Cu „Holy Father” (2020), intrat recent pe HBO Go, regizorul Andrei Dăscălescu se-avântă curajos – ba chiar aproape teribilist – pe terenurile mișcătoare ale propriului trecut. Un film interesant, fie și doar pentru că ne arată cum eșecul unei astfel de incursiuni dă mereu târcoale prin preajmă, și că uneori cea mai mare îndrăzneală e să-l confrunți fără ocolișuri.

Situația e-n felul următor: tinerii documentariști de pretutindeni au învățat – odată cu galopul tehnologiei – să mânuiască o cameră și-un microfon de unii singuri, în același timp în care s-au trezit că viața din jurul cinemaului îi cam prinde din urmă. Unii și-au descoperit șubrezenia corpului (Adrian Pîrvu, în Totul nu va fi bine), alții și-au amintit că au o familie care trebuie degrabă înregistrată, fiindcă altfel riscă să i se piardă urma (Andra Tarara, Noi împotriva noastră). Ceva mai experimentatul Andrei Dăscălescu află în Holy Father că va fi tătic, iar toată greutatea absenței unei figuri paterne în viața sa e atunci liberă să tăbare asupra lui. Dăscălescu mi se pare reprezentativ în măsura în care a fost contemporan cu transformările foarte recente ale genului documentar, care tot mai mult alege să întoarcă obiectivul dinspre ceilalți (Planeta Petrila [2016] era dedicat artistului Ion Barbu) spre sine și să tureze motoarele introspecției. Chestie oarecum la modă, am impresia, care împrumută câte ceva din tehnicismul vremurilor (aparatură mai ușoară, care invită la autonomie), precum și din sensibilitatea lor (tendința de izolare, demonul amiezii care scoate capul...), și care ne spune că s-ar putea să existe povești de preluat chiar din propria ogradă. Cum evităm, în acest context, să ne lăsăm absorbiți narcisic de un flux de imagini ștampilate cu fața noastră e o întrebare la care fiecare film răspunde cum poate.

Scânteia din Holy Father e atât de bună – atât de bigger than life – încât aproape că ne vine să ridicăm din sprâncene: pus să dea piept cu noua ipostază de tată, Dăscălescu decide să țină o clipă lucrurile pe stand-by și să tundă întâi și-ntâi din bălăriile care îi invadaseră biografia, în vederea unui redemaraj cu contorul curat. Asta și pentru că, tot căutând în jur cui să dea vestea cea mare, nu găsește înțelegere de la nimeni: părinții Paulei, partenera sa de viață, sunt de-a dreptul ostili, iar mama lui, care l-a crescut, a murit. Premisă mai simplă pe hârtie decât în practică, fiindcă în practică îi solicită o întrevedere cu tatăl său, dispărut din lumea asta de zi cu zi și plecat să se călugărească pe Muntele Athos. Când toate lucrurile se potrivesc atât de frumos, promițând să închidă bucla etanș, iar suma lor să-i dea zero până și lui Freud, se cheamă că am nimerit peste o mină de diamant. Pericolul, atunci, e să ne pierdem capul la gândul cristalelor magice și să sfârșim epuizați într-o mlaștină de noroi, cu mâinile goale. Or, mi se pare că asta se întâmplă – în linii mari – cu investigația familială de aici. Dar aș spune că tocmai spectrul acestei nereușite, gata să ne readucă la realitatea în care nimic nu se îmbină cum trebuie din prima, conferă filmului sentimentul unei lucrături umane și al unui regret abia mocnit – uneori e cu-adevărat prea târziu –, pe care chiar și în filmul documentar am ajuns să-l experimentăm prea rar.

E vorba că, în loc să se întoarcă de la Athos cu sezația râvnită a înțelegerii, Dăscălescu revine încărcat cu o colecție de panorame frumoase, dar perfect inutile, ale mănăstirii înconjurate de mare. Revederea cu tatăl se dovedește un fiasco: în urma ei, adevărul e la fel de încețoșat, dar durerea e mai vie ca oricând. Omul nu mai e acel Constantin din fotografiile de demult, care făcea pe Moș Crăciun la serbări – a devenit călugărul Calinic, și totul îl separă de ceea ce s-a petrecut cândva. Descoperim astfel un personaj incitant, cu-atât mai mult cu cât pare să nu incite la nimic: parează orice interogație cu un fel de voluptate refractară, ba dizolvând discuția în remarci despre cum e vremea, ba dând-o pe vorbe sfătoase din scripturi, care, cu gradul lor extrem de abstractizare, nu ne avansează cu nimic. Și ce necaz pe capul lui Dăscălescu să plece la drum cu gândul de a limpezi o traumă – care a fost declicul din mintea acestui om opac? – și să revină în schimb cu un documentar despre rutina de rugăciune de pe Muntele Athos!

Dar cineastul nu abandonează – și e de-a dreptul înduioșătoare credința acestui film în posibilitatea unei povești salvatoare de tip Hollywood, în care totul, până la urmă, se aranjează. (Căci și narațiunile hollywoodiene au ceva mistic și miraculos în ele, și poate tocmai de aceea le acceptăm tot mai greu în lumea de azi.) Numai că Hollywood-ul nu pare să fi luat contact cu acest om decis să nu dea nimic din casă și care, în lipsă de altceva, ne poate învăța două sau trei lucruri despre consecvența nestrămutată a unui personaj de cinema, situată la ani-lumină de ipoteza unui happy end. Am putea crede că a doua vizită a lui Dăscălescu la Athos, pe când Paula e pe cale să nască, aduce în sfârșit revelația – dar nici pe departe. Cu excepția a două-trei secvențe de apropiere timidă, în care tatăl pare să fi slăbit puțin robinetul ruginit al sentimentelor, misterul rămâne la fel de gros – iar succesul filmului ține de capacitatea sa de a se recunoaște învins și a trece la altceva: bebelușul proaspăt apărut în cadru, de exemplu. Holy Father e o bună demonstrație despre variantele care îți rămân atunci când drumul pe care ai pornit-o s-a dovedit a fi poate prea anevoios. Și despre cum o idee oricât de bună – ce poate fi mai frumos decât un film care incarnează fidel polisemia cuvântului „părinte”? – nu valorează nici două parale dacă, testată în luptă corp la corp cu realitatea nărăvașă, se vede nevoită să facă un pas în spate. O morală modestă, potrivită pentru lunile pandemice prin care am trecut.

FOTO main: Cadru din Holy Father