Săptămâna trecută, Academia Suedeză i-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură poetei americane Louise Glück, „pentru vocea ei poetică inconfundabilă care, cu o frumusețe austeră, face ca existența individuală să fie universală”. Glück este abia a 16-a femeie care câștigă premiul, dintr-un total de 117 laureați. Pentru că poeziile ei au fost puțin traduse în limba română, am rugat o altă poetă, pe Anastasia Gavrilovici, să traducă două dintre ele - și să ne explice de ce merită să o citim pe câștigătoarea Nobelului din 2020.
Cunoscută ca poetă, eseistă și profesoară, autoare a peste 12 volume de poezie și două de eseuri, Louise Glück reușește să documenteze prin cărțile publicate în ultimele cinci decenii toate marile nevralgii ale umanității. Urmărește ca prin obiectivul fin al unui microscop, evoluția și mutațiile unor teme precum dragostea, trauma, familia, moartea, istoria, spectacolul emoțiilor, neputința, fragilitatea individului. Simptomatic în sensul acesta mi se pare eseul „Educația poetului” (The Education of the Poet din volumul Proofs & Theories. Essays on Poetry), un „cifru” extrem de important al minții scriitoarei și al tipului de discurs rezultat de aici, un insight valoros în universul ei domestic, în copilăria și relațiile de familie, în vectorii existențiali din care a rezultat vocea sa poetică.
De exemplu, una dintre experiențele fundamentale relatate aici este perioada în care a suferit de anorexie și felul în care aceasta i-a organizat viața și gândirea. Poeta americană povestește apoi despre anii de terapie și descoperirea, prin psihanaliză, a rațiunilor care au stat la declanșarea acestei boli (nevoia de a se separa de mamă, de a-i submina autoritatea, refuzându-i hrana). Reușind să calchieze disciplina limbajului și nevoia de ordine în idei din timpul sesiunilor de terapie și să le imprime textelor sale, Louise Glück operează cu imaginile și cuvintele cu o precizie aproape matematică, obsesia ei pentru arhitectonica textului amintind de Elizabeth Bishop prin atenția deosebită acordată limbajului și construcției textului, atât la nivelul ideilor, cât și al formei.
De la volumul de debut, Firstborn din 1968, și până la recenta Faithful and Virtuous Night din 2014, Glück elaborează una dintre cele mai complexe și precise hărți ale celor omenești, dar nespuse, cu peisaje emoționale sfâșietoare și mozaicări ale realului și fantasticului. De altfel, tot în „Educația poetului”, accentuează impactul relației strânse cu mitologia și istoria creată prin intermediul poveștilor citite în copilărie asupra unor volume ca The Triumph of Achilles (1992), Meadowlands (1996) sau Vita Nova (1999). Cu un puternic caracter autobiografic, poemele ei sunt intense, torsionate, fiind însă drenate de masochismul scormonirii în rană, efect datorat în mare măsură acelui extraordinar simț al limbajului. Glück însăși indică, în eseurile sale, faptul că lucrul cu cuvintele și explorarea posibilităților și limitelor limbajului au reprezentat o prioritate și o necesitate în poezia ei, acționând ca o forță supranaturală, capabilă să subordoneze afectele și să le proiecteze pe fundalul unor zone lingvistice nebănuite, propulsând scrisul.
Actul creației echivalează cu generarea unor lumi noi, a unor spații afective care conservă ceea ce timpul confiscă, motiv pentru care tangajul identitar, fragilitatea existenței, moartea, absența, melancoliile erotice sunt câteva dintre elementele cele mai grele în aliajul textelor sale. Atent calibrate la nivel formal, constructele poetice montate de câștigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură analizează pierderea, în toate formele ei, convertind amintiri contrariante, frustrări și momente de derivă într-o manieră inconfundabilă. Elementele desprinse din realitatea imediată sunt internalizate și macerate îndelung de o conștiință poetică ce preferă construcții scripturale de atmosferă și narativitatea, povestirea, alegoria și metafora în detrimentul emoțiilor brute și violente.
O tăcere plină de cuvinte tăioase
Să-ți povestesc ceva, a spus bătrâna.
Stăteam așezate, față în față,
în parcul din ____, oraș cunoscut pentru jucăriile lui din lemn.
La vremea aceea tocmai scăpasem dintr-o aventură amoroasă
care se sfârșise trist și ca un fel de penitență sau auto-pedepsire lucram
într-o fabrică, cioplind manual mânuțe și piciorușe.
Parcul era singura mea consolare, mai ales în orele liniștite
de după amurg, când era, cel mai adesea, pustiu.
Dar în după-amiaza aceea, când am intrat în ceea ce se numea Grădina Contesei,
am văzut că cineva mi-o luase înainte. Acum îmi dau seama că
aș fi putut merge mai departe, dar îmi era dat
să ajung la destinația asta; toată ziua nu făcusem decât să mă gândesc la cireșii
de care era împânzit luminișul și a căror perioadă de înflorire se apropia de sfârșit.
Stăteam fără să ne spunem nimic. Soarele apunea și
odată cu el a apărut și o senzație de claustrare
ca atunci când te afli în compartimentul unui tren.
Când eram tânără, a spus ea, îmi plăcea să mă plimb pe poteca din grădină la asfințit
iar dacă poteca era îndeajuns de lungă vedeam cum răsare luna.
Asta era pentru mine plăcerea supremă: nu sexul, nu mâncarea, nu desfătările lumești.
Preferam răsăritul lunii, iar uneori se întâmpla să aud
în același timp și notele sublime din suita finală a
Nunții lui Figaro. Oare de unde venea muzica?
Nu am știut niciodată.
Și pentru că stă în firea potecilor de grădină
să fie circulare, în fiecare noapte, după ce hoinăream așa,
mă trezeam în fața ușii mele de la intrare, holbându-mă la ea,
abia reușind să-i dibuiesc, pe întuneric, mânerul strălucitor.
Era, a spus, o descoperire uimitoare în contrast cu viața mea de zi cu zi.
Dar în alte nopți, a mai zis ea, luna abia dacă se zărea printre nori
iar muzica nu începea. O noapte de absolută descurajare.
Și totuși, în noaptea următoare o luam de la capăt, și adeseori totul se termina cu bine.
Nu știam ce i-aș putea răspunde. Povestioara aceasta, atât de lipsită de noimă
pe cât pare acum că o scriu,
era de fapt întreruptă la tot pasul de niște pauze ca niște mici transe
și de sincope prelungite, astfel că până la urmă se lăsase noaptea.
Ah, noaptea cea încăpătoare, noaptea
atât de dornică să adăpostească percepțiile ciudate. Am simțit că un secret important
avea să-mi fie încredințat, așa cum o torță este trecută
din mână în mână într-o ștafetă.
Îmi cer iertare, a spus ea.
Te-am confundat cu una dintre prietenele mele.
Și a făcut semn spre statuile în preajma cărora stăteam,
bărbați viteji, femei pline de sfințenie, capabile de auto-sacrificiu,
ținând la sân bebeluși de granit.
Neschimbătoare, a zis ea, spre deosebire de ființele umane.
Am renunțat la ele, a mai spus.
Dar nu am pierdut niciodată gustul pentru călătorii circulare.
Corectează-mă dacă n-am dreptate.
Deasupra capetelor noastre, florile de cireș începuseră
să se scuture pe cerul nocturn, sau poate că se prăbușeau stelele,
se prăbușeau și se destrămau, iar acolo unde cădeau
luau naștere lumi noi.
La scurt timp după aceea m-am întors în orașul meu natal
și m-am împăcat cu fostul iubit.
Cu toate astea, mintea mea se întorcea din ce în ce mai mult la acest incident,
analizându-l din toate perspectivele, în fiecare an tot mai ferm convinsă,
în ciuda absenței oricărei evidențe, că acesta conținea un anumit secret.
În cele din urmă am ajuns la concluzia că oricare ar fi fost mesajul
acesta nu era conținut în vorbire – așa cum, am realizat, obișnuia să-mi vorbească mama,
tăcerile ei pline de cuvinte tăioase avertizându-mă și pedepsindu-mă –
și mi s-a părut că nu m-am întors doar la iubitul meu,
ci de fapt mă întorceam acum în Grădina Contesei
în care cireșii erau încă în floare
asemenea unui pelerin în căutarea izbăvirii și a iertării,
așa că am bănuit că, la un moment dat, îmi va apărea
o ușă cu un mâner strălucitor,
dar când se va întâmpla asta și unde nu aveam nici cea mai vagă idee.
Miezul verii
În nopți ca aceasta obișnuiam să înotăm în cariera de piatră,
băieții inventând jocuri la care ți se cerea să smulgi hainele de pe fete
iar fetele cooperau, pentru că acum aveau alte corpuri față de vara trecută
și voiau să le etaleze, cei mai curajoși
săreau de pe stânci – învălmășeală de corpuri în apă.
Nopțile erau încă jilave. Piatra era rece și umedă,
marmură pentru cimitire, pentru clădiri pe care nu le-am văzut niciodată,
clădiri din orașe îndepărtate.
În nopțile înnorate, erai de-a dreptul orb. În nopțile acelea pietrele erau periculoase,
dar, într-un fel, totul era periculos, asta și urmăream de fapt.
Începu vara. După care băieții și fetele au început să umble în perechi
însă mereu erau unii care rămâneau pe dinafară – uneori continuau să se uite,
alteori se prefăceau că li s-a urât unii de alții asemenea celorlalți,
dar ce puteau să facă acolo, în pădure? Nimeni nu voia să fie în locul lor.
Totuși în cele din urmă ar fi apărut, ca și cum într-o noapte poate ar fi avut noroc,
poate soarta ar fi fost alta de data asta.
Cu toate astea, la început și la sfârșit eram cu toții împreună.
După treburile casnice de seară, după ce se duceau la culcare cei mici,
atunci eram și noi liberi. Nu spunea nimeni nimic, dar știam în care nopți aveam să ne întâlnim
și în care nu. O dată sau de două ori, la sfârșitul verii,
puteai să vezi că avea să iasă un copil din tot pupatul ăla.
Iar pentru cei doi în cauză, era groaznic, la fel de groaznic ca a fi singur.
Jocul se terminase. Stăteam pe pietre și ne fumam țigările,
făcându-ne griji pentru cei care nu erau acolo.
Și în sfârșit drumul către casă peste câmpuri,
pentru că mereu a doua zi era de mers la lucru.
Iar în ziua următoare, eram din nou copii, stând de dimineață pe treptele de la intrare,
mâncând o piersică. Doar atât, dar părea o onoare să ai o gură.
Iar după asta mersul la muncă, adică să dăm o mână de ajutor la câmp.
Un băiat lucra pentru o doamnă în vârstă, îi făcea rafturi.
Casa era foarte veche, construită poate în același an în care fusese construit muntele.
După care ziua începea să scadă. Visam cu ochii deschiși, așteptând noaptea.
Stăteam la ușa de la intrare când apunea soarele, urmărind cum creșteau umbrele.
Și o voce din bucătărie mereu se plângea de căldură,
voia să se termine odată cu căldura.
După care se termina cu căldura, noaptea era senină.
Și te gândeai la băiatul sau la fata cu care aveai să te vezi mai târziu.
Și te gândeai la cum o să te plimbi prin pădure și o să te întinzi,
exersând toate lucrurile alea pe care le-ai învățat în apă.
Și deși uneori nu reușeai să vezi persoana cu care erai,
nu exista niciun substitut pentru acea persoană.
Noaptea de vară sclipea; pe câmp licuricii străluceau.
Iar pentru cei care înțelegeau astfel de lucruri, stelele trimiteau mesaje:
Vei părăsi satul în care te-ai născut
și vei deveni, în altă țară, foarte bogată și foarte puternică,
dar întotdeauna vei tânji după ceva ce ai lăsat în urmă, chiar dacă
nu poți spune exact ce,
și în cele din urmă te vei întoarce să cauți lucrul acela.
Fotografie principală via Wikimedia Commons
