Când regizorul Robert Bălan a creat Cocoțat pe schele (2019), un spectacol – confesiune despre „tăticie” bazat pe experiențele personale, ale sale și ale prietenilor, una dintre ideile recurente era că implicarea tinerelor generații de tați în creșterea copilului în cotă egală cu mamele uimea societatea românească. Uimirea lua diferite forme, inclusiv pe cea a dezaprobării, căci paternitatea activă ar de-masculiniza bărbatul pentru că „bărbatul nu se pricepe” (la schimbat scutece, de exemplu) sau „rolul bărbatului e să aducă banii în casă” (nu să schimbe scutece). Și asta pentru că împărțirea îngrijirii copilului pe roluri de gen e bine instalată în mentalul colectiv dintr-o societate încă profund conservatoare. Robert Bălan a dezvoltat subiectul din Cocoțat pe schele în Cartea cu tați, un volum care adună 13 mărturii despre paternitate ale unor scriitori și scenariul spectacolului. Perspectivele asupra „tăticiei” active glisează între încântare, dificultăți practice și probleme emoționale (și tații plâng câteodată), interferențe cu munca creativă și relația de cuplu, pe fundalul nevoii de a asigura familiei stabilitatea socială.
„Sunt, în clipa asta pe care-o îngheț acum, și tată și fiu, la mijloc între carnea tânără și cea care putrezește. Nu am fost un fiu bun, iar pentru asta mi-am învinovățit și judecat părinții toată viața, pentru că le-am arătat o intransigență pe care tot ei mi-au dăruit-o. Mi-am jurat să nu fiu niciodată ca ei, să vorbesc cu ai mei, să le iert greșelile, să-i înțeleg. Până acum n-am reușit, pentru că de fiecare dată izbucnea în mine o iuțeală a sângelui pe care am moștenit-o de la ambii părinți.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)
„Cocoțat pe schele” e un vers din poezia Tatăl meu de Veronica Porumbacu („Tatăl meu zideşte case, / Cocoţat pe schele. / El cu fruntea lui ajunge / Până sus la stele“), studiată la şcoală înainte de 1989. Poezia face un inventar de meserii dezirabile în epocă, eroizând tații - muncitori (zidar, miner, agricultor), dar Robert Bălan o folosește în spectacol ca expresie a patriarhatului, un exemplu de separare a rolurilor de gen: tatăl, executant de munci fizice, deci bărbat puternic, este erou al clasei muncitoare, în timp ce mama, care se ocupă de copii, se află în afara cadrului glorificator. Conexiunea dintre modelul patern, clasa muncitoare și politicile de guvernare pare a fi o preocupare actuală în Europa de Vest, însă punctul de plecare este inversat, de la tații care vorbesc despre ei înșiși, la fiii care chestionează tipare de paternitate și masculinitate, istoria care le-a generat și impactul pe care acestea le au asupra propriilor biografii.
În Retour à Reims, un volum de memorii, din păcate, netradus în limba română, filosoful și sociologul Didier Eribon reflectează asupra modului în care părinții săi, muncitori cu vederi de stânga în anii '60, ajung să voteze cu extrema dreaptă în anii '80. Cartea pornește de la dezacordul dintre autor și familia sa, care culminează cu întreruperea relațiilor (nu participă la înmormântarea tatălui). Diferențele dintre scriitor și tatăl său au intervenit devreme și s-au accentuat până în punctul în care reconcilierea nu a mai fost posibilă. Detestarea educației, homofobia, rasismul au definit valorile tatălui, suficient cât să-l îndepărteze pe fiul său, intelectual, homosexual, susținător al egalității sociale. Eribon recunoaște în discursul părinților săi o formă de naționalism – aversiunea față de magrebieni, considerați imigranți chiar la a doua generație născută în Franța, atitudinea colonialistă, rasismul explicit (situația se regăsește în Marea Britanie, unde a determinat Brexit-ul, sau în Germania, unde generează protestele anti-refugiați). Eribon conectează aceste caracteristici ale militanților de stânga cu opțiunile mai târzii ale acestora pentru Frontul Național, reprezentant al extremei drepte franceze, și chestionează modul în care această evoluție politică a fost posibilă. Motivațiile se regăsesc în biografia părinților, descendenți ai unor familii sărace, în care femeia era copleșită de maternitate (avea 14, 15 copii, puteau exista și 20 de nașteri pentru că nu toți copiii supraviețuiau), iar bărbatul muncea în condiții grele pentru a sigura venitul necesar supraviețuirii. Sistemul politic descuraja educația – copiii lucrau de la 14 ani pentru a susține financiar familia —, locuințele pe care și le permit sunt de proastă calitate, așa că lupta muncitorilor se duce pentru a atenua diferențele de clasă socială, lăsând în plan secund probleme de gen, sex sau rasiale. Acesta este contextul care a favorizat simpatia pentru extrema dreaptă mai târziu.
„Așa cum a fost în cazul lui James Baldwin cu tatăl său, am început și eu să realizez că tot ce fusese tatăl meu, adică tot ce m-a împins împotriva lui, toate motivele pentru care îl detestasem, fusese modelat de violența lumii sociale. Tatăl meu fusese mândru că aparține clasei muncitoare. Mai târziu, el a fost mândru că s-a ridicat, oricât de modest, peste această condiție.” (Didier Eribon)
După Eribon, și tânărul Édouard Louis scrie despre creșterea popularității extremei dreapta printre muncitori într-o carte - rechizitoriu împotriva tatălui său, Cine l-a ucis pe tata?. Provenind tot dintr-o familie muncitorească, Louis își reneagă identitatea (situație descrisă în Sfârșitul lui Eddy Bellegueule) și se reinventează, după ce părinții refuză să îi accepte homosexualitatea. Traseul acestora este similar cu cel al părinților lui Eribon: muncitori săraci, nivel scăzut de educație, alcoolism, violență domestică, un mediu brutal, întreținut de politici sociale opresive care îl forțează pe tatăl scriitorului, victima unui accident de muncă, să continue să lucreze, deși starea de sănătate îi era grav deteriorată. Cartea începe de pe poziții explicit conflictuale între tată și fiu, doar că pe măsură ce acuzele fiului curg, el își pierde din vehemență pentru că înțelege că mediul în care a trăit tatăl este determinant pentru evoluția acestuia. De la un punct încolo, la Édouard Louis reconcilierea este posibilă.
„Hollande, Valls, El Khomri, Hirsch, Sarkozy, Macron, Betrand, Chirac. Povestea suferinței tale are niște nume. Povestea vieții tale este povestea acestor persoane care s-au înșiruit ca să te răpună. (...) Te-ai schimbat în acești ultimi ani. Ai devenit altcineva. Am vorbit timp îndelungat, ne-am dat explicații unul altuia, ți-am reproșat modul în care te-ai purtat cu mine când eram copil, severitatea ta, tăcerea ta, aceste scene pe care le-am înșirat mai devreme, și tu m-ai ascultat. Și eu te-am ascultat. Pe tine, care toată viața ai repetat că problemele Franței erau provocate de străini și homosexuali; acum critici rasismul în Franța și îmi ceri să îți spun mai multe despre bărbatul pe care îl iubesc.” (Édouard Louis)
Cartea lui Eribon a fost dramatizată de Thomas Ostermeier la Schaubühne Berlin, ca și cea a lui Édouard Louis, chiar cu autorul pe scenă. De asemenea, Ivo Van Hove a adaptat cartea lui Louis la Internationaal Theater Amsterdam (cele două spectacole urmau să fie prezentate la Amsterdam în martie, dar din cauza pandemiei, proiectul a fost amânat).
Însă cel mai cuprinzător spectacol referitor la modele de paternitate / masculinitate pe care l-am văzut în ultimul an este In My Room la Teatrul Maxim Gorki din Berlin. Creat de Falk Richter din perspectiva fiilor, indivizi în deplină maturitate, spectacolul panoramează portrete paterne, personalități abuzive sau slabe, bărbați alpha, imigranți turci sau homosexuali nedeclarați. Relația dintre fii și tați se configurează în jurul refuzului copiilor de a reproduce modelul patern, care le-a afectat însă personalitatea. Bazat pe biografiile ficționalizate ale artiștilor, In My Room arată că masculinitatea toxică din familiile patriarhale este un teren fertil pentru dreapta radicală. Apare însă și modelul masculinității ratate, al bărbatului care și-a camuflat identitatea queer într-o profesie abrazivă (șofer de tir), dar care își duce băiatul la cursuri de balet. Există și modelul tatălui imigrant (turc), avid să se integreze în noua patrie, dar tratat ca cetățean de categoria a doua, fiul moștenind această poziție socială, în ciuda faptului că este născut în Germania. Și aici, și în cărțile lui Eribon și Louis, există supratema memoriei: când privim în trecut pentru a reflecta asupra proceselor de dominare și supunere, o facem din punctul de vedere al politicii contemporane. În plus, memoria modifică realitatea, incluzând ficțiuni sau eliminând fapte, ceea ce face ca trecutul asupra căruia se produce reflecția să fie, de fapt, un construct. Sunt și alte elemente comune între spectacol și cărți: senzația unei victorii amare pe care o au fiii pentru că s-au extras din mediul muncitoresc al părinților sau contemplarea, și ea amară, a morții taților, precedată de boala care îi transformă din tirani domestici în ființe neputincioase, demne de milă.
Însă, dincolo de profunzimea chestionării temei și eleganța stilistică a textului, In My Room este un spectacol fabulos, cu muzică live (rock, punk, trash), drag queen show și scene cu reale performanțe actoricești precum monologul de deschidere al lui Jonas Dassler, cu un pasaj de cinci minute rostit pe o singură respirație, sau cel al lui Taner Şahintürk, cu o acumulare de furie și tandrețe care explodează muzical. In My Room este un spectacol – școală din care se poate învăța enorm, de la dramaturgie la actorie.
Următoarea vizionare online este miercuri, 19 mai.
Fotografii de Andy Besuch (care a creat și costumele pentru spectacolul In My Room).
_thumb.jpg)
