, ca să înțeleg de ce noua noastră lume arată așa, fără să mă ia plânsul.

Universul Marvel de pe Netflix 

După ce-am fost fascinat de primele două sezoane din Daredevil - o serie înviată după un film prost lansat în 2003 -, am început să iau la rând serialele cu super-eroii învecinați: Luke Cage, Jessica Jones, Iron Fist, The Punisher. Anul ăsta a apărut și primul sezon din The Defenders, seria ce-i aduce împreună, iar anul viitor sunt anunțate episoade noi din Daredevil și Jessica Jones. Prin urmare, o să mai sabotez din când în când rubrica asta cu eroi de cartier.

Alfa Mist - Antiphon 

Tipul ăsta mi-a apărut într-o zi ca sugestie pe Youtube și de-atunci îl tot folosesc ca fundal al dimineților mai liniștite. Crescut în Newham, cel mai amestecat etnic cartier al Londrei, a învățat de capul lui să cânte la pian, a devenit fascinat de Miles Davis și de Hans Zimmer, iar de aici a ieșit un mix ciudat de jazz, hip-hop și grime.

Andra Matzal: Podcasturi, jazz în mijlocul pădurii și o expoziție ca un blockbuster

Super-podcasturi

Pentru mine, 2017 a fost anul podcasturilor (asta și pentru că am niște colegi mișto de redacție, cărora le mulțumesc pentru recomandări). Am înțeles mai bine știrile cu The Daily, seria lui Michael Barbaro pentru The New York Times, am făcut față unui drum de 9 ore cu trenul fiindcă am ascultat poveștile Invisibilia despre emoții (mersi, Ioana!), m-am gândit mult la dimensiunea porno a finite după The Butterfly Effect al lui Jon Ronson și m-am lăsat pe mâna nostalgiei & introspecției cu fiecare episod din Heavyweight etc. Dar la fastuoasa ceremonie subiectivă din capul meu, premiul pentru capodoperă absolută la categoria podcast merge la S-Town (ave, Vlad, că ai scris despre el aici). S-Town (de la Shit-Town), produs de Serial și This American Life, e munca lui Brian Reed, care a urmărit timp de trei ani un fir pe care ar fi putut bine-mersi să-l ignore. Totul pornește de la un telefon primit de la un tip pe nume John, care detestă aproape savant orășelul unde locuiește, undeva prin Alabama. E o poveste palpitantă și tandră, construită impecabil în jurul unui personaj absolut minunat, o poveste despre singurătate și lumea care încape într-o viață. Singurul mod prin care mă puteți opri de la înșirat superlative e să-l ascultați.

Cel mai tânăr festival de jazz din Ro

Când am aflat la începutul anului că GoGo Penguin or să cânte la Smida Jazz Festival, am știut instant unde voi fi pe 25-27 august. Și a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat în 2017, chiar dacă drumul cu mașina de la București până în creierii munților Apuseni a fost un calvar. Și asta fiindcă acolo am văzut cele mai bune două concerte de anul ăsta (și printre cele mai puternice din toată scurta mea istorie): GoGo Penguin, pe care-i știam deja și care-au demonstrat cum poate să sune un performance live desăvârșit, și Kandinsky Effect, care pentru mine-au fost descoperirea muzicală a anului. Saxofon, bas și tobe, într-un flow hipnotic. Dacă de obicei oamenii merg la festivaluri pentru trupele pe care le cunosc și le știu pe de rost, Smida mi-a plăcut cu atât mai mult cu cât mi-a făcut cunoștință cu artiști noi foarte buni. Pe lângă asta, e un festival încă mic și are un aer intim, e prietenos cu natura și se întâmplă într-un mic paradis. 

Expoziția Treasures of the Wreck of the Unbelievable, a lui Damien Hirst

Până anul ăsta, nu văzusem pe viu nicio lucrare de Damien Hirst, dar nu prea ratam nicio ocazie să spun că-l cam disprețuiesc. Că e megaloman și jonglează cu niște sume porcoase, că are ceva de fanfaron și face chestii complet dubioase din punct de vedere etic etc. etc. Dar după expoziția-mamut pe care a organizat-o anul ăsta la Veneția, am căpătat și eu niște nuanțe, slavă Domnului. Treasures of the Wreck of the Unbelievable (despre care am scris mai multe aici) e un fenomen artistic perfect pentru spiritul lui 2017. E un blockbuster, o desfășurare strivitoare de forțe, la o scară de neimaginat pentru cineva obișnuit cu scena artistică a muritorilor independenți. E în același timp iluzie fermecătoare și ironie, măiestrie a tehnicilor la limita cu efectele special. Într-o lume a plasticului, e opulență încrustată în aur veritabil. Dincolo de toate armele astea ale seducției, pentru mine a funcționat mănușă pretextul: să-ți imaginezi istoria ca o debara uriașă, un cabinet de curiozități unde găsești alandala capete de ciclopi, statui de zei și eroi din desene animate. 

Ionuț Dulămiță: Adrian Ghenie, punk și pisici

2 x Adrian Ghenie la Berlin

De când m-am apucat de pictat, ca autodidact, acum câțiva ani, mi-am tot dorit să văd live niște tablouri de-ale lui Ghenie - pictorul clujean de talie mondială stabilit în Berlin, ale cărui picturi se vând cu căruțe de bani. Păreau mega impresionante și intense pe net, voiam să stau la câțiva centimetri de măiestria tehnicii din spatele lor. Acum o lună jumate, a venit ocazia asta și mi-am luat bilet pentru Berlin special ca să văd o expoziție marca Ghenie. Am văzut de fapt două, simultane, în două galerii diferite: Plan B și Iudin. Am fost dezamăgit. Și nu de tablouri în sine, care sunt într-adevăr impresionante, ci de atmosfera creată în jurul lor de valurile de vizitatori. 

O atmosferă de vernisaj care m-a teleportat într-un univers pretențios și fetișist, de unde se vedea prea puțin din Ghenie și prea mult din vrăjitorul din el, un univers din care părea că nu voia să facă parte nici măcar pictorul, pentru că nu era prezent, deși toată lumea îl aștepta (sau poate asta era doar marketing). „A aruncat cu niște bani pe pereți, le-a dat oamenilor ce voiau să vadă”, spunea cineva din public. Nu știu dacă asta a fost intenția, dar pe moment așa mi s-a părut și mie - e greu să nu ai prejudecăți în fața unei mașinării de făcut bani în care se lasă acaparat un artist. 

Până la urmă, cred că m-a deranjat pur și simplu invazia într-un act care-ar trebui să fie intim: privitul unui tablou. Departe de ea, m-aș fi pierdut printre texturile seducătoare și distorsiunile cărnoase, în culorile suculente și universul cosmic & primordial al lui Ghenie, în care apar uneori și tușe personale: am înțeles că lucrările din expoziția „Nightscape” de la Plan B au fost inspirate de perioada în care pictorul locuia în Cluj, chiar înainte să-și înceapă studiile la Universitatea de Arte. Fie că ne place sau nu, Ghenie e un fenomen care emană multă energie. Mai jos e tabloul care mi-a făcut poftă cel mai mult și care-a făcut parte din expoziția „Nighstcape” - se numește „Heart Attack”.

Molotov Cocktail 

Anul ăsta am văzut pentru prima oară și un concert Molotov Cocktail - o trupă de punk înființată în frenezia rebelă din New York-ul anilor '90 de un român fugit în Vest înainte de Revoluție. Știam de ei, dar nu-i ascultasem până atunci, nici în afara scenei. La începutul anului, am fost în club Fabrica la aniversarea lor de 25 de ani, pe care-au marcat-o printr-un mini-turneu în Bucureşti, Salonic şi Sofia. Mă operasem de menisc și aveam o ditamai orteza pe piciorul drept, dar asta nu m-a oprit să ma dezlănțui discret pe muzica nefinisată, care se supune mesajului, pe energia brută de hardcore punk și pe vocea sarcastică, cu infuzii brit, americane şi est-europene, a lui Gabby Molotov - o voce formată în fabrica de punk CBGB’s din New York. La câteva zile distanță, am povestit cu ei pentru S9, cel mai mult cu Gabby Molotov (fondatorul trupei și singurul membru constant de la început) despre traseul formației și prezentul ei.

Guantanamo Bay Vacation - piesă compusă cu actualul line-up al Molotov Cocktail

Kedi. Împărăția pisicilor 

Cum scriam aici, motanul meu a fugit acum trei ani, dintr-o curte de la țară în care-l plasasem ca să fie „liber”. Îl mai visez și azi, câteodată, și-mi place să cred c-a ajuns într-un loc mai bun: adică în Istanbul, printre sutele de mii de pisici care trăiesc pe străzi și conviețuiesc cu oamenii, într-o libertate domestică. Kedi (Pisici) - un documentar pe care l-am văzut vara asta la festivalul Pelicam din Tulcea - are în prim-plan viața a șapte pisici de stradă și-a oamenilor în jurul cărora gravitează și care au grijă de ele, într-un oraș care crede că micile feline comunică cu Dumnezeu, iar oamenii sunt intermediarii. Și în care există o grijă colectivă față de ele. De mii de ani, pisicile s-au infiltrat în micile comunități ale metropolei turcești, devenind oglinzi pentru cei care le protejează și le respectă independența și totodată terapeuți care-i fac pe oameni să reflecteze asupra vieții într-un mod unic și tămăduitor. Personajele umane din documentar au scăpat de depresii și au dobândit o înțelepciune specială grație lor, aceasta fiind recompensa pentru că le-au lăsat să fie așa cum sunt: libere să facă și să ia ce vor și să-și dezvolte personalități distincte, împrumutate din lumea oamenilor.

Trailer „Kedi”

Luiza Vasiliu: Doi scriitori americani și mulți români

Richard Yates

Yates e ceea ce nu mă tem să numesc un scriitor uriaș. L-am descoperit de-abia acum, deși prietenul meu cel mai bun mă bate la cap de ani de zile. În 2017 am citit cu plăcere&groază Revolutionary Road și Parada de Paște (cu plăcere pentru literatura lui fascinantă, cu groază față de luciditatea cu care disecă sufletul uman), iar scrisul acestui scriitor american m-a făcut pur și simplu să înțeleg un pic mai bine oamenii din jur, pe mine, #vieața. E din familia celor mari, Fitzgerald&Flaubert, pe care-i și admira, are o compasiune infinită pentru micile și marile iluzii care guvernează o viață și niște monologuri interioare ucigătoare, personajele lui trăiesc odată cu tine și tu odată cu ele, de asta se-ntâmplă să și plângi la final, martor al dezolării fără margini. „Dacă opera mea are o temă, suspectez că e una simplă: aceea că majoritatea ființelor umane sunt iremediabil singure, și în asta stă tragedia.” (Yates în Boston Review, 1999). Dacă fiecare cititor are un scriitor al lui, suspectez că Richard Yates e al meu, ceea ce-nseamnă că mai am de citit cinci romane și două cărți de proză scurtă, șapte remindere pentru cât de cumpliți sunt oamenii și cât de minunați în același timp.

P.S. Cuvântul cel mai des căutat pe dexonline.ro în ultimii 10 ani e „empatie”.

George Saunders

A doua mare descoperire a anului meu e tot un american, de data asta cât se poate de contempran cu noi și fricile noastre. Știu de Saunders de ceva vreme, pentru că e preferatul criticii și tot dau de el prin topurile de final de an, dar a fost nevoie să apară tradus în română la Black Button, cea mai proaspătă editură independentă de la noi, ca să-l dau gata la festivalul de jazz de la Smida (despre care a scris Andra mai sus și care-i în best of descoperiri și la mine). Zece decembrie, cel mai cunoscut volum de proză scurtă al lui Saunders, despre care New York Times a zis că e „cea mai bună carte pe care o s-o citești anul ăsta” (era 2013, dar mergi și pentru ‘17), e cel puțin cât un sezon de Black Mirror și cel mult cât un tratat despre cât de distruși suntem în general noi, oamenii. În fine, covinge-te singur aici și dă-mi semn dacă și ție-ți place Saunders.

Scrisori de pe front

După cum zicea Filip Florian la lansarea din decembrie a acestei minunății, nici un scriitor nu ar fi putut inventa ce-au scris toți acești străbunici ai noștri și ne-au trimis, prin efortul și priceperea extraordinare ale Mirelei Florian, niște messages in a bottle de-acum o sută de ani, de la facerea României - scrisori, cărți poștale, note de front, jurnale, memorii, fotografii, mărturii din timpul Marelui Război. Într-un 2018 care va fi atât de festivist, încât nu va mai fi deloc, Scrisori de pe front e un document necesar și sobru, care ne coboară cu picioarele pe pământ, printre oameni, și ne pune în legătură cu istoria cu i mare și i mic, așa cum au trăit-o pe pielea lor, așa cum au visat-o, așa cum i-a dezamăgit, așa cum a fost.

Ioana Pelehatăi: Mult online, compensat de generozitate în public offline

Podcasturile!

Anul ăsta, în care am învățat să-mi fac, puțin câte puțin, timp pentru mine, a fost cu siguranță anul podcasturilor. V-a zis Andra deja de cel mai bun din 2017, un pic mai sus, iar Vlad vă instruia de anul trecut. Mie nu-mi rămâne decât să sper că știți deja de minunăția care e Revisionist History, al lui Malcolm Gladwell, precum și de superbul Invisibilia, făcut de NPR. (De This American Life nici nu mai zic.) Mai jos, un mini-top personal, rulat în propriile căști anul ăsta la greu:

1. Reply All – despre ce înseamnă, de fapt, internetul și tehnologia în viețile noastre. Cum se joacă cu ele? Cum le afectează, concret? Ce pierdem, ce câștigăm? Mai există noțiunea de spațiu privat, într-o lume în care toți suntem tot timpul online? Viața online poate fi decelată de aia offline? Întrebările astea, și câte altele, despre meme și dark web și mai multe, cu niște jurnaliști deștepți și cu umor.

2. You Are Not So Smart – David McRaney e un jurnalist blând, manierat, obsedat, din câte zice el, de psihologie. În podcastul ăsta îți face cam ce te-anunță din titlu: te convinge că nu ești nici pe departe atât de deștept pe cât te crezi. Îți arată cum poți, de fapt, să schimbi opinia cuiva. Îți spune cum funcționează inteligența colectivă și de ce ai nevoie de somn (spoiler: ca să fii deștept). Am învățat la fel de multe din podcastul ăsta cât am învățat din ședințele săptămânale de psihoterapie.

3. Hi-Phi Nation – filosofie grefată pe situații din viața cotidiană. Sau cum ar fi trebuit să arate orele mele de filosofie din clasa a XII-a, când uram materia și tot ce venea la pachet cu asta. (A se menționa că am fost tocilara veșnică, faptul că am urât o materie e ceva.) De la moarte, la stagiul militar, la iubire și hedonismul milenialilor, Barry Lam te trece prin toate, cu reportaje și interviuri.

Mai punem pe listă Adam Ruins Everything (podcastul care însoțește serialul cu același nume, în care un tip îți demontează toate prejudecățile, cu surse și argumente), Where Should We Begin (în care super-psihoterapeuta de cuplu Esther Perel ține ședințe de terapie înregistrate și difuzate) și Heavyweight (în care câte un om per episod își revizitează trecutul care-l apasă). Atâtea podcasturi, atât de puțin timp. Dar e ok, e și 2018 un an. Mai jos, episodul din Invisibilia care mi-a schimbat viața:

Scena bucureșteană de improvizație

Mă uitam deja de ceva vreme la Whose Line Is It Anyway?, un show de improv care a început la radio în Marea Britanie și s-a mutat la TV în 1988. Apoi a migrat și peste ocean. La un moment dat, pe la începutul anilor 2000, cred, genul ăsta de performance a ajuns și în .ro, sub denumirea de teatru-sport. Țin minte că m-au speriat exercițiile când mi s-a dat prima oară ocazia să le fac: trebuia să fiu atentă, prezentă și generoasă. Între timp, am mai crescut, improvizația a ajuns să mi se pară genul perfect de apariție pe scenă cu public – și a ajutat și expunerea din B52. Acolo, anul ăsta, în fiecare miercuri din a doua jumătate a anului am văzut cum se întrec cele mai bune trupe de improvizație din București. O să fac un top personal și-o să amintesc de Trupa iELE, Urban Impro și Backstage Boys. Puteți să-i vedeți în multe locuri prin oraș: de la mini-scena dedicată improvizației de la Recul, până la Clubul Țăranului, Godot și Point. Și merită să-i vedeți pe oricare, pentru că, dacă e să zic pe scurt ce fac pe scenă, e generozitate live. Mai jos, cum fac maeștrii asta.

Cut, un canal de YouTube

Aici trișez un pic, pentru că știu de canalul ăsta de YouTube dinainte de 2017. Cu toate astea, anul ăsta m-am trezit uitându-mă la el ceva mai des. Nu știu exact de ce: o fi combinația de umor imprevizibil cu emoție? Or fi jocurile semi-stupide la care-i provoacă pe oameni? Avem episoade cu bunicuțe care fumează iarbă pentru prima dată, o serie consacrată cu foști care dau shot-uri în timp ce răspund unor întrebări super incomode și o alta care se cheamă Fear Pong, pe care te las s-o descoperi singur. Între timp, dacă e să începi de undeva cu canalul ăsta care are aproape 600 de clipuri și peste 3,6 milioane de abonați, începe de mai jos. O să afli că lumea e complicat de navigat, că umorul salvează și că mai avem mult până departe – adică până când o să trăim pe o planetă ok pentru toți.

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK