Hot Chip, A bath full of ecstasy, 2019
E surprinzător de greu să spui repede-repede ce e cel mai nou album Hot Chip, A bath full of ecstasy.
Așa că mai bine începem din partea cealaltă - ce nu e? Păi, sincer, nu e un album care să „rupă fîșul” ori să-ți schimbe viața. Nu te surprinde, dar nici nu te jignește: electropop și indietronica după formulele brevetate la începutul anilor 2000, cînd mai toată lumea (re)descoperea sintetizatoarele optzeciste și moda - horror! - a acelui deceniu.
În ciuda acestor lucruri, A bath full of ecstasy nici nu e un album de care să poți scăpa foarte ușor (și nu numai din cauza imaginii pe care o proiectează titlul): pe rînd, el sună familiar, accesibil și - în cele din urmă - cu totul adictiv.
Hot Chip sînt, după standardele ultrarapide ale prezentului, aproape niște babalîci: în activitate de aproape 20 de ani, nu prea mai au nimic de demonstrat (poate doar că ai cum să supraviețuiești în capitalismul tîrziu fără să devii propria caricatură). Tocmai de aceea, cred, își acceptă senin limitările impuse de vîrstă și de statutul aferent - prea curînd n-o să (mai) rupă topurile și radiourile mainstream, și e foarte probabil că nici prin cluburi n-o să producă cine știe ce vîlvă.
Asta îi eliberează de aproape orice presiune comercială și se simte încă din primele secunde, apăsat meditative, în Melody of Love: “Have you left space for me/In this life?/'Cause there are voids into which we cannot dream/In this life” îngînă vocalistul Alexis Taylor. Nu e tocmai începutul standard al unui album dance, iar atunci cînd synth-urile prind viteză și percuția se trezește și ea observi c-au trecut aproape două minute. E un truc clasic, folosit încă din epoca disco, însă doar de către oamenii care știu ce fac (o mică secvență în care un “predicator” intevine ca-n gospel, spre finalul piesei, e doar cireașa de pe tort).
Pulsul rămîne sub control strict în următoarele cîntece - un vocoder, ici și colo, sau o bolboroseală mai rebelă a sintetizatorului n-apucă neam să schimbe linia melodică ori să coloreze în afara liniilor, iar piesa-titlu, cu potențialul de controversă al titlului cu tot, se dovedește o înșelătorie lent-relaxată.
Extazul despre care e vorba e cel provocat de terapia prin muzică, dacă vreți - sună a manual self-help, dar o ureche mai atentă asupra versurilor poate dezvălui, iarăși, ceva destul de apropiat de poezie: “Put the beauty of your heartbreak/In the music you and I make(…)/Let my body be like acetate/For you to leave your mark as your beauty dictates”.
Pasul decisiv, cel care duce spre abandon și zbînțuială, e Hungry Child, o bucată pop impecabil asamblată: crescendo discret, dar insidios și neiertător, bridge încetinit și inevitabilul drop, după care ritmul renaște, iar vocea se modifică. În termeni împrumutuați din atletism, e echivalentul unui tur de onoare al stadionului după o sută de metri plat pe parcusul căreia ai lăsat pe toată lumea în urmă.
Extraordinară, mai ales într-o epocă în care toate-s vechi și nouă toate, e deconstrucția delirant de haioasă a piesei în clipul video aferent. Cîntecul ia, pur și simplu, în stăpînire un orășel întreg: “It’s literal, it’s literal!”, exclamă un personaj, în vreme ce altul se plînge: “I hate house music”, iar o ședință de terapie de cuplu făcută zdrențe de bumți-bumți-ul atotcuprinzător nu poate să ducă decît la o singură concluzie: “This is incredibly unscientific”. Zombificarea metaforică din Thriller-ul lui Jackson aplicată ad litteram de către mileniali: îi putem zice horrordisco, dar - indiferent de eticheta aplicată - ideea e mai proaspătă decît legumele din Obor. Mă aștept s-o fure cît de curînd alde Bruno Mars ori Ed Sheeran.
Un riff optzecist 100% kitsch, contrabalansat de clape retrofuturiste, deschide apoi Positive, moment în care conștientizezi că a-nceput să se-ncingă cheful.
Nici nu ți-ai tras bine sufletul și te-ai șters nițel de sudoare (coada piesei are grijă să-ți lase un pic de timp la dispoziție) că te izbește încă un val melancolic-camp-nostalgizant, Why does my mind: e ca și cum un DJ al naibii de priceput a asamblat un playlist de care nu știai că ai atîta nevoie. Oh-oh-oh-uri în cascadă și repetiții simple, dar eficiente (we could meet forever more/we could meet forever more) aproape că impun să fie preluate de ascultător.
După care aluneci, fără să-ți dai exact seama cînd și cum, spre deznodămînt (after-party?). Clear blue skies și (mai ales) No God se comportă precum acel prieten grijuliu și olecuță uncool care te dezlipește de pe podeaua crîșmei și se asigură că ajungi teafăr acasă. Semnalizînd o deplasare subtilă spre pozitivismul sincretic al începutului anilor ‘90 (n-ai cum să nu te gîndești la Primal Scream, între altele), acest foarte tandru final arată o trupă care continuă să evolueze, să crească, să se adapteze - nu m-ar mira deloc să mai tragem un chef de chef cu Hot Chip și peste vreo zece ani.
_thumb.jpg)
