Cuprins

Exploratori / Hoax

Domnul Dan, explorator și nu prea

by Ionuț Sociu, photos by Andrei Becheru

Publicat pe 2 martie 2021

De ce închidem ochii la fapte atunci când ni se spune o poveste frumoasă despre turul lumii în opinci?

În urmă cu câteva luni, am descoperit într-o carte* cumpărată dintr-un anticariat povestea lui Dumitru Dan, globe-trotter și explorator născut în 1890, într-un sat de lângă Bacău, „omul care a făcut înconjurul lumii pe jos”. Dan, pe atunci student la Geografie la Sorbona, împreună cu trei colegi și însoțiți de câinele Harap, ar fi plecat din București în 1910 și, timp de câțiva ani, ar fi făcut turul lumii pe jos, îmbrăcați în straie populare și încălțați în opinci. Toate astea, în cadrul unei competiții organizate de asociația franceză Touring Club de France. De-a lungul călătoriei din Europa și până în Africa, și din Asia până America, cei patru au ținut spectacole de dans și cântec, unica lor sursă de venit. Singurul care a dus călătoria până la capăt a fost Dumitru Dan, după ce tovarășii de drum au murit care de care mai spectaculos: unul în India, de supradoză de opiu, altul căzut într-o prăpastie în China și unul în SUA, epuizat și degerat. Dan s-a întors în România în 1916, iar în 1923, după încheierea Primului Război Mondial, „i-a fost înmânat premiul de 100.000 de franci” oferit de Touring Club de France și a fost desemnat „campion mondial”.

Stăteam cu cartea în mână, aproape blocat. Cum de nu auzisem de povestea asta până atunci? Suna ireal totul, aproape ca un basm. Așa că m-am apucat să caut mai multe despre bărbatul ăsta cu mustăcioară și aer sfios, așa cum ni-l arată pozele de tinerețe, cunoscut drept „Phileas Fogg de România”. 

În scurt timp am ajuns oarecum obsedat de istoria acestei călătorii. Despre „exploratorul în opinci” intrat în Cartea Recordurilor în anii ‘80 s-a scris pe larg în Historia, Gazeta Sporturilor, Adevărul, România liberă ș.a., s-a făcut și o animație inspirată de călătoria lor (Opinci a câștigat și un premiu la TIFF și este prezent chiar în aceste zile în selecția Festivalului Making Waves: New Romanian Cinema, din SUA), iar la Muzeul Județean din Buzău i-a fost dedicată o expoziție amplă (Ocolul lumii pe jos - 497 de opinci), făcută cu bani europeni. Despre el au apărut și diverse studii, publicate în antologii despre exploratori, atât în România, cât și în străinătate.  

Treptat însă, mi-am dat seama că, deși Dumitru Dan a fost un personaj fascinant și care i-a inspirat pe mulți, realitatea din spatele acestei epopei homerice a fost mult mai puțin spectaculoasă. Bazată în mare parte pe o fabulație, pusă în circulație chiar de către Dan, această narațiune a fost întreținută decenii de la rând de către profesori, muzeografi și jurnaliști, oameni care fie s-au lăsat seduși de această ficțiune, fie au preferat să oculteze adevărul de dragul poveștii. Legenda construită în jurul lui Dumitru Dan vorbește despre nevoia noastră de eroi și figuri inspiraționale, care ne face uneori să închidem ochii la fapte. 

Călătoria (așa cum ne-a tot fost spusă)

Știm despre Dumitru Dan că s-a născut de ziua Franței, pe 14 iulie 1890, în Buhuși, pe atunci un sat de lângă Bacău, într-o familie cu 7 copii. A terminat Liceul Comercial la Brăila, iar în 1908 a plecat spre Paris, ca să studieze Geografia la Sorbona. Aici, chiar el povestește că și-a format și careul de globe-trotteri: Gheorghe Negreanu era coleg cu Dan la Geografie, iar Adrian Pascu și Paul Pîrvu erau înscriși la Conservator. 

Dan a ținut mai multe însemnări legate de călătoria în jurul lumii, dar nu a publicat niciodată un jurnal sau un volum de memorii. În schimb, în perioada comunistă, cât a fost profesor de geografie la Buzău, a susținut numeroase conferințe prin școli din toată țara, a dat mai multe interviuri și a pus la dispoziția unor cercetători notițele sale. Cronica călătoriei, așa cum o redau mai jos, se bazează pe mai multe surse, de la transcrieri ale conferințelor sale, până la documentele care mi-au fost puse la dispoziție de către organizatorii expoziției Ocolul lumii pe jos - 497 de opinci

Totul a început în ziua când Dumitru Dan a văzut un afiș care anunța o competiție de călătorie organizată de Touring Club de France și premiul de 100.000 de franci, echivalentul a vreo 500.000 de euro. 100.000 de franci în schimbul a 100.000 de km de-a lungul a șase ani - cam asta era ideea concursului. Cei patru tineri și-au format echipa și s-au înscris alături de alți 200 de competitori din toată lumea. Întorși în România, timp de doi ani s-au pregătit pentru marea aventură: au învățat limbi străine, s-au antrenat pe diverse forme de relief și au pus la cale traseul. Regulamentul spunea că trebuie să poarte un pedometru și că singurele mijloace de transport pe care aveau voie să le folosească erau navele, atunci când trebuiau să treacă de pe un continent pe altul. Dar chiar și când s-ar fi aflat la bordul unei nave, norma de pași ar fi rămas obligatorie, ceea ce însemna câteva ore de mers zilnic pe punte. 

Plecarea lor a avut loc în 1910, pe 1 aprilie, din București. Dumitru, Pascu, Pîrvu și Negreanu au pornit-o la pas spre Budapesta, îmbrăcați în straie populare, cu opinci în picioare, înfășurați în tricolor. Cu ei se afla și Harap, ciobănescul cu nume de basm. 

Primele popasuri importante le-au făcut la Budapesta și Viena, unde au susținut câteva spectacole folclorice. Au urmat Praga, Berlin, și de acolo s-au îndreptat spre Danemarca, unde vameșii i-au suspectat de spionaj și i-au reținut pentru câteva ore. La sfârșitul lui iunie 1910, cei patru au ajuns în Sankt Petersburg, iar două săptămâni mai târziu erau la Moscova, unde se bucurau de muzee și cupole de aur. 

„Din Moscova ne echiparăm bine, cu provizii suficiente şi plecarăm cu toţii şi cu prietenul nostru Harap spre Caucaz”, își amintește Dumitru Dan. „Mai dormeam pe câmp, prin poduri, prin pomi, unde erau comunele mai depărtate. Trebuia însă să fim şi atenţi la hartă, busolă, spre a nu ne rătăci.”

Au trecut astfel prin Tbilisi (unde au ajuns după 7 luni și 5500 de km), s-au oprit apoi în Teheran, iar acolo cei patru românași „fascinează Persia cu spectacole folclorice” (explicația pe care o dă GSP: „Secretul e că religia nu le permitea persanilor să cînte la instrumente, aşa că românii erau o apariţie fascinantă!”).

Drumul lor a continuat prin Damasc, Bagdad și pe Valea Eufratului, prin deșertul cu șacali și prin păduri de curmali, a trecut prin Ierusalim, Cairo și Alexandria, a coborât pe Valea Nilului și a pătruns în Sudan. 

„Căldurile ne moleşeau opincile, înotam prin nisip, foamea ne răzbise bine”, povestește Dan despre traseul lor pe Coasta de Est a Africii, din Etiopia până în Mozambic. De acolo au virat spre Madagascar și au urcat la bordul unui vas, cu destinația Australia.

De la stânga la dreapta (potrivit lui Dumitru Dan): Paul Pîrvu, Gheorghe Negreanu, Alexandru Pascu și Dumitru Dan.

Dan, Pascu, Negreanu și Pîrvu și Harap au ajuns la Sydney în primăvara lui 1911. La un an de la plecarea din București, acesta era al patrulea continent pe care-l atingeau, după un traseu de peste 26.000 de km pe uscat și pe mare. 

În Australia s-au împotmolit într-o zonă sălbatică, unde Dan și Pascu au fost „răpiți” de membrii unui trib, care i-au legat și i-au dus în tabăra lor. Cei doi au reușit să evadeze, și-au regăsit tovarășii, alături de care au început o nouă rută: Noua Zeelandă – Papua Noua Guinee – Singapore-Brunei –Filipine-Sri Lanka – Bombay, unde au ajuns pe 10 iulie 1911. 

Potrivit lui Dan, Times of India anunță sosirea românilor, „așteptați de sute de curioși și reprezentanți de asociații sportive.” Li s-au rezervat camere la Hotelul Prince of Wales și au fost invitați la masă de către un rajah, care voia să le asculte poveștile de călătorie. În aceeași seară, Pascu a murit din cauza unei supradoze de opiu în palatul rajahului. 

Dan, Pîrvu, Negreanu și Harap și-au văzut mai departe de drum, nu înainte ca prietenul lor să fie „înhumat creștinește”.

După ce au traversat India de la vest la est, au ajuns în Tenerife, de unde s-au îmbarcat spre Rio de Janeiro. De aici, după câteva conferințe și reprezentații folclorice cu priză la public, au luat-o iar la pas prin Montevideo, Buenos Aires, Santiago de Chile, Lima, Quito, Bogota.

În iulie 1912, s-au oprit în San Francisco doar pentru câteva ore, cât să se îmbarce pe vasul care-i duce în Japonia. Din Japonia au plecat spre China, iar în timp ce traversau Munții Nau Lin, Negreanu s-a prăbușit în gol și a murit strivit de stânci. 

„Rămăsei cu Paul Pîrvu, foarte abătuţi, trişti de pierderea tovarăşului nostru. Nu mai puteam juca piesa noastră «Ciobanul» care o văzuse atâta lume. Nu mai era Pascu cu armonica, nici Negreanu cu cupletele lui comice şi bun dansator cu noi”, notează Dumitru Dan.

Pentru Dan și Pîrvu, însoțiți în continuare de Harap, a urmat o etapă extrem de dificilă: estul Siberiei și strâmtoarea Bering. 

În iarna 1912/1913, au mers peste 1000 de km prin geruri de minus 40 de grade, au traversat Alaska și s-au oprit la Vancouver, unde au participat și la o vânătoare tradițională de urși. Au coborât prin Seattle, până în California, și de acolo spre Panama, de unde au luat transatlanticul către Gibraltar. 

A urmat traseul european, iar la Paris, Dan și Pîrvu au aflat că erau singurii rămași din cei 200 de concurenți înscriși în competiția Touring Club de France.

Au traversat Altlanticul la bordul vasului Aquitania și au ajuns din nou în America, în vara anului 1914, de data asta în Cleveland și Detroit, unde au vizitat Uzinele Ford. 
 
În timp ce în Europa începea Primul Război Mondial, Dan și Pîrvu susțineau spectacole și conferințe, întâlneau guvernatori și erau invitați pentru o zi și la Casa Albă. 

Odată ajunși în Florida, Paul Pîrvu, încă afectat de traversarea Siberiei și a Alaskăi, a fost nevoit să renunțe la călătorie. Medicii i-au amputat un picior, dar cu toate astea, Pîrvu l-a încurajat pe Dan să continue călătoria, dar să i-l lase pe Harap. 

Dan a mers mai departe de unul singur, iar pe drum a aflat că Pîrvu a murit câteva luni mai târziu, în primăvara lui 1915. 

După o lună în Cuba, a luat-o din nou la pas prin Haiti, Jamaica și Venezuela, unde s-a întâlnit și cu președintele țării.

Înapoi în Europa, Dumitru Dan a fost din nou reținut sub suspiciuni de spionaj, dar în cele din urmă a fost  eliberat. 

În România a ajuns pe 26 martie 1916, cu un total de 96.000 de km parcurși. Din cauza războiului, rămăsese cu un gol de 4000 de km și nu-și putea revendinca premiul oferit de francezi. 

S-a înrolat în Regimentul 8 Buzău, iar după război, în 1923, Touring Club de France i-a oferit șansa să ducă cursa până la sfârșit. Astfel, Dumitru Dan a plecat pe ruta Belgrad-Zagreb-Elveția și a ajuns la Paris în iulie 1923, chiar de ziua lui (și a Franței), tot în straie populare și opinci. Era singurul concurent rămas în competiție. Atunci a primit titlul de campion mondial și premiul de 100.000 de franci, complet devalorizat între timp.

 

Întors în România, s-a angajat o vreme în domeniul asigurărilor sociale, iar după al Doilea Război Mondial, s-a stabilit la Buzău și a lucrat ca profesor de geografie. A călătorit prin toată țara și le-a povestit elevilor despre turul lumii în opinci. A murit pe 4 decembrie 1978 și a fost înmormântat la Buzău.

În urmă cu un deceniu, jurnalistul britanic Roger Bunyan, un admirator al lui Dan, i-a scris președintelui Băsescu ca să-i atragă atenția că memoria acestuia nu e cinstită cum se cuvine și că mormântul său din Buzău este foarte neîngrijit. La câteva luni după această scrisoare, primarul Boșcodeală l-a făcut post-mortem pe Dumitru Dan cetățean de onoare al municipiului. Tot atunci i-a fost reamenajat mormântul, care acum „este format dintr-un bust, o pereche de opinci și globul pământesc”.

Tataia

„Țin minte că Tataia avea două degete rupte, îndoite, pe care nu le putea mișca, și niște pete, un fel de cicatrici pe față, și bineînțeles, ca un copil curios, întotdeauna asta a fost întrebarea mea principală: ce s-a întâmplat?

Asta îmi povestea recent, într-o conversație pe Zoom, Mona Sîrbescu, nepoata dinspre mamă a lui Dumitru Dan, care astăzi predă geologia la Central Michigan University. Sîrbescu e specialistă în meteoriți, iar de câțiva ani încoace, după ce CNN a documentat una dintre descoperirile ei (un meteorit aterizat în curtea unui fermier din Michigan), primește la birou roci din toată lumea pentru a le analiza și a stabili dacă ele provin sau nu din spațiu. 

Născută și crescută în Beceni, un sat din județul Buzău, Mona Sîrbescu a terminat Facultatea de Geologie în București, unde l-a avut ca profesor și coordonator de licență pe fostul președinte Emil Constantinescu. A predat o perioadă scurtă la catedra de Geologie, imediat după Revoluție, iar apoi a plecat în SUA, unde și-a făcut doctoratul și unde, în cele din urmă, s-a stabilit definitiv. 

Cât timp stăteam de vorbă cu Mona Sîrbescu, am observat că avea ceva ingenuu în felul în care vorbea despre călătoria lui Dumitru Dan, de parcă i se reactivaseră frânturi din copilărie, rămase cumva nealterate: drumurile bunicului prin junglă și prin deșert, luptele lui cu urangutani, imaginile cu opincile rupte pe drum, dar și poveștile tragice legate de Pascu, Pîrvu și Negreanu. 

„Sunt convinsă că meseria pe care mi-am ales-o a fost influențată de Tataia”, zice ea. „Eu am crescut în perioada comunistă și pentru mine era de neconceput să călătoresc în afara granițelor. Însă tot auzind vorbindu-se de studiile lui Sorbona și de călătoriile lui, inconștient mi-am dorit și eu să studiez și să văd lumea. Eram singură fată din familie, iar când frații și părinții mei au văzut că m-am dus să studiez Geologia și că eram tot timpul pe teren, ca studentă, ziceau: păi, Mona o să ajungă să vadă toată lumea, la fel ca Tataia.”

Deși recunoaște că a fost inspirată de „Tataia”, Sîrbescu spune că eroul din viața ei a fost tatăl, care i-a transmis pasiunea pentru știință și pentru „lucruri exacte”. Trecut prin cel de-al Al Doilea Război Mondial și prin experiența lagărului siberian, profesorul de matematică era cu totul opusul bunicului. „Tata tot timpul îmi zicea: trebuie să fii modestă, să nu vorbești mult și să nu visezi la călătorii, asta nu se va întâmpla în regimul ăsta.”
 
Cât despre bunicul, își amintește că întotdeauna a fost „ceva misterios” în legătură cu el și că se deschidea foarte rar în fața nepoților. „Era dificil să vorbești cu el și, sinceră să fiu, eu eram cam geloasă pentru că știam că mergea prin toată țara, pe la școli, susținând conferințe, și eu mă întrebam mereu: de ce nu vine și la școala mea, în Beceni? Dar nu a venit niciodată la noi la școală.”

La câteva ore după această conversație, am primit și un e-mail de la ea, care se încheia astfel: „Povestea bunicului, documentele din țări străine, fotografiile, m-au îndemnat să citesc cărți cu duiumul, cărți de călătorie, de geografie etc. La vremea aceea am început să învăț toate capitalele lumii pe dinafară și să adorm cu un atlas mondial.”

După discuția noastră despre explorare și meteoriți, în timp ce căutam informații despre satul Beceni, am dat întâmplător peste o știre din 2015, potrivit căreia la serviciul 112 Buzău au fost înregistrate patru apeluri de la persoane din localități învecinate, printre care și Beceni, care spuneau că au văzut „o lumină pe cer, urmată de un zgomot puternic”. Întrebat dacă a fost vorba de un meteorit, Adrian Sonka, coordonatorul Observatorului Astronomic „Amiral Vasile Urseanu" din București, a declarat: „Da, este un meteor”. Tot în Buzău, la Pleșcoi, a fost descoperit un meteorit în 2008, în curtea unui localnic, și care azi se află la Muzeul de Mineralogie din Cluj-Napoca.

Toate informațiile astea, împletite cu biografia lui Dumitru Dan, despre care descopeream din ce în ce mai multe indicii că n-ar fi chiar așa palpitantă ca în poveștile lui, au avut un efect bizar asupra mea și mi-au dat senzația că, dincolo de discuția despre fapt versus fabulație, există anumite coincidențe care nu se lasă așa ușor descifrate. După ce am tot „navigat” printre atâtea țări și continente, tot la Buzău ajungeam într-un fel sau altul, de parcă eram un conspiraționist care căuta portaluri și tunelurile secrete care leagă Pleșcoi de Michigan. 

Ca să nu mă las totuși complet pradă fanteziilor, am decis să dau o fugă și până la Buzău. 
 

Ideea de Dumitru Dan

Am plecat din București într-o dimineață geroasă cu cer spălăcit și prima oprire a fost la Muzeul Județean Buzău, ascuns printre blocuri optzeciste, în aceeași clădire în care se află și Teatrul „George Ciprian”. 

Expoziția Ocolul lumii pe jos. Povestea celor 497 perechi de opinci se află undeva la etaj, într-o sală unde răsună cântece populare. Expoziția își propune să reproducă anumite scene din călătoria celor patru români, cu descrieri ale aventurilor lor din junglă, deșert și alte ținuturi îndepărtate. Încă de la intrare, te întâmpină panouri cu foarte multe informații despre călătoria în jurul lumii a lui Dan, Pascu, Negreanu și Pîrvu, „începută pe 1 aprilie 1910”. Sunt și multe opinci înșirate ca niște chiorchini de struguri, toate noi și lucioase, care probabil n-au fost încălțate niciodată. De-a lungul pereților sunt mai multe vitrine cu poze, fragmente din ziare, documente, toate din perioada 1914-1916. 

Surprinzător, și amuzant în același timp, e că în aceste vitrine se află și documente care contrazic chiar povestea spusă de Dan de-a lungul timpului și informații care se bat cap în cap descrierea principală, aflată la baza expoziției. Printre ele, o tăietură din ziarul american în care Paul Pîrvu este prezentat drept „românul din Cleveland care i s-a alăturat recent lui Dumitru Dan” în turneul din SUA, în vreme ce povestea oficială spune că Pîrvu plecase din România cu câțiva ani înainte. Un articol dintr-o publicație din Michigan spune că Dan face turul lumii pe jos într-un concurs „premiat cu 20.000 de dolari”, față de cei 100.000 de franci din varianta clasică.

După ce am terminat turul prin sala opincilor, m-am dus în biroul directorului, Daniel Costache, care m-a invitat la o cafea. Din capul locului, Costache mi-a zis că, până la expoziția asta, nu știa nimeni de Dumitru Dan în Buzău. „Și trebuie să recunosc că nici noi, la muzeu, nu aveam habar de el”, a mai spus el sorbind din cafea.

Ideea proiectului a apărut în urmă cu vreo zece ani, când mai mulți angajați ai Muzeului Județean Buzău au participat la un training în Danemarca. 

„Unul dintre trainerii de acolo, care era și jurnalist, ne-a zis: ah, ce mișto, voi sunteți de la Buzău, îl aveți pe Dumitru Dan acolo!”, povestește directorul muzeului. „Și, evident că omul a fost surprins să vadă că noi nu știm de el. Și atunci am zis hai să aprofundăm problema. Deci inputul pentru expoziție a venit din afară, nu de la noi.”

Costache își amintește că „a fost omor” când s-a deschis expoziția, în 2014, și că abia atunci lumea îl descoperea pe Dumitru Dan. De atunci, cei de la muzeu și-au propus „să vândă ideea de Dumitru Dan” în diverse forme, inclusiv prin evenimente conexe, cum ar fi Turul de Ciclism județean organizat în memoria acestuia. 

„Acesta a fost mesajul pe care l-am tot promovat noi: Povestea lui Dumitru Dan merge mai departe! Și chiar merge mai departe!

O serie de probleme

La sfârșitul lui 2019, ultramaratonistul și bloggerul american Davy Crockett a publicat episodul 42 din podcastul său, Ultrarunning History, însoțit de un articol intitulat Dumitru Dan - Romanian false globetrotter. E un material amplu și foarte bine documentat, prin care Crockett își propunea să demonteze întregul mit din jurul lui Dumitru Dan și al acestei călătorii. În clipa în care am dat peste acest text, mi s-a schimbat complet perspectiva pe care o aveam asupra lui Dumitru Dan, mai ales că în presa din România, și chiar în alte publicații străine, nu pusese nimeni la îndoială veridicitatea acestei călătorii „fabuloase”. Povestea lui Dumitru Dan era preluată ca atare, fără urmă de investigație sau analiză. Excepție face un text din Historia (intitulat Așa zisul înconjur al lumii în opinci), publicat cu câțiva ani în urmă de către Timotei Rad, un tânăr care a călătorit mult prin lume cu autostopul. La fel ca și Crockett, doar că mai pătimaș în exprimare, Rad și-a dedicat mult timp acestui text în care demontează meticulos călătoria lui Dumitru Dan, folosindu-se de măsurători, dar și de materiale de arhivă. 

Concluzia la care ajunge Crockett e devastatoare: aproape toată povestea cu Dumitru Dan & turul lumii în opinci e, de fapt, un mare hoax. Singurele călătorii pe care știm cu siguranță că le-a făcut au fost cele în Europa, America de Nord, Cuba și Venezuela, unde există dovezi că a ajuns între anii 1914-1916. 

 

Am încercat să înțeleg cum s-a născut mitologia din jurul lui Dumitru Dan. Dacă treci peste fascinația pe care o ai imediat când descoperi acest personaj, chiar și fără să ai cunoștințe de geografie, sunt multe lucruri care-ți sar în ochi când citești descrierea acestei călătorii spectaculoase. Să le luăm pe rând. 

Toate indiciile ne arată că Touring Club, despre care Dumitru Dan spune că a organizat competiția pentru globe-trotteri, cu premiu de 100.000 de franci, nu a organizat niciodată un asemenea concurs

Înființată în 1890 de către un grup de cicliști, asociația Touring Club de France (TCF) avea ca scop promovarea turismului, ciclismului, motociclismului și a sporturilor de iarnă, și nu a fost niciodată axată pe competiții sau evenimente pentru globe-trotteri. În nicio prezentare legată de istoria TCF, extrem de bogată și documentată, nu apare vreo referință legată de asemenea competiție sau de vreunul din cei patru români, în condițiile în care acest tur în jurul lumii ar fi fost, de departe, cel mai important eveniment organizat de asociația franceză de-a lungul unui secol de existență. Ar fi beneficiat cu siguranță de multă atenție din partea presei, dar cu toate astea el nu figurează în nicio arhivă. Nici măcar pe Gallica, acolo unde se află toată arhiva revistei Touring Club de France, cu un motor de căutare precis, nu apare absolut nimic despre competiția din 1910-1916, nimic despre românii noștri (recunosc că pe Harap nu l-am căutat), nimic despre vreun premiu  acordat lui Dumitru Dan în 1923. 

Crockett explică cum e foarte plauzibil să fi ajuns Dumitru Dan să inventeze povestea cu TCF, în contextul în care la începutul secolului 20, „sute de oameni pretindeau că fac turul lumii pe jos, și astfel primeau mâncare și cazare gratuită”.  Printre ei erau și câțiva precum F. Consigny, Gustave Laurent, Henry V Mosse, tineri francezi care susțineau că participă la competiții organizate de Touring Club de France în jurul lumii, dar care n-au avut loc niciodată. Există un pattern al imposturii și în aceste trei cazuri: aceștia călătoreau, de regulă, singuri și doar în câteva țări (printre care și SUA), dar spuneau că sunt de ani de zile pe drum. Poveștile lor erau neverosimile, la fel ca distanțele parcurse, iar mărturiile lor se schimbau în permanență și erau îmbibate de dramatism, într-o perioadă în care oricum era foarte greu de verificat veridicitatea acestor informații. 

Și lucurile astea se întâmplau în anii 1904-1905, cu câțiva ani înainte să aibă loc așa-zisa călătorie a celor patru români, Dumitru Dan nu ar fi făcut decât să preia la rândul lui un scenariu ajuns „la modă”.

Istoricul Andy Milroy, care scrie și pentru ultrarunninghistory.com, e de părere că, „după ce încep cu proiecții naive și nerealiste”, astfel de călători ajung treptat să se auto-saboteze și să o ia „pe scurtături”. „Din experiența mea, aceștia ajung în general să creadă în ceea ce spun. Ei devin parte din propria lor ficțiune.”

În interviurile pe care le acordă unor ziare europene și americane în călătoriile pe care chiar le-a făcut, Dumitru Dan se contrazice în foarte multe privințe. 

De exemplu, la un moment le spune unor jurnaliști americani că el concurează pentru un premiu de 20.000 de dolari oferit de Romanian Sporting Society, după cum se vede și într-unul din articolele expuse la Muzeul Județean Buzău, la iar alteori nu pomenește nimic despre TCF ziariștilor cu care stă de vorbă. De fapt, așa cum observă și Davy Crockett, povestea lui Dumitru Dan se schimbă mereu, atât în privința cronologiei, cât și a distanțelor și a rutei parcurse. Și asta o arată foarte clar documentele și extrasele din presa anilor 1914-1916. Într-un interviu declară, printre altele, că a luat parte la Războaiele Balcanice din 1912-1913, adică exact în perioada în care se presupune că traversa Alaska și Canada.

Un alt capitol foarte problematic este cel legat de distanțe și numărul kilometrilor pe care Dumitru Dan susține că i-a parcurs. 

Într-un interviu acordat în 1975 lui Silviu Neguț, profesor la Facultatea de Geografie a Universității București, omul care s-a luptat pentru ca „turul lumii în opinci” să ajungă în Cartea Recordurilor, Dumitru Dan spune că el și tovarășii lui au parcurs „45 de km pe zi (și chiar mai mult)”. Afirmația este absurdă și, așa cum observă și Crockett și Rad, ambii călători cu experiență, un asemenea ritm este imposibil de susținut o perioadă mai lungă, cu atât mai puțin când călătorești în condiții dificile, prin deșert, în junglă sau prin Siberia, mai ales în opinci. Tot în acel interviu, Dan zice că, odată „ajuns la Touring Clubul Francez, am prezentat statistica celor 100.000 km parcurși: „89.000 km pe uscat și 11.000 km pe apă.” Surprinzător e că Neguț, specialist în geografie și autor de manuale, nu chestionează câtuși de puțin o asemenea declarație. 11.000 de km pe apă în 6 ani e o cifră neplauzibilă, în condițiile în care doar distanța între Madagascar și Australia, parte din traseul lui DD, e de aproape 9.000 de km pe mare. Și asta fără să mai punem la socoteală numeroasele călătorii pe mare pe care ei le-ar fi făcut pe apă în toți acei ani. 

Așa ajungem și la celebrele opinci, pe care toată lumea le pomenește când vine vorba de Dumitru Dan și care dau și titlul expoziției de la Buzău și a scurtmetrajului de animație realizat în 2019. Potrivit lui Dan, cei patru tovarăși de drum ar fi rupt în timpul călătoriei 497 de perechi de opinci, pe care le primeau pe traseu de la rudele aflate în țară, împreună cu straiele populare. Tot de la Dumitru Dan știm că grupul lor de globe-trotteri era format din tineri proveniți din familii modeste. Întrebarea e: cum ar fi putut niște familii de țărani din România să trimită sute de perechi de opinci (și asta încă în 1910) în diverse locuri din lume, din Australia până în Estul Africii și nordul Alaskăi? 

Nu există niciun document despre primii ani din călătoria pe care Dumitru Dan a povestit-o.

Documentele care stau la baza tuturor articolelor dedicate lui Dumitru Dan și care însoțesc expoziția de la Muzeul din Buzău sunt cât se poate de reale - afișe de la spectacole, fragmente din ziare, bilete, vederi, parafe de la diverse instituții. Doar că arhiva acoperă doar perioada 1914-1916 și are de-a face doar cu vestul Europei, cu SUA și Cuba. Nimic din Australia, nimic din Africa, nimic din India, Iran sau Siria, Japonia sau China, și asta în condițiile în care lui DD îi plăcea să strângă suvenire de pe drum, mai ales atunci când acestea îi atestau prezența în diverse locuri. Mădălina Oprea, șefa secției de istorie a Muzeului Județean Buzău și autoarea mai multor articole despre DD, recunoaște la rândul ei că, în urma săpăturilor prin arhivele din România și din străinătate, nu a găsit decât documente din intervalul din 1914-1916. Explicația profesorului Silviu Neguț e că „uriaşul material documentar privind extraordinara  călătorie, fie s-a pierdut sau i-a fost luat, fie a fost împrăştiat în cele patru zări”. E curios însă cum de s-au pierdut toate documentele din perioada 1910-1914, ca mai apoi să răsară o întreagă arhivă. 
 

Dumitru Dan și Paul Pîrvu în SUA.

Pîrvu s-a mutat în Minnesota după moarte. 

Dacă Neguț & co ar fi analizat mai atent documentele respective, ar fi dat însă peste un alt lucru fascinant, pe care Davy Crockett l-a observat: Paul Pîrvu, despre care știm din versiunea oficială că ar fi plecat cu DD din România în 1910 și ar fi murit de epuizare și degerături, apare prezentat în presa americană a vremii ca fiind de fapt un român din Cleveland, Ohio, care i s-a alăturat lui Dumitru Dan în turneul acestuia din SUA, în 1914. Ceea ce înseamnă că Pîrvu l-a cunoscut pe Dan abia în America și a călătorit alături de el pentru câteva luni în diverse orașe americane, unde au mers foarte puțin pe jos, după cum concluzionează și Crockett. Cât despre moartea lui Pîrvu, ea intră în același scenariu ficțional. În realitate, după cele câteva luni de peregrinări, Pîrvu s-a întors teafăr în Cleveland, a luptat în Primul Război Mondial, după care s-a mutat în Minnesota, unde a murit în 1938, după cum aflăm și de pe ancestry.com. 

Când, în discuția cu Mona Sîrbescu, nepoata globe-trotterului povestitor, am adus vorba de controversele din jurul lui Dumitru Dan, ea mi-a spus că că știe de existența unor dispute, pe care însă nu le-a cercetat prea atent. „Și nici amintirile mele nu sunt cele mai precise, ca să nu mai zic că eu eram micuță pe atunci, aveam 13 ani când a murit Tataia. Dar, ca să fiu sinceră, e un lucru pe care mi-l amintesc și care m-a pus pe gânduri încă din copilărie. Țin minte o conversație în familie în care se zicea că acel Pîrvu, despre care se spunea că murise în America, de fapt, ar fi fost în viață după ce Tataia se întorsese din călătorie. Mi s-a părut ciudat lucrul ăsta.”

Rămâne însă întrebarea: ce s-a întâmplat cu Pascu și Negreanu, ceilalți doi tovărași de călătorie? Cel mai plauzibil scenariu e cel în care Dumitru Dan i-a cunoscut mai târziu și pe cei doi, tot în America, în comunitatea de români, așa cum l-a cunoscut pe Pîrvu.

Există o fotografie emblematică cu patru tineri călători în costume populare, alături de un câine - singura poză în care apar în această formulă. Îl recunoaștem între ei pe Dumitru Dan, care, în rest, apare singur în fotografiile făcute în Europa. Fotografia cu cei patru nu reprezintă o dovadă a călătoriei lor în jurul lumii. Ea putea fi la fel de bine fi făcută la una dintre reprezentațiile lor din America, împreună cu români stabiliți acolo. Dacă pe aceștia îi cheamă sau nu Pascu și Negreanu, rămâne o necunoscută. 

Cert e că un anume Alexander Pascu a plecat din București și a ajuns în America în 1903, la bordul navei La Champagne, după cum se vede în arhiva Ellis Island Foundation. Asta se întâmpla cu șase ani înainte de așa-zisa călătorie în jurul lumii. Potrivit ancestry.com, Alexander Pascu a murit în 1933, în New York, două decenii mai târziu după acea supradoză cu opiu din palatul rajahului despre care DD spunea că l-ar fi doborât pe colegul său de expediție.  

Și mai e câinele Harap. Aici situația e destul de clară și, după cum zice și Crockett, e imposibil ca un câine să fi călătorit alături el zeci de mii de kilometri, pe parcursul a cinci ani. „Câinele nu apare niciodată menționat în ziarele americane” și nu ar fi fost lăsat la bordul navelor, mai ales în condițiile în care regulile erau foarte stricte în privința accesului animalelor pe teritoriul anumitor state, care ar fi prevăzut ca ele să fie puse în carantină ori confiscate. Concluzia: Harap rămâne, din păcate, un câine de basm. 

Opinia specialistului: „Există tentația de a exagera”

Am vorbit despre câteva din lucrurile astea cu profesorul și geograful Silviu Neguț, considerat un specialist pe acest subiect, pe marginea căruia a scris mai multe articole și studii. Născut în județul Buzău, Neguț a auzit de Dumitru Dan încă din copilărie și l-a privit întotdeauna pe un erou. L-a cunoscut personal mai târziu, în anii ‘70 și, în ciuda diferenței de vârstă, s-au împrietenit, iar Neguț l-a invitat de câteva ori pe DD să susțină prezentări la Facultatea de Geografie din București. Un lucru care îl întrista pe Neguț încă de pe atunci era faptul că Dan o ducea foarte prost cu banii și că avea o pensie „de doi bani”.

„Am citit în fugă chestia aia a americanului, așa pe diagonală”, mi-a spus la telefon profesorul despre articolul lui Davy Crockett. „Nu pot să zic decât că Dumitru Dan era un om foarte organizat, cu o voință ieșită din comun. Și era un om cald. Se deschidea ca o floare dacă te vedea că ești interesat în legătură cu el. Mă îndoiesc că omul ăsta putea să mintă atât de mult.”

Cu toate astea, Silviu Neguț recunoaște că a avut și el niște îndoieli încă din clipa în care Dan i-a vorbit despre „media aia de 45 de kilometri pe zi”. „Mi se părea ceva foarte greu de realizat. Și trebuie să mai spun că cel mai mult m-a intrigat chestia cu China. Dumitru Dan spunea că Negreanu, tovarășul său de drum, ar fi murit în China, traversând niște munți. Doar că în alte contexte, a zis că Negreanu mâncase ceva stricat și că asta a dus la moartea lui. Dar să știți că eu am cunoscut mai mulți călători și exploratori, chiar și de talie mondială, și am văzut că există tentația asta de a exagera.”

Aceste îndoieli nu i-au schimbat însă perspectiva lui Neguț asupra fabuloasei călătorii în jurul lumii. Ba mai mult, el își amintește că i-a dedicat lui DD și un episod de o oră dintr-o emisiune pe care o realiza pentru Radio România, în urmă cu zece ani. „Atunci când vorbești la radio și știi că te adresezi unei game foarte largi de oameni, e mai bine să nu ridici probleme și nu pomenești de asemenea dispute”, spune profesorul de geografie. „Trebuie să prezinți lucrurile și laturile pozitive, în așa fel încât oamenii să fie mândri că au avut un asemenea compatriot.” 

La câteva minute după ce am încheiat conversația, Silviu Neguț m-a sunat înapoi ca să mă avertizeze într-o anumită privință: „Dacă mai scrieți pe teme din astea, e posibil ca pe viitor să vă contacteze două persoane, două femei, care vor pretinde că sunt exploratoare și că au călătorit acolo și acolo și acolo. În caz că se întâmplă asta, să știți că cele două sunt niște impostoare. Vă pot da și numele lor, dacă vreți…”

Poate că în Australia

De la Muzeul Județean, care spune povestea glorioasă a „călătoriei în jurul lumii”, am plecat spre Beceni, un sat la 30 de kilometri distanță de Buzău, urmând șoseaua care străbate valea râului Slănic. Pe vremuri, acest drum județean plin de hârtoape era un drum comercial, al „sării, lemnului și oilor”, care făcea legătura între câmpie și munte. Beceni se află într-o zonă deluroasă, în mijlocul unor păduri de foioase, nu departe de Vulcanii Noroioși.

Dan și Florin Sîrbescu, frații Monei și nepoții lui Dumitru Dan, locuiesc în casa părintească, care dă spre șoseaua principală. În dreptul porții e agățată o tăbliță veche, pe care e scris cu roșu: Reparații calculatoare

Casa e veche, destul de părăginită, dar foarte spațioasă. Se intră direct într-o încăpere mare cu tavan înalt, încărcată cu cărți, tablouri, vechi, bibelouri. E o și bibliotecă încremenită în timp, cu multe cărți din seria BPT, și unde sigur găsești Shogun și Iubita locotenentului francez. E însă teribil de frig, așa că ne mutăm într-o cămăruță cu sobă, locul în care Dan butonează la PC-ul lui vechi.  

Dan, un bărbat foarte calm, cu zâmbet și barbă de Moș Crăciun, e născut în ‘55 și e mai mare decât Florin cu 6 ani. Mona Sîrbescu, care a plecat în America în anii ’90, e cea mai mică dintre ei. Dan a terminat Facultatea de Construcții și a lucrat o vreme ca inginer la Rotec Buzău, de unde a fost disponibilizat. 

„Am zis să-mi fac o mică firmă de reparat calculatoare”, zice el cu privirea înspre monitorul pe care se derulează șiruri de cifre și calcule. „Doar că nu a venit nimeni de pe aici să-i repar ceva…”

După ce cutremurul din 1977 i-a avariat casa, Dumitru Dan s-a mutat și el în Beceni și astfel nepoții au apucat să petreacă mai mult timp cu el. Doar că „tataia”, obișnuit cu viața la oraș, nu s-a adaptat vieții de aici și s-a întors după o vreme în Buzău, într-o garsonieră de pe Bulevardul Lenin. 

„Bunicu’ ne povestea și nouă de călătoriile lui, practic cu noi își făcea antrenamentul înainte de conferințe”, își amintește Florin, sprijinit de tocul ușii, cu o țigară în mână. 

„Era un om jovial, vorbea cu toată lumea și nu avea astâmpăr”, îl completează Dan. „Niciodată nu lua autobuzul în oraș, mergea numai pe jos prin Buzău.”

Amândoi sunt scumpi la vorbă și se feresc să-ți dea detalii, dar e suficient cât să-mi dau seama că amintirile lor diferă de cele ale Monei. „Tataia” din poveștile lor e mai deschis și mai tonic, probabil și pentru că, mai mari fiind, au petrecut mai mult timp cu el.

S-a întunecat afară și una dintre cele trei pisici, cea albă cu pete negre și orange, căreia i se zice Jumătate de Coadă, s-a cocoțat pe pat, printre pături, și stă să adoarmă.

„Și voi nu ați vrut să călătoriți după toate poveștile bunicului?”, îi întreb. 

„Eu aș fi vrut să călătoresc, dar n-am putut din cauza regimului”, răspunde Dan zâmbind melancolic. „Iar după ‘90 eram prea bătrân ca să mai plec pe undeva.”

Florin trage din țigară și nu spune nimic. 

„Și nu ați călătorit niciodată în afara țării?”

„Nu, niciodată. Doar sora noastră a mai călătorit așa...”

„Și dacă ar fi să ieșiți acum din țară, unde v-ați duce?”

Florin începe să râdă și îmi zice privindu-mă fix în ochi:

„Nu știu...oriunde… poate că în Australia.”

„De ce Australia?”

„Nu știu... poate pentru că nu am fost niciodată?!”

Florin ne propune să ne întoarcem în sufrageria friguroasă, să aruncăm un ochi pe colecția de cărți poștale și fotografii rămase de la bunicul lor, multe dintre ele vechi de un secol. În timp ce Florin scoate la vedere mica arhivă, îl întreb pe Dan ce părere are despre articolele care contestă performanțele bunicului său. „Mda, știu, am și avut o polemică pe internet cu un american pe chestia asta”, spune el. „Un tip care a scris ceva despre cum el nu ar fi putut să facă călătoria.” Bănuiesc că e vorba de Davy Crockett, dar nu reușesc să aflu mai multe, pentru că Dan închide repede subiectul: „Discuția mea cu americanul a rămas așa… în aer. El are dreptatea lui, eu am dreptatea mea.”

În fața noastră, pe masă, sunt răsfirate câteva zeci de vederi, poze și documente vechi: sunt cărți poștale și scrisori primite de Dumitru Dan de-a lungul timpului de la oameni pe care i-a cunoscut în  diverse locuri unde chiar a călătorit, din Los Angeles și până la Băile Govora, dar și unele pe care le-a trimis el rudelor din țară în perioada când călătorea prin Portugalia, Italia ș.a. 

Pe unele dintre plicurile venite pe adresa lui, inclusiv în perioada comunistă, e scris, la destinatar: „Dumitru Dan, Prof de Geografie, Fost și actual Champion la ocolul lumii mergând”, „Campionul lumii”, „campion mondial la 100.000 de km pe jos” etc. 
 

E evident că Dan și-a făcut mulți prieteni în timpul călătoriilor sale, după cum spune și Mona Sîrbescu, care își amintește cum „Tataia scria și primea mereu scrisori”, dar în același timp un lucru care îmi sare în ochi e faptul că nici aici nu există vreo vedere sau vreun document legat de acei primi ani de călătorie, când se presupune că el bătea lumea în lung și-n lat. Și nu întâmplător, cei cu care corespondează Dan provin doar din vestul Europei, Canada și America. Adică zonele în care Dumitru Dan chiar a ajuns. 

Cu toate astea, mă emoționez când văd toate aceste ilustrate patinate de vreme, înșirate pe masă, sub ochii nepoților: imagini cu canale venețiene și parcuri din Rotterdam la începutul secolului XX, vederi cu monumente și peisaje din Montreal, New York și Brăila, însoțite uneori de gânduri către sora și părinții din Buhuși, și unde Dan se semnează „Mitică”. Se suprapun mai multe lumi aici, anii haotici și intenși ai Primului Răbzoi Mondial, când totul stă să se schimbe, perioada interbelică în care Dumitru Dan mai face câteva călătorii prin acea Europă întoarsă pe dos și se plânge de cât de prost îi merg afacerile, urmată de epoca comunistă, cu cărțile ei poștale însorite, pline de blocuri noi și Dacii lucioase, când viața lui Dumitru Dan restrânge la Bulevardul Lenin din Buzău. 

Cel mai mult îmi atrag însă atenția documentele din 1914, din perioada în care Dan și Pîrvu susțineau spectacole în diverse orașe americane. Dumitru Dan își făcuse prieteni și printre românii stabiliți acolo și se pare că mulți dintre ei i-au păstrat acestuia o amintire frumoasă. Tot uitându-mă pe aceste cărți poștale, am găsit și una din ianuarie 1915, trimisă din New York de cineva care semnează W. Sass către Dumitru Dan, pe o adresă din Washington:

Onorate Dle Dann, 

ne pare bine că ați ajuns sănătos și că mai vă aflați în viață căci dl Pîrvu a spus și chiar a scris la mulți că moartea dvoastră e cauza că sa reîntors și am dificultăți cu mai multe persoane dar azi am să le dovedesc că până în present încă trăiți.  Toți au spus dejea săi fie țărâna ușoară și noi așea haz am avut. Complimente de la noi. Cu curaj înainte.

Am citit aceste rânduri de vreo cinci ori și tot nu-mi reveneam din buimăceală. Nu mă suprindea faptul că Pîrvu, despre care istoria glorioasă spune că ar fi murit de degerături, era în viață, fiindcă deja multe indicii arătau asta, ci că Pîrvu, la rândul lui, împrăștiase printre cunoscuți același zvon fals despre moartea tovarășului său de drum. M-a bușit râsul în acel moment și totodată mi-am dat seama că, în loc să-mi limpezească nedumeririle, informația asta nu a făcut decât să mă pună față în față cu alte întrebări & piste complicate. 

În drum spre București, m-am oprit în aceeași seară și în Buzău, pe Bulevardul 1 Decembrie (fostul Bld. Lenin). Nu urmăream să găsesc ceva anume acolo, nici măcar n-am reușit să identific locul în care a locuit Dumitru Dan. M-am plimbat pe strada aia întunecată și pustie, în paralel cu calea ferată, până am ajuns în dreptul gării, în fața căreia se află o locomotivă de epocă Malaxa. Un loc numai bun de unde să-ți iei lumea în cap.

EPILOG

Sfârșit de februarie. Sunt acasă, întins pe canapea, și răsfoiesc cartea lui Valentin Borda, Călători și exploratori români, în care am dat pentru prima oară de povestea lui Dumitru Dan, în decembrie 2020. E gândită ca un dicționar și, la câteva pagini după Dumitru Dan, tot la litera D, urmează capitolul dedicat lui Constatin Dumbravă, glaciolog și explorator polar. Stabilit în New York, în anii '20, Dumbravă a participat și chiar a condus unele expediții arctice (printre care și prima expediție românească în Groenlanda), sub auspiciile mai multor societăți științifice din Franța și America. A murit la vârsta de 45 de ani, la Cannes. Dar ce-mi sare cu adevărat în ochi este data și locul nașterii: 15 aprilie 1890, Buhuși, jud. Bacău. 

Constantin Dumbravă era născut în același an și în același sat cu Dumitru Dan.

L-am întrebat și pe Silviu Neguț ce știe despre povestea asta și dacă a vorbit vreodată cu DD despre Dumbravă. „Da”, mi-a răspuns Neguț. „Dumitru Dan mi-a zis că s-a întâlnit cu Constantin Dumbravă la un eveniment în România. S-au cunoscut, dar n-au vorbit prea mult.”


*Călători și exploratori români (scris de Valentin Borda și apărut la Editura Sport-Turism în 1985)

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK