Recomandări / Documentar

47 de ore la (F)ARAD în 9 descoperiri

de Ioana Pelehatăi

Publicat pe 20 octombrie 2016

Scriu textul ăsta din perspectiva Bucureștio-centrică a unei regățence născută- crescută, la capitală, care a vrut să se ducă 12 ore cu trenul înainte, 12 ore înapoi, ca să stea (aproape) două zile la un festival de film. Festivalul e FARAD, sufletul lui e regizoarea Mona Nicoară, ediția din 2016 e a treia, tema a fost PrezenTrecut. Pe lângă festival a funcționat un laborator pentru tineri documentariști, păstorit de Dana Bunescu, monteurul de bază al Noului Val. Eu am aterizat acolo o noapte și-o zi, am văzut filme, am băut gin, am consemnat și m-am întors.

Și scriu despre asta aici pentru că-mi închipui că puțini vor merge la anul de la București la Arad pentru un festival de film. Bun, nu-i Bucureștiul buricul pământului, slavă cerului. Există public de film cultivat și dornic mult mai aproape de Arad: la Cluj, la Brașov, sau Timișoara. Dar cum cică e bine să scrii despre ce știi, eu scriu pentru regățenii comozi. Ca mine. Pentru noi, ăștia, care ne mulțumim cu ce-am consumat deja (un TIFF, un Anonimul, de-astea). Sudu-i departe, lung îi drumu-Aradului, dar, promit: când scoți capul din propria bulă de confort cultural, când te duci departe și găsești un festival tânăr, cu selecție bună (și-o cârciumă mișto în apropiere), e de zeci de ori mai satisfăcător decât când te-agăți de cele știute din comoditate.

Așa că îți las aici ce-am găsit eu la Arad, poate te conving să iei calea festivalului de documentare la anul. Dacă ești mai prevăzător ca mine, poți să eviți căile ferate și să rezervi un avion dandy relaxat până la Timișoara, la cam același preț ca un bilet de tren la clasa întâi. Și dacă te nimerești, totuși, în trenul București-Viena (via Arad), o să dai peste un vagon-restaurant care-i o călătorie în timp în sine.

Am pierdut un tren (și-o incursiune rară în Coreea de Nord)

Trailer pentru „Under the Sun”

Under the Sun (Sub soarele Partidului).  R.:  Vitaly Mansky. 2015, Rusia/Germania/Cehia/Coreea de Nord.

Am ajuns la FARAD vineri, la 2 noaptea, deci la câteva ore după ce se terminase documentarul din deschiderea festivalului. A doua zi, una dintre fetele care ne-a făcut turul orașulu a povestit cu fascinație și oroare despre filmul care te izbește de fațada regimului nord-coreean, după care te târăște prin culisele facerii unei manipulări de proporții naționale. Am văzut filmul când m-am întors acasă, dar, cum intuiește și Mona Nicoară în interviul pentru Scena9, nu-i genul de experiență cinematografică pe care s-o poți fructifica la potențialul ei maxim pe un ecran de laptop. De-aia avem nevoie de festivaluri de film – da, chiar și documentar(!)

De ce să-l vezi: Ca să încerci să înțelegi fascinația lui Ceaușescu pentru regimul nord-coreean și toate formele în care s-a manifestat ea, prin fabrici și uzine, pe stadioane și pe șantiere de construcție ale unor clădiri zdrobitor-monumentale. Și apoi să treci de vitrina asta și să intri în casa unei familii obișnuite din Phenian. Să te uiți în ochii fiicei familiei. Să deconstruiești suprarealismul unei astfel de existențe și să vezi că ceea ce credem noi că-i o oroare continuă poate fi normalizat și trăit zi de zi.

Prima dimineață: Manele cu documentaristul suedez

Am plecat într-un tur al Aradului cu Magnus Gertten, regizor suedez care fusese și mai devreme-n an pe meleagurile noastre, la TIFF. Ni s-au arătat biserici, am zâmbit politicos, apoi, la ieșirea dintr-o superbă astfel de construcție de început de secol XX, Magnus le-a întrebat pe cele două ghide: Yes, but are there any gay bars in Arad?

Am știut c-avem ce vorbi despre sub- și  contra-culturi – și exact asta am și făcut, cât ne-am mai intersectat prin Arad. Posibil spoiler: Magnus a descoperit viața și opera lui Sandu Ciorbă și i-am dat să asculte manele mixate de-un suedez (via PARADAIZ). El zice că i-a plăcut.

Apoi i-am văzut și filmul.

Trailer pentru filmul „Every Face Has a Name”

Every Face Has a Name (Fiecare chip poartă un nume). R.: Magnus Gertten. 2015, Suedia

Magnus e din Mälmo, oraș-port a cărui istorie a fost marcată de data de 28 aprilie 1945. Atunci, după eliberarea lagărelor de forțele Aliate, în port au debarcat vapoare cu prizonieri eliberați. Au fost filmați, iar imaginile de-atunci sunt la fel de bine-cunoscute pentru locuitorii orașului cum sunt cele ale mulțimii din Piața Revoluției, decembrie 1989, pentru noi. Sunt parte din trama orașului. La îndemnul tatălui lui, Magnus a luat imaginile respective și i-a găsit pe cei filmați atunci (deși, cum a spus și la Q&A, mai în glumă mai în serios, „cea mai sinucigașă idee pe care-o poți avea, ca regizor de documentar, e să faci un film despre Al Doilea Război Mondial”.)

De ce să-l vezi: Măcar pentru detectivistică. Pentru efortul incredibil depus de Magnus și echipa lui de a-i găsi pe cei care, în acel aprilie 1945, aveau 9-10 ani, sau chiar doar câteva luni. Pentru momentul în care se văd, unii pentru prima oară, în filmări. Pentru relația complexă dintre imaginea supraviețuitorului despre sine, privirea așa-zis neutră a camerei care a înregistrat atunci istoria și privirea de aproape, voit intimistă, a camerei documentaristului, care se apropie de ochii celui care se vede în înregistrări.

Și apoi, cum îți și arată explicit Every Face Has a Name, pentru că vin din nou refugiați pe bărci în porturile europene. Doar că de data asta nu-i mai întâmpinăm triumfători și generoși, ca pe unii care-au reușit să supraviețuiască ororii. Magnus a schițat scurt o paralelă între atunci și acum. Pentru mai mult „acum”, m-a trimis pe...

Lungul drum al refugiatului către țărm

Trailer pentru filmul „Fuoccoammare”

Fuoccoammare (Foc pe mare). R.: Gianfranco Rosi. 2016, Italia/Franța

Pe insula Lampedusa, care are 6000 de locuitori și se află la 200 de kilometri de Italia continentală, între Libia și Sicilia, ajung în fiecare an sute de mii de refugiați din Africa și Orientul Mijlociu. Rosi stă luni întregi pe insula de pescari, intră în bucătării tipice, în cabina DJ-ului de la postul local de radio, pe barca unui pescar din Lampedusa, în cabinetul medicului de pe insulă. Merge cu camera după un băiat de 10-11 ani care se duce la școală, trage cu praștia și e forțat să poarte ochelari, ca să corecteze un ochi leneș

Intră și pe bărcile refugiaților. Merge cu ei pebarca de salvare. Ajunge în tabere, în spațiile în care se adună pentru ritualuri, la medic pentru ecografii de sarcină și printre femei care-și plâng morții.

De ce să-l vezi: A zis-o mai bine decât aș fi putut eu Mike D’Angelo de la A.V. Club: „Iată o insulă. Se întâmplă chestii pe și pe lângă insula aia. Unele dintre ele îți rup sufletul. Altele sunt banale. Sfârșit.” Dacă ți se pare că sună a film plictisitor, evită-l. Dacă ți se pare că sună exact ca demența fascinantă, nedreaptă și, de multe ori, aleatorie a vieții, să nu ratezi perspectiva profund umanistă a lui Rosi asupra actualei crize a refugiaților.

Perspectiva femeii

Trailer pentru filmul „Cameraperson”

Cameraperson. R.: Kirsten Johnson. 2016, SUA

Știi că-n spatele camerei e un om. Filmează,  manevrează camera, o îndreaptă către ce i se pare interesant. Știi, dar nu ești neapărat conștient. În fond, operatorul nu-i regizor. Regizorul e artistul. Și când regizorul iese pe teren și filmează cu camera-n mână? Mda, e interesant, clar. În Cameraperson, însă, e cu-atât mai interesant că femeia din spatele camerei – care-a filmat meciuri de box în Brooklyn, viața în Bosnia-Herzegovina după război, munca unei moașe din Nigeria, căderea nervoasă a unui membru îndoliat al familiei – femeia asta, operator de-o viață, e pentru prima dată regizor.

De ce să-l vezi: Pentru că de fiecare dată când vorbește o persoană pe care conjuctura o obligă să tacă, e interesant. Pentru că femeia asta pare să fi văzut toate punctele nevralgice ale lumii (ca-n poezia lui Warsan Shire: „later that night/ i held an atlas in my lap/ ran my fingers across the whole world/ and whispered/ where does it hurt?// it answered/ everywhere/ everywhere/ everywhere.”) Pentru că stă bine și la capitolul „Nume mari”, dacă ești genul ăla de cinefil: a lucrat cu Michael Moore la Captain Mike Across America  și cu Laura Poitras la citizenfour.

Pentru că poate e nevoie de un ochi de femeie, care să vadă, fără greș, că suntem toți ai naibii de-asemănători, fraieri și fragili, indiferent pe unde ne târâm viețile.

Profa de la laboratorul de documentare tinere

Despre un ochi (și-o ureche) de femeie e vorba și mai departe. În egală măsură, e vorba despre patru echipe de cineaști tineri, mulți dintre ei proaspăt absolvenți de universitate de film la București.

În paralel cu a treia ediție a FARAD-ului s-a desfășurat și prima ediție a unui laborator pentru tineri documentariști, jurnaliști sau povestitori cu imaginea filmată prin alte medii. Organizatorii FARAD zic că inițiativa de a organiza laboratorul a plecat de la cei care orbitau în jurul manifestării. Ei au fost cei care-au cerut feedback și unelte de lucru, de la colegii cu state mai vechi în domeniu.

Anul ăsta, proiectele selecționate au fost Fereastra lui Mircea Eliade, de Andrei Răuțu și Flavia Barabas, Folk!, de Gabriela Forfotă și Carmen Tofeni, La Belle Epoque, de Daria Nistor și Marius Mihalcea și Portret de familie cu bunică, de Andra Tarara și Maria Salomia. Anul ăsta, a venit să-i învețe Dana Bunescu despre montaj, sunet și montaj de sunet – toate aplicate la film documentar. E foarte important să știi cine-i Dana Bunescu, pentru că, dac-ai văzut vreun film românesc din Noul Val, sunt mari șanse să-i fi văzut munca. Aferim!, După dealuri, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu, California Dreamin’, Poziția copilului, Amintiri din Epoca de Aur – și lista ei de credits continuă, atât ca monteur cât și ca membru al echipei de sunet. La FARAD a lucrat diminețile pe sunet cu participanții, iar după-amiezele și le-a petrecut dând feedback fiecărei echipe în parte.

Dana Bunescu la Laboratorul FARAD.Fotografie de Vali Goran

Eu m-am infiltrat doar la o ședință de după-amiază. M-am așezat cuminte într-un colț și m-am așteptat să văd un proiect studențesc despicat până la măduvă, demontat și așezat pe o cu totul altă pistă decât cea pe care pornise. Asta am și văzut. Filmul cu pricina e Fereastra lui Mircea Eliade, un proiect demarat de Andrei Răuțu în timpul unei burse Erasmus la Lisabona, unde a ajuns, printr-un concurs de circumstanțe, să caute spiritul eliadesc.

În sală s-au aflat Mona Nicoară, Oana Radu de la Film etc., una dintre organizațiile  din spatele festivalului, regizorul suedez Magnus Gertten, criticul de film Mihai Chirilov, regizorii Titus Muntean, Alexandru Belc, Vlad Petri—și-o echipă care și-a văzut proiectul disecat din toate părțile. Împins în altă direcție. Transformat în altceva.

Și, culmea, nu s-a supărat nimeni. N-au fost certuri – ba s-a și glumit.

De undeva de la un geam de pe latura sălii unde ne întâlnisem să discutăm filmul în stadiul lui actual, Dana Bunescu a ghidat conversația fără să impună. Aproape fără s-o vezi. Onest și tranșant, constructiv, încurajator și cu umor: tutorele i-a sugerat regizorului să investigheze potențiala polemică dintre experiențele personale și textul literar. („S-ar putea să se creeze o ordine, sau o dezordine, din care să iasă ceva. Că nu orice lucru ordonat e rupt din soare.”)

Vlad Petri și Alexandru Belc la Laboratorul FARAD.

Am ieșit de-acolo uimită: deci se poate da feedback unor artiști și-n stilul ăsta? Fără orgolii și tensiuni? De unde-am stat eu și-am notat ce se discuta, așa se pare. Din discuțiile ulterioare cu participanții, despre cât de mare e diferența de calitate a criticilor, între ce-au primit la laboratorul FARAD și ce primeau în școală, la fel. Școala românească de film, mi s-a explicat, nu-i la școală. E în workshop-uri și rezidențe, în discuții oneste cu profesioniști experimentați – care nu simt nevoia să minimizeze by default eforturile celor mai tineri decât ei.

Ore și ore de film (despre film)

Au mai rămas vreo 20 de ore nepovestite încă. În ele au încăput, nu mi-e foarte clar cum, multe filme – niște Spiced Gin Tonic (gin tonic cu infuzie de piper roz, anason stelat și cardamom, mm) și un pic de somn. Filmele? Despre prezent, filtrat prin perspectiva trecutului. Auto-reflexive: despre a face și a vedea film, despre arhive, despre cinematografe. Filme alese de-un ochi cu bătaie lungă, umanistă. Las aici ce-a rămas cu mine, la mai bine de zece zile după:

Sobytie (Evenimentul). R.: Serghei Loznitsa. 2015, Olanda/Belgia

Trailer pentru filmul „Sobytie”

Sobytie explică zilele puciului din august 1991 împotriva lui Gorbaciov și căderea Uniunii Sovietice prin remontarea imaginilor de arhivă surprinse în perioada respectivă.

De ce să-l vezi: Loznitsa nu dă prea mult context evenimentelor din film, așa că dacă nu ești cât de cât familiarizat cu ele, e posibil ca filmul să-ți rămână opac. (Pe de altă parte, un excelent punct de plecare e volumul de mărturii despre perioada respectivă, Vremuri second-hand, al câștigătoarei Premiului Nobel pentru literatură din 2015, Svetlana Alexievici). Dacă nu te fascinează însuși puzzle-ul reperspectivizării istoriei, printr-un nou sens dat imaginilor de arhivă montate în 2015, atunci merită să-l vezi măcar ca să-nțelegi de ce anii ’90 au fost așa un haos în Europa de Est și de ce a ajuns Rusia la soluția Putin.

Cinema, mon amour. R.: Alexandru Belc. 2015, România/Cehia

Trailer pentru filmul „Cinema, mon amour”

Cinema, mon amour, pe care poate l-ai văzut deja pe HBO, e povestea proiecționistului Victor Purice, de la Cinema Dacia din Piatra Neamț, una dintre puținele săli de cinema din România care-au rezistat vremurilor din 1989 încoace. E, în egală măsură, o poveste quijotică a unui îndrăgostit de film care încearcă să-și salveze cu orice preț cinematograful, precum și povestea distrugerii sistematice a rețelei de cinematografe din România post-Ceaușescu.

De ce să-l vezi: Pentru că Victor Purice e un mare personaj. Nu doar pentru că e simpatic și înduioșător, pentru că iubește filmul și pentru că se încăpățânează să nu închidă cinematograful. Ci pentru că e, cumva, un personaj emblematic: pentru generațiile care și-au văzut locurile de muncă privatizate și închise, locurile de distracție transformate sau demolate și copiii plecați spre locuri cu distracții și munci mai frumos ambalate în capitalism.

Life, Animated (Viața ca un desen animat). R.: Roger Ross Williams. 2016, SUA/Franța

Trailer pentru filmul „Life, Animated”

La vârsta de trei ani, Owen Suskind a dispărut din propria lui viață, înghițit de o formă de autism care l-a făcut să nu mai vorbească ani de zile. Asta până când părinții lui au deschis o cale de comunicare cu fiul lor, mediată de pasiunea lui pentru filmele Disney.

De ce să-l vezi: Ca să încerci să vezi lumea cu ochii lui Owen și ai familiei lui. Owen, ajuns în pragul maturității și al independenței, și-a tradus încă din copilărie realitatea imediată prin intermediul filmelor de animație Disney. Acum a venit timpul să înțeleagă că viața mai are și tot felul de alte nuanțe și-ntâmplări pe care nici măcar Disney n-a știut să le traducă în film. Tot ce-i rămâne de făcut e să le trăiască.

*

fARAD este un eveniment fondat în 2014 de Romanian Film Initiative / Asociația Film ETC. (Corina Șuteu, Mihai Chirilov și Oana Radu), produs în parteneriat cu 111 Film, sub patronajul Primăriei Municipiului Arad, prin Centrul Municipal de Cultură Arad. Direcţia artistică: Mona Nicoară.

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK