Recomandări

Ai puțin timp? (#7)

de Scena 9

Publicat pe 3 ianuarie 2017

Share-uim cu voi peste weekend chestii pe care le-am descoperit de-a lungul unei săptămâni, lucruri care ne-au bucurat/surprins/emoționat/revoltat/amuzat și care nu sunt neapărat de actualitate. 

Ce am descoperit: Portretele tulburătoare comandate în secret de Michael Jackson

Cât te ţine: Câteva minute

De ce? Pentru că ne arată cât de departe poate merge obsesia unui om care nu s-a plăcut niciodată, refuzând să se privească în oglindă încă din copilărie. Dangerous Minds a făcut o scurtă incursiune prin narcisismul înrămat al megastarului american, care a plătit zeci de artişti de-a lungul vieţii ca să-l imortalizeze în decoruri fantasy şi ipostaze glorioase, înconjurat mereu de copii. Michael îi ia locul lui David în celebra pictură a lui Michelangelo şi îi fură identitatea lui Peter Pan pe capota unui cart de golf. Într-o altă pictură, popstarul le citeşte copiilor Poveşti fermecate într-o atmosferă disturbing de basm, iar în alta – intitulată Field of Dreams (Lanul visurilor) şi executată de potretistul său preferat, David Nordahl, care i-a devenit şi prieten apropiat –, apare în fruntea unui pluton de copii de toate naţionalităţile, printre care se numără sora lui, Janet, Ryan White – o emblemă a luptei anti-SIDA, boală care l-a răpus în adolescenţă –, actorul Macaulay Culkin şi eroina cărţilor pentru copii Pippi Longstocking. Jackson a cheltuit milioane de dolari pentru ilustrarea ideilor sale fanteziste şi mitice, iar picturile artiştilor cu care a colaborat – David Nordahl, Ralph Wolfe Cowan, Nate Giorgio, Céline Lavail sau Leon Jones – se regăsesc în cartea The Official Michael Jackson Opus: The Ultimate Celebration of an Icon. (Ionuț Dulămiță)

Pictura în ulei „Michael”, de David Nordahl, adaptare după Michelangelo

Ce am descoperit: serialul Berlin Station 

Cât te ține: Un sezon (deocamdată) de 10 episoade 

De ce: În primele zile ale noului an am văzut unul dintre cele mai bune seriale din ultima vreme. Are spioni, ritm și scene care ies una dintr-alta ca niște artificii. Personajele își regîndesc strategia de supraviețuire de fiecare dată cînd intră într-o încăpere și-și învăluiesc adversarul într-o ceață de piste false. Subiectul: un whitstleblower anonim din centrala CIA din Berlin leak-uiește către presă informații care expun practicile de spionaj ale angajaților centralei. Angajații se apără și cer ajutorul serviciilor secrete germane ca să găsească cîrtița. Acțiunea explodează în mai multe fire narative, care se combină aiuritor, actorii (cu o mențiune extra-specială pentru Rhys Ifans) duc cu ei și niște roluri mișto, și puțin activism pro-control al unor instituții care ar trebui să lucreze pentru cetățeni, dar lucrează, de fapt, pentru guverne. Și, după cum bine spune whistleblower-ul la finalul primului sezon, „Governments are not moved by shame.” 

Uitați-vă la Berlin Station dacă vreți să ziceți oau oau oau în timpul unui schimb de replici între un agent CIA și unul Mossad și dacă vă doriți mult de tot să nu vă ridicați de pe canapea timp de 10 episoade, cît durează primul sezon. La final, vă recomand să citiți singurul interviu făcut cu niște spioni români, din care o să înțelegeți încă un pic din felul în care funcționează lumea din jurul nostru. A, am uitat ceva: e un serial care începe și se termină cu David Bowie și are și niște Nick Cave pe la mijloc.

*Creatorul serialului e un tip care-a venit la noi cu un Fulbright și-a scris primul lui roman despre revoluția din România. Se cheamă Tzara’s Monocle(Luiza Vasiliu)

Ce am descoperit: Scrieri / fotografii / clipuri din 2016 alese de Columbia Journalism Review 

Cât te ține: de la câteva secunde, cât îți ia să privești o poză, la o zi întreagă.

De ce: Pentru că jurnaliștii găsesc adesea o plăcerea masochistă în a spune că meseria lor e pe ducă, dar își vin în fire când dau de articole excelent documentate și scrise, pe teme care le-ar fi și lor la îndemână. Iar dacă au în față zeci de materiale nemaipomenite laolaltă, ca în selecția CJR, parcă le mai vine să înceapă un an. (Vlad Odobescu)

Ce am descoperit: filmul El abrazo de la serpiente  (regia Ciro Guerra, 2015)

Cât durează: 125 de minute

De ce: Am ajuns, dintr-o recomandare în alta, să văd filmul cel mai potrivit pentru un început de an, o poveste despre cum niște vieți care par de pe alte planete, ajung să-și găsească legături comune, îngropate în spatele diferențelor. El abrazo de la serpiente e un road trip inițiatic pe Amazon, unde plutesc într-o barcă un șaman indigen și un cercetător occidental, iar în jurul lor lumea își vede de transformările ei brutale. Deși e un film de ficțiune, are la bază jurnalele a doi exploratori care-au bătut pădurile tropicale la începutul secolului XX, în căutarea unor plante magice, iar Ciro Guerra, regizorul columbian care a pus la cale nebunia asta, construiește alchimia perfectă între basm și etnografie. La sfârșit, când am intrat pe Facebook să caut pagina filmului, m-am gândit că, uite, chullachaqui de care vorbește șamanul Karamakate, un fel de spirit gol și lipsit de memorie, e și ce facem noi în rețeaua socială; ne construim avataruri, imagini care să ne semene cât mai mult, dar care rămân nemișcate în baze de date atunci când ne amintim că avem o viață în afara ecranului. (Andra Matzal)

Ce am descoperit: Connections, o serie BBC Science din 1978, despre impactul evoluției tehnologice și al descoperirilor științifice asupra vieții de zi cu zi.

Cât te ține: 50 de minute x 10 episoade. Dacă te prinde hardcore, mai există două serii mai noi: Connections2 (1994) și Connections3 (1997), deci încă 30 de episoade, plus un soi de spin-off care prezintă descoperirile tehnologice în ordine cronologică, The Day the Universe Changed (1985).

De ce: Pentru că tocmai a murit John Berger, autorul, printre altele, ale unu alt documentar BBC esențial: Ways of Seeing. Asta a provocat o discuție despre cum discutăm despre artă, în noaptea în care-am aflat că l-am pierdut; discuția a dus la ore de urmărit prelegerile lui Berger pe YouTube; iar YouTube-ul, în infinita lui generozitate, mi l-a scos în cale pe John Burke, un soi de omolog al lui Berger din zona complementară a științei.

Marea similitudine între Berger și Burke e că discută accesibil, dar cu un discurs revoluționar pentru perioada respectivă, aspecte aparent banale ale lumii care te-nconjoară. Unde Berger te face să vezi altfel capodoperele picturii clasice în ulei și să înțelegi cum au influențat mediul publicitar, Burke propune „o perspectivă alternativă asupra schimbării”. Altfel spus, respinge convenția cronologiei și a liniarității, zice că progresul istoric nu poate fi văzut strict din perspectivă teleologică și, pe românește, explică lumea modernă ca pe o rețea de evenimente conectate.

Burke susține că fiecare eveniment a fost provocat de unii care își urmăreau liniștiți scopurile, fie ele simplă curiozitate, motivații religioase sau profit – dar, pe termen lung, asta a dus la descoperiri esențiale pentru lume așa cum o știm noi azi. De exemplu, structura unei corăbii olandeze de marfă din secolul XVII a dus la producerea plasticului în secolul XX. În aceeași ordine de idei, dacă teza lui Burke despre scopuri individuale se verifică, atunci nici azi nu putem prezice cum va arăta viitorul, bazându-ne pe descoperirile cu care suntem contemporani. Dar mai bine îl las pe el să zică. (Ioana Pelehatăi) 

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK