Filosofie / Coronavirus

Lecțiile virusului

de Paul B. Preciado

Publicat pe 22 mai 2020

Puși în fața epidemiilor, care sunt viețile pe care alegem să le salvăm? Filosoful, scriitorul și curatorul spaniol Paul B. Preciado vorbește despre legătura strânsă dintre politică, biologie și epidemii. Pandemia de COVID-19 vine într-un moment în care trăim o tranziție socială și politică spre o lume digitalizată, în care farmacologia joacă un rol important în definirea identității și sexualității. Am tradus din franceză prima parte dintr-o serie despre noul coronavirus publicată de Preciado în jurnalul francez Mediapart. Preciado este profesor de filosofie și istorie politică la universitatea Paris VIII. Este cunoscut mai ales pentru volumul „Testo Junkie” (2008), pe care-l numește un „corp-eseu” sau o „ficțiune somato-politică”. 

Articolul conține explicații suplimentare. Dați click pe butoanele cu „plus” pentru a le vizualiza. 

Traducere din franceză și note de Maria Persu și Horia Călugăreanu

Dacă Michel Foucault ar fi supraviețuit SIDEI în 1984 și ar fi rămas în viață până la inventarea triterapiei,  astăzi ar fi putut avea 93 de ani. Ar fi acceptat el să se izoleze în apartamentul lui din rue Vaugirard? Primul filosof al istoriei care a murit de complicații generate de contractarea HIV ne-a lăsat câteva dintre cele mai eficace noțiuni pentru a reflecta asupra gestionării politice a epidemiei. Aceste noțiuni devin o bună mască de protecție cognitivă în mijlocul panicii și dezinformării. 

Cel mai important lucru pe care îl învățăm de la Foucault este că obiectul central al politicii este corpul viu (și deci muritor). Nu există politică să nu fie o politică a corpurilor. Dar pentru Foucault, corpul nu este un organism biologic desăvârșit, asupra căruia acționează puterea. Însăși sarcina acțiunii politice este de a fabrica un corp, de a-l pune la muncă, de a-i defini modurile de producție și de reproducere, de a prefigura tipurile de discurs prin care acest corp se născocește pe sine până e capabil să spună „eu”. 

Toată opera lui Foucault poate fi înțeleasă ca o analiză istorică a tehnicilor prin care puterea gestionează viața și moartea populațiilor. Între 1975 și 1976, anii în care a publicat A supraveghea și a pedepsi și primul volum din Istoria sexualității, Foucault folosește termenul „biopolitică” pentru a vorbi despre raportul pe care puterea îl stabilește cu corpul social în modernitate. 

Foucault descrie tranziția de la „societatea suverană” la „societatea disciplinară” drept trecerea de la o societate care definește suveranitatea în termeni de ritualizare a violenței și a morții, la o societate care gestionează și maximizează viața populațiilor în funcție de interesul național. Pentru el, tehnicile de guvernare biopolitică s-au răspândit precum o rețea de putere, depășind sfera legală sau punitivă pentru a deveni o forță orizontală și tentaculară care traversează totalitatea teritoriului, până la penetrarea corpului individual. 

În timpul și în urma pandemiei de SIDA, numeroși autori au extins și radicalizat ipotezele lui Foucault, explorând relația dintre biopolitică și imunitate. Filosoful italian Roberto Esposito a analizat relațiile dintre noțiunea politică de „comunitate” și noțiunea biomedicală și epidemiologică de „imunitate”. Cuvintele comunitate și imunitate au o rădăcină comună, munus, care în latină se referă la impozitul (datorie, lege, obligație, cât și dare) pe care un individ trebuia să îl plătească pentru a face parte din comunitate. 

„Comunitate” e format din cum  („cu”) și munus: un grup uman închegat printr-o lege și o obligație comune, cât și printr-o dare, deci nu fără un cost material. Substantivul „imunitate” e un cuvânt privativ, derivat din negarea lui munus. În dreptul roman, imunitatea era un privilegiu care te scutea de obligativitatea sarcinilor comune tuturor. Cel ce era exonerat era imunizat. În același timp, celui „demunizat” (destituit) i se luau toate privilegiile vieții în comunitate. 

Roberto Esposito insistă asupra faptului că orice biopolitică este imunologică. Ea implică o definiție a comunității bazată pe o ierarhie între imunizați și demunizați. Pe de-o parte, cei care sunt exonerați de impozite sau dări (cei imuni) și, pe de alta, cei pe care comunitatea îi consideră drept potențiale pericole (cei demunizați) și care sunt excluși printr-un act de protecție imunologică. Acesta este paradoxul biopoliticii: orice act de protecție comportă o definiție imunitară a comunității, prin care comunitatea își asumă puterea de a sacrifica o parte din ea în beneficiul ideii propriei suveranități. Starea de excepție reprezintă normalizarea acestui paradox insuportabil.

Arhiva Fortepan

Începând cu secolul al XIX-lea, odată cu descoperirea primului vaccin contra varicelei și cu experimentele lui Louis Pasteur și ale lui Robert Koch, noțiunea de imunitate a părăsit sfera juridică și a căpătat o semnificație medicală. Individul modern, înțeles drept corp liber și independent, nu e doar o utopie a economiei liberale, dar și un standard al imunității biopolitice. 

Democrațiile europene liberale și patriarhal-coloniale din secolul al XIX-lea construiesc idealul individului modern nu doar ca agent economic liber (masculin, alb, heterosexual), dar și drept corp imunizat, radical separat, care nu datorează nimic comunității.

Pentru Esposito, maniera în care Germania nazistă a caracterizat o parte din populația proprie (evrei, romi, homosexuali, persoane cu dizabilități) drept corpuri care puneau în pericol suveranitatea comunității ariene este un exemplu paradigmatic al pericolului reprezentat de gestiunea biopolitică imunitară. Această înțelegere imunologică a societății nu s-a terminat cu nazismul. Dimpotrivă, ea a supraviețuit în Statele Unite și în Europa, legitimând politicile de gestiune a propriilor minorități rasializate și a populațiilor migrante. Această politică imunitară a fabricat actuala Comunitate economică europeană, mitul Schengen și mijloacele violente utilizate de Frontex (Agenția Europeană de Frontieră și Pază de Coastă). 

În 1994, în Flexible Bodies (Corpuri flexibile), antropoloaga Emily Martin, pe atunci la universitatea Princeton, a analizat relația dintre imunitate și politică în cultura americană în timpul epidemiilor de poliomielită și de SIDA. Martin a tras niște concluzii care sunt pertinente pentru analiza crizei actuale. Imunitatea corporală, afirmă Martin, nu este un fapt biologic independent de variabile culturale și politice. Dimpotrivă, ceea ce noi înțelegem prin imunitate este construit colectiv prin intermediul unor criterii sociale sau politice, care produc, în mod alternativ: suveranite sau excluziune, protecție sau stigmatizare, viață sau moarte. 

Dacă regândim istoria pandemiilor din ultimele cinci secole prin prisma uneltelor oferite de Michel Foucault, Roberto Esposito și Emily Martin, putem elabora o ipoteză sub forma unei ecuații: zi-mi cum își construiește comunitatea voastră suveranitatea politică și eu îți zic ce formă vor lua epidemiile voastre și cum le veți face față. 

„Gestiunea politică a epidemiilor pune în funcțiune o anume concepție asupra comunității.”

În domeniul corpului individual, epidemiile reprezintă materializarea obsesiilor care domină gestiunea politică a vieții și a morții populațiilor dintr-o anumită perioadă. Revenind la termenii lui Foucault, o epidemie radicalizează tehnicile biopolitice aplicate asupra teritoriului național și le transmutează la nivelul anatomiei politice, în interiorul și asupra corpului individual. 

În același timp, o epidemie permite extinderea asupra întregii populații a măsurilor politice de imunizare, până atunci aplicate violent doar asupra celor considerați străini, atât în interiorul, cât și la granițele teritoriului național.    

Gestiunea politică a epidemiilor pune în funcțiune o anume concepție a comunității, revelează fantasmele imunitare ale societății și scoate la lumina zilei visurile omnipotente și eșecurile suveranității politice. Ipotezele lui Michel Foucault, Roberto Esposito și Emily Martin n-au nimic de-a face cu teoria conspirației. Nu e vorba despre ideea ridicolă că virusul ar fi creat în laborator sau că pandemia e un plan machiavelic de a răspândi politici încă și mai autoritare. Din contră, virusul nu face decât să reproducă, să extindă și să intensifice asupra întregii populații formele dominante de gestiune bio- și necropolitică, deja în funcțiune pe teritoriul național și la limitele sale. 

Astfel, fiecare societate se poate defini în funcție de epidemia care o amenință și prin formele în care se organizează față de ea. 

Syphilis, de Richard Tennant Cooper (1885-1957). The Wellcome Collection.

Să luăm ca exemplu sifilisul. Epidemia a ajuns în orașul Napoli pentru prima oară în 1494. Afacerea colonială europeană stătea să înceapă. Sifilisul a dat startul ravagiilor coloniale și politicilor rasiale. Englezii numeau sifilisul „boala franceză”, francezii îi ziceau „boala napoletană”, iar napoletanii insistau că venea din Americi: ea ar fi fost adusă de coloniști care fuseseră infectați de amerindieni

Filosoful francez Jacques Derrida considera că virusul este întotdeauna străinul, Celălalt, cel ce vine de pe alte meleaguri. Sifilisul, infecție cu transmitere sexuală, a materializat asupra corpurilor din secolele XVI-XIX formele de represiune și de excluziune socială care au dominat modernitatea patriarhală și colonială: obsesia purității rasiale, interdicția așa-ziselor „mariaje mixte” între persoane de clase și rase diferite, și multiplele restricții care constrângeau relațiile sexuale și extraconjugale. 

Utopia comunității și modelul social imunitar generat de sifilis au corpul alb și burghez, retras în viața conjugală, drept nucleu dur al reproducerii corpului național. Ca atare, prostituata a devenit în timpul epidemiei de sifilis corpul viu în care se regăsesc toate trăsăturile considerate abjecte: femeia activă și deseori rasializată, corp situat în afara legilor domestice și a mariajului, care a făcut mijloc de producție din propria sexualitate. Lucrătoarea sexuală a devenit astfel vizibilă, controlată și stigmatizată ca vector principal al propagării virusului. 

Totuși, nu represiunea prostituției sau închiderea lucrătoarelor sexuale în bordeluri naționale, ca cele imaginate de scriitorul din secolul al XVIII-lea Restif de la Bretonne, au pus capăt sifilisului.  Din contră. Închiderea prostituatelor le-a făcut mult mai vulnerabile la această maladie. Ceea ce ne-a adus mai aproape de eradicarea sifilisului a fost descoperirea antibioticelor, și mai ales a penicilinei în 1928. Totodată, au contribuit deceniile de transformare a politicilor sexuale în Europa – prin mișcările de decolonizare, accesul femeilor albe la vot, primele dezincriminări ale homosexualității și o relativă liberalizare a eticii mariajului heterosexual. 

O jumătate de secol mai târziu, SIDA va fi pentru societatea neoliberală heteronormativă a secolului al XX-lea ceea ce sifilisul fusese pentru societatea industrială și colonială a secolului al XIX-lea. Primele cazuri au apărut în 1981, exact în momentul în care homosexualitatea înceta să fie privită ca o maladie psihiatrică, după ce fusese obiectul persecuției și al discriminării sociale timp de decenii întregi. 

Prima fază a epidemiei i-a atins mai ales pe așa-numiții cei 5 H: homosexualii, lucrătoarele sexuale (hookers), hemofilii, haitienii și heroinomanii, utilizatorii de droguri. SIDA a remodelat grila de control al corpurilor și a actualizat tehnicile de supraveghere a sexualității pe care le-a țesut sifilisul și pe care mișcările feministe, decoloniale și homosexuale, laolaltă cu invenția penicilinei, încercaseră să le demonteze în anii ’60-’70. La fel ca în cazul prostituției în timpul sifilisului, represiunea homosexualității n-a făcut decât să amplifice numărul de decese. 

Kissing doesn’t kill (cca. 1987-1995), de colectivul Gran Fury. The New York Public Library Digital Collections.

Ceea ce a transformat progresiv SIDA într-o maladie cronică este depatologizarea homosexualității, autonomizarea farmacologiei din Sudul Global, emanciparea sexuală a femeilor, dreptul lor de a zice nu sexului fără prezervativ și accesul populațiilor afectate la triterapie, indiferent de clasă socială sau rasă. Modelul comunității/ imunității construit de SIDA este întrepătruns cu fantasma suveranității sexuale masculine înțeleasă ca un drept nenegociabil la penetrare. Astfel că orice corp penetrat este perceput ca lipsit de suveranitate (demunizat). 

Imunitate și politica frontierelor

Să revenim la situația noastră actuală. Cu mult înaintea apariției noului coronavirus, începuserăm deja un proces de mutație globală. Trăiam deja, dinaintea pandemiei, o schimbare socială și politică la fel de profundă ca cele care au afectat societățile în care s-a răspândit sifilisul. În secolul al XV-lea, odată cu invenția presei tipografice și cu expansiunea capitalismului colonial, oamenii au trecut de la o societate orală la una scrisă, de la un mod de producție feudal, la unul industrial-sclavagist, de la o societate teocratică la una guvernată prin acorduri științifice, în care noțiunile de sex, rasă și de sexualitate deveneau dispozitive de gestiune a vieții și a morții populațiilor. 

Astăzi, suntem în plină tranziție de la o societate scrisă la una cibernetic-orală, de la o societate organică la una digitală, de la o economie industrială la una imaterială, de la o formă de control disciplinar și arhitectonic, la forme de control micro-protetic și mediatic-cibernetic. 

În alte texte, am catalogat drept „farmacopornografice” atât gestiunea biopolitcă, cât și subiectivitatea sexuală specifică acestei noi configurații politice. Corpul și subiectivitatea contemporană nu mai sunt gestionate doar prin trecerea lor prin instituții disciplinare (școală, fabrică, cazarmă, spital etc.), ci mai presus de toate printr-un ansamblu de tehnologii biomoleculare, care pătrund în interiorul corpului cu ajutorul microprotezelor și tehnologiilor de supraveghere digitală. 

„Cu cât consumăm mai mult și cu cât suntem mai sănătoși, cu atât mai bine suntem controlați.”

În domeniul sexualității, enumerăm câțiva dintre indicatorii gestiunii biotehnologice: modificarea farmacologică a conștiinței și a comportamentului, consumul în masă de antidepresive și anxiolitice, globalizarea consumului de pilule contraceptive, producția triterapiei ca tratament preventiv pentru SIDA sau consumul de viagra.  

În domeniul gestiunii digitale și semio-tehnice găsim extinderea globală a internetului, generalizarea utilizării de tehnologii informatice mobile, inteligența artificială, schimbul de informații de mare viteză, cât și dezvoltarea dispozitivelor de supraveghere informatică globală. Le-am numit pornografice pentru că aceste tehnici de gestiune nu mai funcționează prin represiune sau prin interdicția activității sexuale, ci prin incitarea la consum și prin producția constantă a unor plăceri reglementate și cuantificabile. Cu cât consumăm mai mult și cu cât suntem mai sănătoși, cu atât mai bine suntem controlați.

Mutația actuală ar putea, în mod egal, să reprezinte tranziția de la un regim patriarhal-colonial și extractiv, de la o societate antropocentrică unde o parte mică din comunitatea globală se autoînveștește cu exercitarea unor politici prădătoare, la o societate capabilă să redistribuie energia și suveranitatea. Acesta va fi nucleul dezbaterii din timpul și după finalul acestei crize: care sunt viețile pe care vrem să le salvăm? În contextul acestei transformări ale modurilor în care înțelegem comunitatea (care astăzi este întreaga planetă) și imunitatea, operează atât virusul cât și strategiile politice întrebuințate pentru a-i face față. 

În ultimii douăzeci de ani, cel puțin de la căderea turnurilor gemene, politicile guvernamentale au fost caracterizate prin două mari tendințe, în virtutea ideilor aparente de libertate de mișcare ce dominau epoca neoliberală thatcheristă. Pe de-o parte, avem redefinirea statului-națiune în termeni neocoloniali și identitari, și, pe de alta, reîntoarcerea la ideea de frontieră fizică drept condiție a restaurării identității naționale și a suveranității politice. 

Pentru prima dată în ultimele decenii, Israel, Statele Unite, Rusia, Turcia și Uniunea Europeană au inventat noi forme de frontiere care nu sunt doar păzite și supravegheate, ci redefinite prin ridicarea zidurilor, construcția digurilor și prin apărarea granițelor, nu prin metode biopolitice, ci necropolitice, folosind tehnici de excluziune sau de exterminare.  

Societatea europeană a decis să se consolideze sub forma unei comunități imunizate total, închisă la est și la sud. Însă estul și sudul, în ceea ce privește resursele energetice și producția de bunuri de consum, reprezintă zăcămintele ei. Construirea acestei imunități politice a avut loc printr-un delir neo-suveran: Europa și-a închis frontierele din Grecia și a construit cele mai mari centre de detenție în aer liber din istorie pe insulele care se învecinează cu Turcia și cu Marea Mediterană, la Ceuta, la Melilla, în Calais, pe insula Lampedusa. Destrămarea Europei a început, în mod paradoxal, cu această consolidare a unei comunități europene imune, deschisă la interior și complet închisă pentru străini și imigranți. 

Locuitorii centrului de refugiați Suda, din Chios, Grecia (2016). Fotografie de Mstyslav Chernov. Wikimedia Commons.

Ceea ce se testează acum la scară mondială prin gestiunea COVID-19 este un nou mod de a înțelege suveranitatea într-un context în care identitățile sexuale și rasiale sunt dezechilibrate. Coronavirusul a mutat politicile de frontieră de la nivelul granițelor din teritoriile naționale sau din super-teritoriul european, la nivelul organismului individual. Corpul nostru individual, văzut ca spațiu al vieții, dar și ca rețea de putere, ca centru de producție și consum de energie, devine noul teritoriu pe care politicile violente de frontieră, testate de ani de zile asupra celorlalți, iau forma unui război împotriva virusului.

Noua frontieră necropolitică s-a deplasat dinspre malurile Greciei către ușile caselor noastre. Lesbos începe acum pe palierul nostru. Iar frontiera se închide asupra noastră neîncetat, ea ne împinge tot mai aproape de propriile noastre corpuri. Calais ne explodează în față. Noua frontieră este masca. Aerul pe care îl respirăm trebuie să fie doar al nostru. Noua frontieră, epiderma noastră. Noua Lampedusa, pielea noastră. 

Politicile de frontieră și măsurile stricte de detenție și imobilizare pe care le-am aplicat în ultimii ani asupra migranților și refugiaților – considerându-i virusuri pentru comunitate – sunt acum reproduse în interiorul teritoriului național, asupra întregii populații, reînscrise asupra corpurilor individuale. De-a lungul anilor, i-am închis pe migranți și pe refugiați în centre de detenție, într-un limbo politic, lipsiți de drepturi și cetățenie, aflați perpetuu în sala de așteptare. Acum, noi suntem cei care trăiesc în centrele de detenție din propriile noastre case. 

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK