Familie / Bibliotecă

Victoria Station

de Ramona Gabăr

Publicat pe 14 octombrie 2021

Pare incredibil, dar în vremurile astea crunte încă mai apar cărți bune. O astfel de carte e Stații, volumul de proză scurtă al Ramonei Gabăr, o scriitoare debutantă care a țesut cu înțelepciune și delicatețe 11 povestiri despre relațiile dintre oameni. Cu niște personaje femei atașante, Ramona își duce cititorii într-o călătorie în locurile în care ne întâlnim cu toții, undeva prin marea inima a umanității noastre. Fiice și fii suntem cu toții, poate părinți sau bunici, poate iubiți, e ceva pentru fiecare în Stații.

O lectură care-ți dă vigoare și încredere că nu suntem totuși pierduți.

Lansarea se întâmplă pe Facebook vineri, 15 octombrie 2021, de la 18.30. Evenimentul e organizat de Editura Nemira și libăria independentă La Două Bufnițe din Timișoara.

Publicăm în avanpremieră „Victoria Station”, una dintre cele 11 povestiri, despre călătoria unor fiice la înmormântarea mamei lor. Și cum o schimbare bruscă le dă peste cap felul în care își înțeleg mama. (Luiza Vasiliu)


În ziua când a murit mama, aveam bilete la teatru. O companie pariziană renumită juca Huis clos, de Sartre, cu casa închisă. În toate orașele europene pe unde treceau, nu mai găseai locuri dacă nu erai pe fază exact când se puneau în vânzare, iar Londra nu făcuse excepție. Colleen cumpărase biletele după două ore de pândă și frustrare, după ce pagina de internet a companiei de teatru o aruncase afară de vreo treizeci de ori, în diverse stadii de finalizare a comenzii. Aproape renunțase și reușea să mai glumească la telefon, cu mine la celălalt capăt, îngrijorată că pierdem ocazia asta de a-l vedea live pe unul dintre actorii mei francezi preferați, spunând că măcar un lucru bun îi ieșise și ei la toată faza asta: reușise să învețe pe de rost numărul cărții de credit.

După ce am primit vestea, primul meu gând a fost, evident, la bilete. Nu puteam să concep că locurile alea pentru care se bătuseră vreo câteva sute de oameni se vor pierde, că două scaune stinghere vor întina, cu goliciunea lor indecentă, o seară pe care mi-o imaginam plină de magie. Așa că, în următoarea jumătate de oră, nu am făcut nimic altceva decât să mă concentrez pe asta: am plasat biletele. Am anunțat pe pagina de Facebook a evenimentului că le dăruiesc primului doritor, cu condiția să îmi poată dovedi – nu știam nici eu cum o să facă asta – că le dorește pentru sine, nu ca să le vândă la suprapreț. Piața neagră explodase în ultimele zile, biletele se vindeau cu cinci sute de euro bucata, așa că nu voiam să pună mâna pe ele vreun bișnițar. După cinci minute, a trebuit să șterg anunțul de pe pagină, pentru că mesageria mi se umpluse de mesaje de la tot felul de necunoscuți insistenți. I-am luat la rând și prima care a reușit să mă convingă a fost o tipă care mi-a trimis vreo cinșpe poze cu ea în foaierul unor săli de teatru de prin toată Europa: tipa era pasionată. Mi-a povestit că-i mai văzuse pe oamenii ăștia în Paris, jucând Beckett, și că plânsese după spectacol aproape două ore. Mi-a trimis o fotografie și de acolo: ea, în foaierul teatrului Odeon, zâmbind vizibil emoționată în fața afișului pe care scria cu niște litere mai mari decât capul ei En attendant Godot. Aș mai fi stat de vorbă cu ea, tipa avea clar multe de povestit, dar, la urma urmei, tocmai primisem ceea ce ar fi trebuit să fie una dintre cele mai tragice vești din viața mea. Problema e că vestea nu mi se părea deloc tragică. Mi-era și puțin ciudă că trebuie să îmbrac hainele unei conformări sociale stupide, iar hainele astea îmi erau prea mari. Sincer, tot ce simțeam eu în momentul ăla n-ar fi putut umple nici măcar buzunarul unei hăinuțe de nou-născut. Aș fi preferat să trăiesc într-o lume a sincerității absolute, să primesc acel telefon, să zic mulțumesc frumos, să ridic din umeri și să îmi spun că nu mă afectează deloc chestia asta. Să mă duc liniștită la piesa mea de teatru. 

Dar nu eram destul de liberă ca să fac asta. Așa că mi-am suflecat mânecile ridicol de largi ale hainei imense – care nu-mi venea, dar mi se aruncase peste cap – și am trecut la treabă. Am stat și am socotit că am următoarele lucruri de făcut: a) să o sun pe Vera în Mexic – primul gând de sub punctul a) a fost instantaneu: măiculiță, cât o să mă coste asta!; b) să îmi iau bilet de tren către Dover – evident că și în cazul ăsta primul gând a fost legat de bani și despre cum biletele de tren pe care le iei de azi pe mâine îți ies pe nas de scumpe ce sunt, iar al doilea gând a fost că mi-ar plăcea măcar cu ocazia asta să mă răsfăț și, dacă tot o să plătesc o căruță de bani, măcar să îmi iau bilet la clasa I; c) să o sun pe mătușa-mea Helen, ca să aflu exact ce treburi are pentru mine și când e musai, cu adevărat musai, să ajung acolo. Sub punctul c), singurul gând fost că Helen, bolnavă de perfecțiune cum o știu, probabil că o să se ocupe de tot și n-o să aibă nevoie de nimic din partea mea. Cu atât mai bine. După care am permutat mental punctele b) și c), gândindu-mă că era mai bine dacă aflam că nici măcar nu e neapărată nevoie de mine – să zicem decât peste trei zile – înainte de a-mi cumpăra biletul de tren. Iar apoi, în sfârșit, m-am pregătit să o sun pe Vera. Am calculat cam ce oră era la ea: mergea, într-un fel, deși era foarte devreme. Dar ăsta e genul de veste pe care n-o amâni până după ora nouă, după toate uzanțele sociale cărora părea că trebuie să mă supun. Desigur, Vera și-a dat seama că ceva e în neregulă: nu o mai sunasem niciodată pe mobil; de obicei, vorbeam pe WhatsApp, după ce ne planificam din timp ora exactă; și nu cred că o mai sunasem vreodată la ora asta. Mi-a răspuns direct cu tonul ăla al ei care se traduce prin „Aștept o veste proastă sau te nimicesc“. 

— Zi-mi că n-a murit Rocky, mi-a zis de cum a răspuns. 

Rocky era pisica ei senilă, urâtă și fără un ochi, pe care mi-o lăsase pe cap când se mutase în Mexic, fiindcă era clar cea mai nevricoasă pisică din lume și veterinarul îi spusese că SI-GUR n-ar rezista unei asemenea călătorii, nici măcar sedată. 

Am făcut o pauză, încercând să mă decid dacă să par extrem de afectată sau să fiu veselă pentru că, de fapt, iată, avem un motiv de bucurie: Rocky n-are nici pe dracu’. Am hotărât că pot să fiu sinceră cu Vera, singură ființă din lume care știa perfect ce simt și în fața căreia nu trebuia să port nenorocitele astea de haine care mă împiedicau la mers. 

— A murit mama. Azi-noapte. 

Am zis asta exact pe tonul neutru pe care i-aș fi zis că a murit feriga de pe balcon. A urmat niște tăcere. N-aș putea să zic exact cât a durat tăcerea asta; în orice caz, e vorba de câteva secunde, ceasul era în continuare opt fără zece când Vera mi-a răspuns, și tot opt fără zece fusese și când îi dădusem eu vestea. 

Vera a zis „Mmm“ și, pentru o clipă, am crezut că suferă, că ei chiar îi pasă, că o să înceapă să plângă sau ceva de genul și că în momentul ăla eu o să știu sigur că-s psihopată, așa cum îmi spusese odată Colleen. 

— Trebuie să vin la înmormântare, nu? a adăugat Vera destul de repede, făcând vraja aia a ei, care destramă toate mustrările, și remușcările, și procesele de conștiință. 

Cred că am început să zâmbesc tâmp în clipa aia, sau ceva de genul, și, când i-am răspuns, mă simțeam chiar bine, simțeam așa, că nu e nimic în neregulă cu mine, că, uite, Vera mă înțelege, noi două am trăit împreună toate chestiile alea, e partenera mea, care mă cunoaște, și mă absolvă, și mă iubește. Băi, a fost bine, în momentele alea, iubirea mea pentru Vera ieșise prin stratosferă și călătorea prin univers, umflându-se ca un balon de săpun gigantic, așa că am răspuns cu sinceritate și dragoste: 

— Hai, măcar o să mă vezi pe mine. 

Lucrurile s-au aranjat destul de bine. Helen mi-a zis că se ocupă ea de toată pregătirea înmormântării, vorbise și la biserică, și la cimitir, și la pompele funebre, și la compania de catering, și comandase până și coroanele, una din partea mea și una din partea Verei. I-am zis că o să contribuim și eu, și Vera, să treacă toate cheltuielile pe un caiet și ne socotim când ajungem. Mi-a răspuns „Ete, pe dracu’!“ și a închis. Helen era așa: voia să facă totul ca la carte, singură, și nu-i păsa de bani. Avea grămezi, oricum, de la un fost soț de-ai ei, care murise de vreo trei ani și, la șaptesprezece ani de când divorțaseră, îi lăsase tot ce avea – și avea ceva! E o scorpie Helen, dar, într-un fel, e imposibil să n-o iubești. E așa, dintr-o bucată, în același timp super-responsabilă și mega-răsfățată; mă rog, o combinație bizară, care presupun că îi face pe bărbați să-și piardă mințile. Recunosc că și eu, când eram copil, eram îndrăgostită de Helen. Mi se părea nu doar cea mai frumoasă femeie din lume, dar și cea mai sănătoasă la cap. Punea pe toată lumea la punct – cred că era singură persoană care reușea să facă asta cu mama – și întorcea lumea pe degete după cum îi plăcea ei. Mi se părea că orice regulă sau lege devine fluidă și negociabilă dacă asta își punea Helen în cap. Aveam vreo zece ani când ne-a oprit odată un polițist pe o stradă din Canterbury, pentru că Helen conducea ca o smucită. Polițistul i-a atras atenția că e în localitate și avea viteză de autostradă, la care Helen a ieșit din mașină și a început să se încrunte la el: 

— Te-ai întrebat, poate mă antrenez pentru campionatul automobilistic, poate că reprezint Regatul Unit în prima cursă pentru femei din lume! Cum ți-ar arăta mutra tâmpită în toate ziarele din Regat drept nătărăul care a împiedicat-o pe Helen Levitt să se antreneze și să pună numele Regatului în dreptul primului loc întâi din istoria automobilismului feminin?

După care s-a urcat înapoi la volan, a trântit portiera cu furie și a plecat mai departe liniștită. Ei, spuneți și voi, unde s-a mai pomenit așa ceva? Să fi fost oricine altcineva, polițistul ăla ar fi dat drumul la sirenă, ne-ar fi urmărit, ne-ar fi arestat cu pistolul la tâmplă și ne-ar fi dus în cătușe la secție. Cu noi, însă, nu s-a întâmplat nimic. Nimeni nu ne-a urmărit, nimeni nu ne-a dat prin stație, iar a doua zi, ca peste o lună, ca peste trei ani, eram la fel de libere și nevătămate. Omul ăla a rămas acolo uluit, ca lovit de trăsnet, iar noi am plecat mai departe, să ne vedem de treburi. Cam așa era Helen. 

Vera a zburat din Mexico City la Londra, și de acolo am luat trenul împreună. Profita de ocazie că dă un ban ca să o vadă și pe Rocky. De fapt, dacă n-ar fi fost Rocky, pe care o iubea ca pe ochii din cap și după care îmi bocea la telefon, mă întreb dac-ar mai fi venit. Presupun că n-o să știu niciodată, pentru că nici măcar Vera, care e cea mai asumată persoană pe care o cunosc, nu mi-ar fi spus: „Înmormântarea asta e un pretext, eu am venit s-o văd pe Rocky“. Așa ceva nu se face, adică, cel puțin, atâta vreme cât te lasă ăștia să umbli liber pe stradă și nu-ți fut o dungă roșie în buletin. 

Vera a venit chiar în noaptea dinaintea înmormântării, așa că n-am avut vreme să disecăm situația împreună. Era frântă, oricum, o dureau toate oasele de pe drum și îi picau ochii în gură de somn. S-a semi-scuzat – Vera nu se scuză niciodată cu adevărat pentru lucruri care țin de dispoziția ei –, și-a luat-o pe Rocky sub aripă și s-a băgat la somn în dormitorul de oaspeți, pe care-l încălzisem de cum aflasem că vine, pentru că Vera urăște să-i fie frig. Cred că treaba asta cu frigul a contat cam nouăzeci la sută când a luat decizia să se mute în Mexic. După o iarnă infectă, în care a plouat cam optzeci și șase de zile din nouăzeci, Vera a început să trimită CV-uri cu nemiluita, cred c-a trimis vreo șapte sute – știu sigur pentru că pe vremea aia tocmai părăsisem domiciliul conjugal din cauza unei despărțiri inopinate și stăteam temporar la ea, până să-mi găsesc un apartament cu chirie.

De-abia când s-a trezit a doua zi ca să plecăm la gară și-a dat seama că lipsește cineva și m-a întrebat unde-i Colleen. 

Colleen îmi dăduse papucii de vreo două săptămâni deja și se cărase, după o ceartă monstru în care îmi reproșase că-s incapabilă de sentimente, că-s rece ca un sloi de gheață și insensibilă ca un scaun. Exact asta a zis, insensibilă ca un scaun, iar eu stăteam acolo și tot învârteam expresia asta în cap, în vreme ce ea își arunca hainele în două valize de piele neagră. Insensibilă ca un scaun, de ce tocmai un scaun, de ce nu o ușă sau un pantof, mă întrebam eu, în vreme ce hainele lui Colleen zburau cu boltă prin fața ochilor mei. Ar fi trebuit să fie un moment tensionat și mă tot gândeam că ar trebui să sufăr, să plâng și să zic ceva, să încerc să o opresc pe Colleen și să o țin lângă mine, dar creierul meu se cramponase de expresia asta și o sucea obsesiv pe toate părțile. Mă întrebam dacă avea la bază vreo asemănare anatomică sau dacă stabilitatea unui scaun și ușurința cu care poate fi manipulat contaseră; sau dacă faptul că un scaun nu părăsește niciodată locul lui, că nu iese din casă, că nu se „deschide către lume“ avuseseră vreo însemnătate. Încercam să rememorez scurt toate scaunele pe care le știam și să îmi dau seama cu care dintre ele mă asemăn mai tare; și dacă Colleen o fi avut un anume scaun în minte când a zis chestia asta. Între timp, Colleen își golise șifonierul și se mutase la baie, de unde își aduna obiectele de uz personal; din bucătărie n-a luat nimic – cred că se grăbea să plece cât mai repede posibil din apartamentul pe care îl împărțiserăm în ultimii trei ani din viața pe care aparent i-o stricasem. În fine, nu era prima care își distrusese viața cu mine, și speram eu să nu fie nici ultima, deși în mod cert acum Colleen avea să se asigure că reputația de nebună avea să mă urmărească fix ca o trenă de tinichele. 

La începuturile vieții mele amoroase, trăisem sub un maldăr de remușcări. Ce zic eu maldăr, trăisem îngropată la șapte mii de kilometri de remușcări sub nivelul mării. Sincer, nu se vedea nicio luminiță de acolo de unde zăceam, nici măcar o urmă infimă de luminiță mititică. În primul rând, pentru că eram încă mică, și proastă, și terifiată de mama, care nu era numai nebună, și violentă, și înspăimântătoare, dar pe deasupra mai era și super-bisericoasă, mâna dreaptă a pastorului O’Healey când venea vorba să salveze pe cineva din calea pierzaniei. În viziunea mamei – care presupun că era și a pastorului O’Healey –, calea pierzaniei era presărată cu următoarele păcate capitale: sexul în afara căsătoriei, avortul și homosexualitatea. Eu mă făceam cu siguranță vinovată de două dintre ele (vă las să ghiciți care), iar chestia asta mă tâmpea la cap și mai turna câte un centimetru de pământ peste mine în fiecare zi. 

N-o să vă zic acum cât a durat să mă dezgrop de acolo și câți bani m-a costat treaba asta (salut, Nora, te pup mult, ai făcut o treabă minunată, dar, la dracu’, să știi că e cam de căcat că o oră înseamnă la tine patruzeci și cinci de minute). Ce vreau totuși să zic e că a doua chestie care a contribuit la maldărul de remușcări a fost faptul că, de fiecare dată, cu fiecare nouă relație, mi se confirma că-s defectă. Întocmai precum Colleen, la fel mi-o trăseseră și Linda, și Shauna, și chiar și minunata de Tina, care era blândă ca un Great Dane bătrân și cumva la fel de devotată oricărui caz patologic despre care își făcea ea impresia că are nevoie de salvare și iubire. În fine, pe scurt, ați înțeles: dacă până și Tina ajunsese să îmi spună că-s rece ca un sloi de gheață și incapabilă de iubire, păi, asta înseamnă că așa eram. Sau că așa sunt, că doar Colleen numai ce și-a făcut bagajele. 

Vera m-a întrebat dacă sunt bine sau dacă sufăr, dar m-a întrebat așa, fără emoție, cam cum punea ea toate întrebările. Practic, în întrebarea aia era deja scris cu asterisc: „Nu te aștepta acum să plângi și să suspini și eu să te ascult cu niște lacrimi în colțul ochilor. Eu întreb doar așa, pentru că mă interesează gama de reacții umane la evenimente de genul ăsta“. 

— Am fost cam amorțită, așa, drept să spun. După atâția ani, era o rutină mișto, îmi dădea așa, un sentiment că am ceva al meu, știi? 

Vera și-a mijit ochii, iar eu mă așteptam să zică ceva mega-bitchy, de genu’ că-s o plângăcioasă fără speranță, care merită un șut în cur ca să-și revină, dar dup-aia s-a uitat la Rocky, care stătea cuibărită în poala ei ca-n sânul lui Avraam (jur, pisica asta atingea Nirvana la Vera în brațe!) și a zis, cu un fel de melancolie: 

— Știu. 

Pentru o clipă, m-am întrebat dacă Vera chiar are un fel de sentimente – ceea ce mă punea într-un grav pericol de a rămâne, oficial, singura psihopată pe care o cunosc –, dar mi-a risipit toate temerile în secunda doi, căci a continuat: 

— Doamne, eu nu-nțeleg relațiile cu alți oameni! Te distrug psihic și, la sfârșit, cineva suferă. Ca să suferi mai puțin, trebuie pur și simplu să te pliezi, să te ciopârțești pe tine însuți, să năpârlești straturi de personalitate, iar la final, oricum o dai, tot nu e bine. La ce bun atâta chin? Mai ales când poți să-ți iei o pisică sau un câine și ai și companie, o ființă care n-o să ceară nimic de la tine, și n-o să simți în fiecare clipă că ești în pericol să explodeze ceva. 

Exact așa a zis – „... că ești în pericol să explodeze ceva“ – și mi-am dat seama că da, frate, asta e esența relațiilor dintre oameni. Un fel de balet între momente de explozie în care ești rănit, îți intră așchii în ochi, îți ia foc scalpul, miroase a ars și doare de te piși pe tine, și momente în care faci pe dracu-n patru să eviți explozia. E de căcat. Relațiile cu oamenii sunt un imens căcat. 

Stații

Ramona Gabăr
Editura Nemira, Colecția n'autor
2021

În tren n-am vorbit prea mult. În afară de pisici, mai e un lucru de care Vera e pasionată: cărțile. Avea vreo trei cărți pe care le citea în paralel și, tot drumul până la Dover, le-a tot sucit și le-a învârtit, de parcă scria o teză de doctorat. De fapt, o interesează prea multe lucruri, așa că nu se poate concentra asupra unei singure cărți. Eu m-am uitat pe geam și am verificat pe Facebook cine vine la înmormântare. Evident, Helen făcuse o pagină de eveniment după ce se prinsese că e mai simplu decât să scrie mesaje și emailuri la șapte mii de veri, pe care nu i-a mai văzut de la înmormântarea lu’ tata mare. După ce am verificat cine vine, aș fi vrut să bârfesc un pic cu Vera, să îi zic ce tembelă e verișoara Aileen, care intrase în partidul lui Nigel Farage și umplea Facebooku’ de postări pro-Brexit și de poze cu ea și tot soiul de personaje macabre, cu față de clovni alcoolici. Dar Vera era în mod evident ocupată cu lecturile ei, așa că am păstrat treaba asta pentru mai târziu. 

A scos prima vorbă când a anunțat conductorul că urmează stația noastră: „Hai s-o facem și p-asta“ a zis și și-a aruncat cărțile în valiză. S-a uitat în jur, să se asigure că nu lăsăm nimic în urmă – adică s-a uitat pentru ea și s-a uitat și pentru mine, pentru că toată viață mă crezuse aia mai fraieră și cu capul în nori –, după care a pornit-o hotărâtă spre ușă, aproape călcând peste tălpile bărbaților care-și întinseseră picioarele pe culoar. Verei nu-i prea pasă de chestiile astea: să stea fiecare în banca lui, că nu ți-ai cumpărat juma’ de tren, cam asta e filosofia ei. Eu mergeam în spatele ei și-mi ceream scuze oamenilor busculați: „Scuze, îmi pare rău, e grăbită“. Jalnic. 

— Doamne, urăsc văgăuna asta de șarpe! a spus Vera de cum a pus piciorul pe peronul gării. Parcă și miroase cumva a cloacă de nebuni, simți? 

Am adulmecat aerul așa, cu intenție, să vadă că o iau în serios, dar nu pot să zic că mirosea în vreun mod special. Mirosea ca orice gară: a igrasie, a jeg, a cafea proastă și a sandviciuri la suprapreț. 

 

Helen ne zisese să mergem direct la ea; toată treaba avea să se petreacă acolo, fix la ea în sufragerie. Nu era o casă mare, dar sigur aranjase ea ceva și în curte, ca să nu ne călcăm pe bătături. Știam că îi e cam groază de copii, așa că nu m-am mirat deloc să văd, de cum am deschis ușa de la intrare, că baricadase baza scărilor – și, deci, accesul către dormitorul ei de sus – cu un fel de gărduleț portabil. Incredibil, la tot s-a gândit! mi-a fulgerat prin cap, după care a trebuit să o pup. Mirosea frumos, a violete sau ceva de genul ăsta, un parfum fără vârstă, nu d-ăla de babă, de care folosea mama. M-a îmbrățișat cam pe fugă, așa, ca să aibă mai mult timp pentru Vera – sau așa m-am gândit eu și, trebuie să recunosc, era un amestec de gelozie în gândul ăla. Helen mereu o preferase pe Vera, care era mai aprigă, mai curajoasă, mai cinică. E un pic narcisică Helen, desigur, dar într-un fel simpatic, iar faptul că o preferă pe Vera, care-i seamănă, e de la sine înțeles. A asaltat-o cu întrebări, de parcă nici nu aveam, cu toții, altă treabă. După care mi-a făcut mie semn să socializez; cu alte cuvinte, să mă port ca o gazdă, ceea ce uram, mai ales că trei sferturi dintre oamenii de acolo erau bătrâne senile și moși libidinoși, pe care îi detestam și la grămadă, și individual, deci exact cum e mai rău. Între timp, Helen și Vera recuperau timpul pierdut sau ceva de genul, încă în hol, fără să le pese de protocol sau de alte căcaturi, și fără să le pese nici că se adunaseră aici cu un scop anume

În momentul în care am intrat în sufragerie, forfota s-a oprit, ca un pianist cu mâna în aer, gata să atace o notă gravă și melodramatică, dar savurând o pauză de efect. Toate rudele astea stafidite mă priveau, încercând să soarbă din mine toată durerea, ca să o pună undeva frumos, deasupra tuturor, să o poată privi cu nesaț. Mi-era puțin milă de ei toți – când te gândești că n-aveam nimic pe dinăuntru cu care să contribui și eu la suferința generală! Momentul ăsta penibil a durat un pic, dup-aia babele au început să vină spre mine în valuri (mi-era și teamă că o să mă calce în picioare), cu lacrimi în ochii tulburi, ca să îmi spună fiecare cât de rău îi pare și ce nenorocire era. 

Mă rog, îmi venea să zic, nu e o nenorocire CHIAR atât DE MARE. Nenorocire e când auzi de copii traficați sau de sute de oameni uciși în atentate teroriste; mama avea, la urma urmei, șaizeci și opt de ani, trăia singură de vreo douăzeci și nici măcar nu se chinuise. Dar nu puteam să zic asta, bineînțeles, așa că dădeam din cap, zâmbeam a tristețe năucită și încercam să empatizez cu fiecare băbuță mai mult înspăimântată decât tristă, pentru că, de fapt, îmi dădeam eu seama, fiecare dintre babele astea nu pe mama o plângea, ci își plângea iminența propriei morți. Era o cameră în care parcă vedeai o mare coasă desenată în cărbune pe tavan. Coasa asta, care părea să îi numere pe bătrânei ca la jocurile noastre din copilărie – Din oceanul Pacific/ A ieșit un pește mic/ Și pe coada lui scria/ Ieși afară dumneata! –, era în același timp ascunsă și vizibilă, asumată și secretoasă, și o vedeam cu toții, deși cei mai mulți dintre noi se făceau că n-o văd. 

Am strâns mâna multor bătrâni înlăcrimați – mâini mici, osoase și pline de spaimă, ca niște iepuri care tremură – înainte s-o aud pe Helen zicându-mi, ușor amuzată, în timp ce mă apucase de-o aripă și mă trăgea înspre unul dintre pereți: 

— Vino, să vezi ce frumoasă am dat comandă s-o facă, măcar în al treișpelea ceas să nu mai fie invidioasă pe mine! 

Am crezut că vorbește de vreo coroană de flori, dar nu, ea vorbea chiar de mama, care zăcea, gătită și machiată ca la nuntă, într-un coșciug elegant, de culoarea fildeșului, lângă ușa care dădea spre grădină. 

De cealaltă parte a lui Helen, pesemne după ce fusese și ea târâtă de o încheietură, stătea Vera, la fel de surprinsă ca mine. În secunda următoare, fără să zică nici pâs, nici „O să vă dau niște spațiu, fetelor“, Helen s-a sustras elegantă și înțeleaptă, lăsându-ne umăr lângă umăr, debusolate ca niște vrăbii care se lovesc de-o fereastră apărută din senin în calea lor. Îmi închipuiam că ne trec cam aceleași lucruri prin cap, un amestec de uimire și de șoc, pentru că, s-o zicem pe a dreaptă, ai nevoie de un pic de pregătire sufletească înainte să te duci să privești înăuntrul unui sicriu, indiferent cine-ar fi acolo. Eu, una, am avut și un alt șoc și nu știam dacă e totul în capul meu: dacă aș fi trecut întâmplător pe lângă coșciugul ăsta, n-aș fi știut cine e înăuntru. Mama nu semăna cu mama și, cu cât mă uitam mai mult, cu atât mi se părea că seamănă mai puțin. 

În capul meu se învălmășeau toate amintirile alea de care începusem să scap, în care ura i se lățea peste chip ca o apă murdară, în care sila o scutura ca un curent electric de la umeri în jos, în care ochii ei păreau să strângă tot disprețul de care avea nevoie ca să lovească cu sete. 

Ceva nu părea să se lege, ca și cum undeva, în univers, cineva tăiase un capăt de ață, magic, care lega toate amintirile alea, toată viața mea și toate motivele pentru care eram cum eram, toate justificările și scuzele mele, de ființa care mă schilodise cu disprețul ei. 

Am stat acolo, ca trăsnită, privind în același timp în adânc și în gol, ca și cum în față aș fi avut și n-aș fi avut pe cineva cunoscut, ca și cum tristețea și indiferența m-ar fi traversat și nu m-ar fi traversat în valuri, într-o stare de perplexitate, din care un singur lucru mă putea scoate, și a durat ceva, dar până la urmă l-am prins de coada umedă și rece și m-am tras la suprafață, mai mult moartă decât vie. Și iată ce era, detaliul care mă făcuse aproape să-mi pierd mințile, scăpându-mi printre degete, ca să mă salveze în sfârșit, după ce l-am dezlegat: în viață, mama avusese tot timpul o mutră acră, un soi de grimasă perpetuă de silă și de dispreț, care nu-i dispărea nici când încerca să fie simpatică. Nici când își saluta vecinele pe care se prefăcea că le place, și nici măcar când îl lingușea pe pastorul O’Healey, căruia, de altfel, îi era dedicată trup și suflet. Era cel mai puternic lucru care o definea: sila și disprețul față de toată lumea – care se completau cu un strat de ură profundă, când venea vorba despre copiii ei – îi trăgeau colțurile gurii în jos, ca un atac cerebral perpetuu și inofensiv. 

În copilărie, dacă mi-ar fi cerut cineva să îi fac portretul mamei, cred sincer că aș fi început cu gura: niște buze subțiri, încovoiate într-un unghi anume, cu un ruj grena, care i se scurgea tot timpul printre șanțurile pielii. Era centrul coșmarurilor mele, locul în care se concentra și se distila ura, transformându-se în cuvinte care loveau înaintea pumnilor, care răneau înaintea picioarelor. 

Și uite fix chestia asta, care o definea mai mult decât orice, lipsea acum. Nu știu ce dracu’ îi făcuseră la pompe funebre și ce fel de instrucțiuni dăduse Helen, dar eu nu o mai văzusem niciodată în viața mea arătând așa: calmă, senină, cu un zâmbet cald și blând, care îi lumina fața mică și smochinită. Dacă ați trecut vreodată pe lângă o fostă groapă de gunoi, pe care primăria a dezafectat-o și a hotărât să o transforme într-o livadă de cireși, înțelegeți exact ce am simțit în momentele alea. Pentru prima dată de când existam, am avut un impuls să o ating, să fac cumva să mă molipsesc de starea asta de seninătate și de liniște, care părea să o înconjoare ca o aură. N-aș putea spune că era frumoasă, cum zisese Helen, dar părea bună. Părea că toate palmele pe care mi le dăduse și toate cuvintele oribile pe care mi le spusese se dizolvaseră în aer ca niște fluturi de praf, irizând în culori fără noimă, și că în urmă rămăsese un om bun. Un om ca toți ceilalți, cu care poți să glumești, la care poți să te duci când te doare, un om care știe când să tacă și care nu e pregătit în permanență de atac. Un om cald, poate blând sau afectuos, așa cum ea nu fusese niciodată. Un om care poate să ierte și chiar vrea să ierte, pentru că iertarea e vindecare și alinare – așa cum ea nu fusese niciodată. Un om de la care știi ce să aștepți în secunda următoare – așa cum ea nu fusese niciodată. 

Era ciudat și mi-a venit să plâng pe bune, cu lacrimi imense și amare, așa cum nu-mi mai dădusem voie să plâng din copilărie; în moarte, mama se transformase în omul care nu fusese niciodată, în mama pe care mi-o dorisem tot timpul, știind prea bine – dureros de bine – că ea nu se va schimba vreodată. Și uite că acum se schimbase. Zâmbea și în jurul ei lumina dansa într-un fel în care nu dansase niciodată, iar eu voiam să o îmbrățișez, să mă cuibăresc la pieptul ei și să recuperez tot timpul pierdut. Să mă abandonez acolo și să mă las iubită, vindecându-mă de frica aia, care-mi îngheța sufletul și care-i făcea pe oameni să fugă, oricât și-ar fi dorit să mă vindece. Mi s-a părut penibil să mă arunc asupra ei acolo, dintr-odată – adică mi s-a părut fals și nemernic, ca un teatru ieftin, pe care nu l-ar fi crezut nimeni și cu atât mai puțin eu, deși asta simțeam, simțeam că femeia aia din coșciug ar fi putut fi mama pe care n-o avusesem niciodată. Mi-am stăpânit cu greu lacrimile – să ne-nțelegem, îmi venea să plâng pentru mine și pentru tot timpul pierdut, toată viața asta irosită și schimonosită –, dar mâna n-am mai putut s-o opresc. N-a fost chiar o îmbrățișare disperată, dar am întins vârfurile degetelor – le simțeam tremurând – și am atins-o ușor pe obraz. 

Și-am auzit-o atunci pe Vera, ca prin vis, ca prin straturi și straturi de vată, zicând cu o voce puțin nesigură și răgușită, o voce care era și nu era a ei, ca și cum ar fi fost părtașă la un miracol care era și în același timp nu era doar al meu: 

— Wow. Ce zici de asta, parcă nu e ea, nu?


Foto: Arhiva Fortepan

14 octombrie 2021, Publicat in Laborator /

text de

  • Ramona GabărRamona Gabăr

    Ramona Gabăr (n. 1980) a contribuit la culegerea antropologică „Istorie la firul ierbii – documente sociale orale“ (coord. de Zoltán Rostás și Sorin Stoica, Ed. Tritonic, 2003), a publicat sporadic texte în Dilema veche și Dilemateca și o povestire în Iris Literary Journal. Stații este volumul ei de debut în proză și a apărut de curând în colecția n'autor a Editurii Nemira.


Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK