La ceva vreme după ce a creat Ministerul pentru Imigrare, Integrare și Identitate Națională, Nicolas Sarkozy și-a cerut scuze în prime-time, fiindcă încercarea lui de a reaprinde mândria națională și a o converti în voturi dezgropase mai degrabă un mare dubiu. Noțiunea asta de „identitate națională” stârnise multe controverse: ce naiba înseamnă să fii francez? Ce naiba mai înseamnă întrebarea asta? Faptul că noul guvern al României a încălțat Ministerul Culturii cu „Identitatea Națională” n-a stârnit decât un val firav de ironii & lamentații pe Facebook. Oricum, cultura a fost pentru toate guvernele românești post-’89 o preocupare ultra-secundară, iar CV-urile noilor tarabostes de la alte ministere sunt un subiect mult mai tragicomic. Cu toate astea, înfrățirea culturii cu identitatea națională nu-i deloc benignă, și nu doar pentru că ar fi un concept tulbure și bun prieten al naționalismului / șovinismului, ci fiindcă în felul ăsta Ministerul Culturii poate deveni foarte ușor Ministerul Propagandei.
Numirea unei instituții e strâns legată de intenționalitate, și tocmai de-asta mi se zbârlește părul când încerc să-mi imaginez ce-ar trebui să facă un minister al „identității naționale”. Ca să înțeleg mai bine cum s-a ajuns la titulatura nouă a ministerului condus de Ionuț Vulpescu, absolvent de teologie și fost consilier al lui Ion Iliescu, am deșirat istoricul acestei instituții. Căror priorități și interese a servit rebotezarea ei și ce spun numele despre rolul ei în stat? În cei 155 de ani de când există un minister care să se ocupe de treburi culturale în România, cuvintele „cultură” și „național” au apărut pentru prima oară unul lângă altul în numele instituției în timpul guvernului condus de mareșalul Ion Antonescu. Antonescu a fost, de altfel, primul ministru (interimar) al Ministerului Culturii Naţionale şi Artelor. Cu identitatea nu s-a mai ocupat niciunul, deși mulți miniștri au fost filosofi sau sociologi. Ca să înțelegeți mai bine drumul pe care l-a făcut Ministerul Culturii până la numele lui de azi, vă invit să vă plimbați prin timeline-ul de mai jos (folosiți cu încredere săgețile și axa timpului):
Nu doar că din '44 până în 2017, ministerele din România nu și-au mai schimbat antetele pentru „cultură națională”, ci nici aiurea prin lumea anilor post-2000 „cultura națională” nu mai e obiectul de lucru al vreunui minister. Poate fiindcă din ce în ce mai puține state sunt gata să facă abstracție de la faptul că artele & cultura comunică liber, indiferent de granițe, și super-puterea lor e să testeze tocmai limitele poroase ale unor concepte ca „identitate” și „național”. Există Ministerul Tineretului, Sportului și Culturii (Bahamas), Ministerul Culturii și Turismului (Grecia), Ministerul Educației, Științei și Culturii (Islanda), Ministerul Culturii și Îndrumării Islamice (Iran), Ministerul Educației, Culturii, Sportului, Științei și Tehnologiei (Japonia) și Ministerul Culturii și al Informației (Arabia Saudită) sau variații pe aceleași teme. Dar n-am mai întâlnit vreun alt exemplu de minister viu care să se ocupe de „cultură națională”, cu atât mai puțin de „identitate națională”.
Care ar putea să fie obiectul lui de activitate în România? Să transforme cultura finanțată de stat (iar în România, statul e principala sursă) într-o rezervație cu călușari, doine și Eminești și să opereze în felul ăsta cu materia primă a „identității naționale” - clișeele? Să inventeze un instrument de măsură al factorului de românitate? Să lupte împotriva „influențelor străine” și să se le neutralizeze cu piatra filosofală a valorilor și „mintalității” noastre strămoșești? (Pardon, până și Nicolae Drăghicescu, în cartea lui din 1907, Din psihologia poporului român, preciza „că într’adevăr mintalitatea noastră este universală prin obârșia ei, că aproape nu se află popor în Europa, care să nu fi îmbogățit comoara sufletului nostru cu zestre mintală din mintalitatea lui”.)
Am căutat răspunsul în noul programul de guvernare pentru 2017-2020. Cel mai bun indicator e folosirea cuvântului „contemporan” o singură dată: „este necesară dezvoltarea unui sistem transparent şi competitiv de achiziţii care să înlesnească intrarea în patrimoniul național al creațiilor contemporane de valoare”. Cuvântul „artiști” (fiindcă ei, oamenii, fac ca lucrurile să se-nvârtă) nu există. În schimb, cel mai elaborat punct al capitolului dedicat culturii din programul de guvernare e rezervat Centenarului Marii Uniri (două pagini). Revitalizarea infrastructurii culturale din nenumărate de orașe mici și sate vidate cultural e expediată în două minuscule paragrafe, cu tot cu realizarea unei unui măreț „program de analiză a investițiilor strict necesare în infrastructura culturală, primul după 1989, dacă nu chiar după 1948, program care este absolut urgent, întrucât starea infrastructurii culturii române – muzee, teatre, biblioteci, săli de spectacole, galerii, sedii ale uniunilor de creație – este absolut deplorabilă”. Dacă despre statutul și drepturile artiștilor nu poate fi vorba, „este importantă adoptarea legii meşteşugarilor care vizează cu prioritate prezervarea şi promovarea meseriilor tradiţionale din România”. Dacă încurajarea scriitorilor tineri iese din calcul, „guvernul susține publicarea edițiilor naționale a marilor clasici”. Iar singura promisiune urmată de un semn de exclamare e „Investim în cetățile dacice!”
În timp ce noul minister al cărui program e prea puțin despre oameni și prea mult despre locuri și evenimente-mamut îi va da înainte cu identitatea națională, noi o să ne uităm masochiști cum pe străzile sufocate ale Bucureștiului vor apărea una bucată Vlad Țepeș și una bucată Constantin Brâncoveanu, în valoare totală de un milion de euro din bani publici. O să ne-apuce fiorul de neam când sculptorul Florin Codre o să ducă în sfârșit la Arad marele fiasco al Marii Uniri made in China, în timp ce-l scoate pe Țepeș din piatră cu două milioane de lei. Și-ncă un fior când Ioan Bolborea, în timp ce va da cu dalta-n Brâncoveanu, va mai băga o Mare Unire pe bani la fel de publici, de data asta în Piața Alba Iulia din București. Sau poate că-ntr-o dimineață, Ionuț Vulpescu își va da seama la cafea că, dacă până și gusturile lui în materie de cultură nu prea țin de „identitate națională”, înseamnă că-i ceva în neregulă cu miza ministerului pe care-l conduce. Și-o fi pus el pe blog motto din Panait Istratti, dar când vine vorba de seriale, zice de „Seinfeld, Two and a Half Men, Californication, Dr. House, Mad Men”. Când vine vorba de filme, „Stan si Bran, Casablanca, La dolce vita, Zorba Grecul, Ghepardul, Forrest Gump, Parfum de femeie, Braveheart, Gladiatorul, American Beauty”. Doar la cărți i-a strecurat printre „Josef K., Phileas Fogg, Rick River din Blandetea Noptii, Contele de Monte Cristo, Swann, Doctor Rieux, Balena din Moby Dick, Sancho Panza, Frederic Moreau, Jean Valjean, Maskin, Micul Print si Marele Gatsby” pe „Ladima, Doamna T., Stefan Gheorghidiu, Pavel Anicet, Pavel Apostolul”.
Sursa informațiilor legate de istoricul Ministerului Culturii: Arhiva.cultura.ro
Sursa foto main: Dan Perjovschi
_thumb.jpg)
