Publicat pe 12 august 2022

Mark Strand, Aleksandar Hemon, Ocean Vuong, Lauren Groff, Sayaka Murata, Sandra Cisneros - sunt doar câteva dintre numele pe care le-a adunat laolaltă editorul John Freeman în cea mai recentă ediție a antologiei sale, care periodic ne face să ne punem întrebări țintite despre noi și felul în care locuim această lume. Volumul de față vorbește despre schimbare - cataclismică sau microscopică, necesară sau inevitabilă. Ne întreabă cum ne adaptăm, când ne îndârjim și dacă mai alegem să sperăm.

Le-am rugat pe prietenele de la Black Button Books să aleagă pentru noi și cititorii noștri un text din antologie și ne-au ieșit în întâmpinare cu proza de mai jos, a scriitoarei bosniace Lana Bastašić. În biografia complexă a autoarei se întâlnesc o sumedenie de întrebări legate de trecutul și prezentul spațiului ex-iugoslav, iar fragmentul de mai jos, despre schimbarea din fată în femeie, descrie experiențe pe care multe dintre noi, cele crescute în bucata asta de lume, le cunoaștem. Vorbește despre rușine și cruzime, despre violență și tandrețe. Recomandarea noastră: citiți-l împreună cu acest editorial din Școala9 despre educație sexuală (sau mai degrabă despre absența ei). 


Ai 14 ani. Nu-ți plac pantalonii ăștia de stofă, dar cineva ți-a spus odată că arăți cool în ei și asta e de-ajuns ca să te facă să-i porți azi, în oglindă vezi o idee, dacă nu o persoană întreagă. Când erai mică le ziceai tantaloni și toată lumea râdea, dar era blândețe în râsul lor, pentru că se baza pe ideea că greșelile aveau să înceteze când mai crești. Acum ai 14 ani, stai în fața oglinzii în niște pantaloni largi cool și îți privești trupul dizgrațios. Oglinda e mică, îți taie picioarele de la genunchi în jos și un umăr. În oglindă e un trup mutilat, iar înăuntrul acelui trup ești tu. Contradicțiile reflexiei tale te rănesc mai tare decât pantalonii prea strâmți. Îți curge sânge fierbinte, gros dintr-un corp mult prea mic. Între picioarele scurte ale unei fetițe strânse în haine, ai o pădure aspră pe care încă n-a văzut-o nimeni. Nici măcar mama ta, nici măcar vreun medic. Te temi de ea pentru că ești convinsă că celelalte fete n-o au. Probabil că sunt netede acolo, trebuie să fie ceva în neregulă cu tine. Toate fetele sunt mai înalte decât tine și aproape toate au sâni. Degetele lor nu mai sunt degete de fetițe, țin creioanele ca pe țigări, își leagănă șoldurile când merg, știu să se penseze. Ai încercat și tu o dată, dar ai intrat prea mult în ele și tatăl tău s-a înfuriat. Te-a întrebat dacă voiai să ajungi o târfă. Ai clătinat din cap. Te-ai holbat la farfuria din fața ta, mama și fratele tău n-au spus nimic, restaurantul era plin de fete cu sprâncene perfecte. Ele n-o să ajungă niște târfe, te-ai gândit. Ele n-au păduri aspre acolo. Sunt netede. Dar sprâncenele cresc și acum în oglindă ale tale sunt iar uriașe. Încerci să le netezești cu degetele, iar apoi îți vezi unghiile, taie-le repede, cânți la chitară și n-ai voie să-ți lași unghiile lungi.

Freeman's: Schimbare

de John Freeman (ed.), traducere de Anca Dumitrescu și Elena Marcu
Black Button Books
2022

Odată te-ai dat cu ojă și tata s-a înfuriat. A spus că știe multe despre lume și că fetele care se dau cu ojă la 14 ani o să rămână însărcinate la 16. De aceea unghiile tale nu sunt colorate și sunt tăiate din carne, și le simți mereu. Durerea este pe margine, acolo unde se termină carnea și începe sângele. Porți mereu cu tine acea durere în degete, orice ai atinge. Ți-ai atins buzele, sunt aspre și se cojesc. Mama ți-a dat balsam de buze și a spus să-l ai la tine mereu, buzele crăpate sunt urâte. Pentru că îți rozi și îți strângi buzele ori de câte ori cineva te privește. Și mereu te privește cineva: profesori, prietene, băieți, băieți mai mari, vecina, mama, tata. Oriunde te-ai afla, le simți ochii ațintiți asupra ta, de aceea îți rozi buzele. E mai ușor decât să vorbești. Să gătești, asta trebuie să înveți: vorbește mai puțin că ți se arde mâncarea, ți-a spus bunica odată când făceați împreună biscuiți. Și bunica avea buzele crăpate, nici ea nu vorbea prea mult, dar avea niște sâni uriași deasupra nodului ferm al șorțului decolorat. Cu siguranță tu nu i-ai fi putut căra, cu siguranță ți-ar fi rupt spatele. Ți-e frică de sânii bunicii și de cele câteva fire negre din bărbia ei proeminentă. Nu e timp de pălăvrăgit, prânzul trebuie să fie gata, spune veselă, deschizând cuptorul. Sânii îi atârnă până aproape de flacără. Când erai mică, te gândeai că poate cuptorul o va înghiți pe buni și sânii ei mari. Te gândești la asta acum, în timp ce privești hanoracul strâmt, cu un slogan pe care nu-l înțelegi. Cool, a spus cea mai frumoasă fetiță din clasă, când ai venit cu acel hanorac la școală săptămâna trecută. Nu, nu e o fetiță, e o tânără. E deja o tânără. Ți-ar plăcea să ai părul ei: lung și drept, fără vârtejul obositor de deasupra frunții. Când erați la fotograf, mama și-a lins degetele și ți-a netezit părul atât de apăsat că te-a durut capul. Era pentru o fotografie de familie, durerea aia din țeasta ta. Acum o simți ori de câte ori privești acea fotografie. Ai senzația că poți vedea și saliva mamei în părul tău. Odată te-ai spălat cu ceva numit șampon nuanțator și apoi în vacanța de vară căutai soarele ca să-ți lumineze reflexele roșcate din păr. Voiai să ai ceva doar al tău de arătat, ceva neobișnuit, deloc plictisitor. Dar asta n-a durat, pentru că te-ai temut că avea să observe tata. Ți-ai spălat părul cu apă fierbinte în fiecare dimineață să ucizi culoarea roșie înainte s-o vadă. Apa fierbinte îți ardea scalpul, dar îndurai pentru că, dacă nu, și cea mai firavă rază de soare ar fi fost de ajuns pentru a distruge încă o masă în familie. Acum iată-te în fața oglinzii, din nou banală, cu părul maro ca o castană uscată, cu sprâncenele stufoase, cu vârtejul în frunte și cu buzele crăpate. Pantalonii cool și hanoracul cool sunt îndeajuns de șterse pentru a putea fi scoase din cămăruța ta. Treci pe lângă mama, în bucătărie, și pe lângă tata, pe canapea, și ieși din casă. Pentru că e sâmbătă și trebuie să iei pâine. E un drum de numai câteva minute pe strada ta, dar știi că orașul tău e un roi de ochi și că o să-ți muști buzele și limba și obrajii dacă cineva te privește azi și nu vede exact acel tu care arăta îndeajuns de bine în oglindă, îndeajuns de bine ca tata să nu te oprească înainte să ieși pe ușă, îndeajuns de bine pentru ca cea mai frumoasă fată din clasă să-ți spună că ești cool. Chiar dacă e doar un drum până la pâine. Ai luat ce-aveai de luat, iar acum mergi mândră cu o sacoșă caldă în mână, trotuarele sunt pustii, soarele strălucește cu atâta putere, încât ești convinsă c-o să dezvăluie chiar și ultimele urme de nuanțator din părul tău. Strada e pustie și simți că poți fi orice-ți dorești. Te întrebi dacă așa se simt femeile adevărate, femeile înalte, femeile cu sâni, când se duc la pâine. Apoi simți un braț greoi în jurul umerilor și o altă mână pe cot. Nu le cunoști, dar trebuie să fie de prin preajmă, duhnesc a transpirație și a alcool. Apropierea e ca unghia tăiată din carne, aproape dureroasă, sângele, chiar acolo, la margine. La început nu înțelegi de ce sunt atât de aproape de tine, dar apoi încep să vorbească, gâfâindu-ți în ureche și atunci înțelegi. Mergeți pe strada care brusc e mai pustie decât înainte. Acum o secundă erai singurul om de pe stradă, iar acum sunteți trei. O barbă aspră îți zgârâie fața. Îți spun că ai un cur mișto, cel pe care l-ai văzut adineauri în oglindă, în tantalonii cool, nu, în pantaloni, curul unei fetițe de 14 ani, conștiente de pădurea ei. Dar acum ai vrea să dai foc la toate pădurile din tine și să te transformi într-o cutie desfăcută, aplatizată. Vrei să fii redusă la bidimensional, doar ca să faci să dispară cuvintele care-ți răsună în urechi și această barbă de pe obrazul tău și această mână de pe cotul tău și această duhoare care-ți sufocă nările. Strada e și mai pustie, casele sunt ca niște cutii, la fel ca tine, în spatele ferestrelor nu mai sunt ochi, mamele sunt în bucătării, tații se uită la știri. Trebuie să te descurci singură. Continuă să vorbească. Acum îți spune ce ți-ar face, ce ți-ar face el și prietenul lui, iar tu nu vrei să plângi, pentru că atunci ai redeveni fetița care nu poate spune pantaloni, iar atunci tot ce se întâmplă ar fi și mai greu de suportat. Trebuie să înduri, la fel cum ai îndurat apa fierbinte care ți-a stins roșul din păr, trebuie să reziști până ajungi la ușă, e aproape. Trebuie să te oprești: tălpile, picioarele, stomacul, coatele, plămânii, părul; trebuie să oprești totul. Și ai reușit, acum ești doar o reflexie mergând pe stradă, corpul din oglindă, dar fără tine înăuntru. Un corp văzut, atins, discutat, înjurat, batjocorit, prins. Un corp mergând în acei pantaloni și acel hanorac, un corp care ține acel braț greoi pe umeri. Trupul ajunge la ușă și o descuie, iar cei doi tipi își văd de drum cu câteva remarci: despre buzele acelui trup, și gâtul acelui trup și ce-ar băga în acel trup. Trupul cară o sacoșă cu pâine caldă, trupul e îndurerat pentru că astăzi țâșnește sânge din el, trupul urcă scările și tremură la fel de bidimensional ca o bancnotă în vânt. Trupul intră în casa tatălui, e incontrolabil, însângerat, asudat, plânge, iar tata îl ia în brațe și întreabă ce s-a întâmplat. Trupul nu-i spune tatălui exact ce s-a întâmplat pentru că nu s-au întâmplat decât cuvinte, cuvinte pe care trupul nu vrea să le repete, pentru că trupului îi e rușine de el însuși în acele cuvinte. Trupul simte că trupul e de vină, a ieșit din rama oglinzii, a ieșit în stradă să cumpere pâine, purtând pantaloni cool. Trebuia să rămână înăuntru, fără picioare și fără un umăr. Dar tatăl ține în brațe trupul, îl iubește și-l protejează. Îl protejează de stradă, îl protejează de păduri. Tata îi mângâie părul și șoptește: Cine e fata mea? Fetița mea. Iar trupul se strânge până devine îndeajuns de mărunt să încapă în brațele tatălui, în întrebarea tatălui. Pădurile se retrag în corp, sângele se întoarce în țesuturile rănite, iar unghiile sunt din nou moi ca ale unui nou-născut. Trupul capitulează în brațele tatălui, în timp ce mama taie pâine caldă în bucătărie. Azi e sâmbătă și e ora prânzului.


Imagine principală generată de Midjourney AI

12 august 2022, Publicat în Arte / Carte /

Text de

  • Lana BastašićLana Bastašić

    Scriitoare și traducătoare bosniacă, născută la Zagreb. Romanul ei de debut, Catch the Rabbit, e inspirat din Aventurile lui Alice în Țara Minunilor și vorbește despre exil. Cartea a câștigat Premiul UE pentru Literatură în 2020 și a fost publicată în SUA și UK, în traducerea autoarei.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK