Cuprins

Viață&co

„Nu știam să fiu fără pastile”

by Maria Amarinei, illustrations by Fernando Diaconu

Publicat pe 17 ianuarie 2022

În perioada facultății, Silvia s-a luptat cu dependența de benzodiazepine după ce a început un tratament psihiatric prescris în urma unui diagnostic de „episod depresiv”. A devenit unul din cazurile de supraprescriere a pastilelor cu efect calmant de la noi. Cum a evoluat relația Silviei cu medicamentele, ce a ajutat-o și ce a ținut-o în loc? 

 

În ziua aceea, mă întorsesem acasă mai devreme de la facultate după o dimineață agitată. M-am așezat în pat să adorm, când m-a sunat Silvia (am folosit un prenume fictiv, pentru a o proteja), prietena mea din Galați, să își ceară scuze că nu ne văzusem cu o zi înainte, cum am stabilit. Îi răspund tremurând că ne-am întâlnit, fix lângă facultatea ei la cafea. „A, da? Credeam că asta s-a întâmplat acum patru zile”, îmi spune și începe să râdă. Eu nu pot să râd alături de ea. Ca să destindă atmosfera, îmi povestește despre o carte pe care a început să o citească de curând. Apoi, îmi spune despre o ieșire cu o colegă de-a ei și o ceartă avută cu iubitul. Pe toate le auzisem și cu o zi înainte, la cafea, dar mi-e frică să-i spun că am mai auzit o dată lucrurile astea. O las să termine de vorbit. Din tonul vocii și din pauzele dese și lungi pe care le face, am știut că și-a luat pastilele deja. Cum am știut și că, exact ca în ziua precedentă, a luat mai multe decât ar fi trebuit, dar toate erau parte din tratamentul ei pentru episodul depresiv prin care trecea. Benzodiazepine, somnifere și antidepresive — toate menite să o vindece, se întorceau în acel moment împotriva ei. Am închis telefonul cu inima îndoită. După ce-am răscolit internetul am găsit rapid și explicația pentru starea ei. Printre numeroasele efecte secundare ale benzodiazepinelor se află și amnezia.  

***

Relația mea de prietenie cu Silvia durează de mai bine de zece ani: a început în gimnaziu, a continuat în liceu și a înflorit în perioada facultății. În primul an după ce ne-am stabilit la București, ne-am fost aproape una alteia în procesul de adaptare și supraviețuire socială în noile condiții cu care ne confruntam. Îmi place să cred, uitându-mă în urmă, că ne-am fost una alteia acasă departe de casă. Silvia mai ducea însă o luptă.

Când a luat prima dată Alprazolam, avea 18 ani și se pregătea de bacalaureat. Noaptea nu putea să doarmă gândindu-se la cât are de învățat, iar ziua nu putea să învețe din cauză că nu dormea noaptea. I se părea o situație fără scăpare. După o lungă perioadă de căutare a unei soluții rapide, a furat o pastilă din coșulețul cu medicamente al bunicii ei, care suferea de demență. Pe vremea aia, nu știa ce e Alprazolamul, ci doar că o va ajuta să se liniștească. Experimentul și-a atins scopul. Câteva zile în șir, noapte de noapte, Silvia a luat jumătate de pastilă înainte de culcare și somnul de 10 ore a ajutat-o să treacă examenul cu media la care spera. Odată încheiat bacalaureatul, Silvia nu s-a mai atins de pastile, cel puțin un timp. 

Stăm acum de vorbă despre acel telefon confuz și despre toate experiențele care au precedat episodul depresiv al Silviei în bucătăria ei. În timp ce-și amintește insomniile din liceu, Silvia întoarce capul și cu privirea țintuită undeva în dreapta mea îmi spune: „Dacă aș putea să schimb ceva din trecut, de acolo aș începe”. E îmbrăcată în haine de casă, părul îi este prins dezordonat și cuvintele i se opresc în piept după fiecare frază.

Înțeleg la ce se referă. Nimeni dintre apropiații săi nu-și poate șterge din memorie perioada aceea tulbure, cu atât mai puțin ea. 

Frica de oraș, de oameni, de gânduri

Problemele au început în toamna de după bacalaureat, când eu și Silvia ne-am mutat la București, unde am început facultatea. Evenimentul — așteptat cu imensă bucurie și alimentat de speranțe și planuri mărețe pentru viitor — s-a dovedit un punct de cotitură în viața Silviei. Metroul, strada, oamenii de toate felurile, tot zbuciumul și gălăgia din jur au contribuit la adâncirea Silviei într-un cotlon al minții ei de care nici nu avea habar. Ceea ce părea la început o simplă stare de anxietate, firească în contextul schimbării, a luat rapid proporții. 

Până în acel punct, fusese o tânără de 18 ani cât se poate de normală. Era responsabilă, avea un grup stabil de prieteni, învăța bine și ieșea des în oraș. Mereu a încercat să fie cât se poate de independentă și asumată în legătură cu deciziile pe care le lua. Evident, nu era perfectă. Avea o limbă ascuțită și era cam impulsivă din fire, dar nu era nimic ieșit din comun pentru o adolescentă. Încăpățânarea și simțul responsabilității le moștenise de la mama ei pe care o admira enorm, după cum îi plăcea să menționeze de câte ori avea ocazia. Perioada liceului a trecut pentru Silvia fără episoade remarcabile de pierdere sau dezorientare. Întotdeauna a părut că știe cine este și că are mare încredere în propriile ei puteri.

Însă, în acel prim an de facultate, starea generalizată de panică s-a dezvoltat. Moartea abruptă a bunicii Silviei în acea toamnă a zdruncinat-o foarte tare. Apoi, știrile despre fata împinsă pe șine la Dristor 1, de unde Silvia lua metroul în fiecare zi, i-au sporit și mai tare temerile legate de oraș. În scurt timp, a început să aibă atacuri de panică zi de zi. 

Un gând tulbure, adeseori deplasat, îi străbătea mintea și era de ajuns pentru ca spaima să o cuprindă cu totul. Bătăile inimii deveneau violente, respirația i se accelera, picioarele îi tremurau, sângele îi urca în obraji și o stare de vertij îi împăienjenea privirea. Se concentra pe de-a-ntregul înspre reperarea obiectului fricii, pe care niciodată nu reușea să îl numească. O privire, un salut, o prezență distinctivă pe stradă sau un sunet puternic, necunoscut — orice putea cauza un moment în care să simtă că îi fuge pământul de sub picioare. Pleca de la cursuri când i se făcea prea frică să mai stea și tremuratul îi devenea vizibil. Cobora din metrou în fiecare stație, pentru că se temea de un posibil accident. La cumpărături, aglomerația o făcea să simtă că se sufocă. Ieșirile cu ea deveniseră imposibile. Îi era frică de oraș, de oameni și uneori chiar de propriile ei gânduri. Niciodată nu mergea pe stradă, ci fugea. Fugea în speranța că nu o vor ajunge din urmă spaimele din mintea ei. Fugea până acasă, unde se ascundea direct în șifonier, ca să-și astâmpere inima.

Era deja aprilie, la șapte luni după sosirea la București, când a cedat și a izbucnit în lacrimi la telefon cu mama ei și i-a cerut s-o ajute să se trateze. În zbuciumul dat de vestea că Silvia nu e bine, mama a considerat de cuviință să o ducă la o clinică în orașul ei natal săptămâna următoare. Psihiatrul își încheiase programul, dar doctorița neurolog rămasă a spus că se va ocupa ea de pacientă. Oricât de tare a încercat să fie coerentă, Silvia a început să plângă. Printre lacrimi și sughițuri, i-a spus neurologului despre situația cu care se confruntă. Doctorița n-a părut impresionată de poveste, îmi spune Silvia. Medicul i-a explicat mamei sale că astfel de cazuri sunt foarte comune la vârsta asta. După nici zece minute, Silvia a ieșit din cabinet cu o rețetă: Anxiar (Lorazepam), Persedon și Zolpidem. Anxiarul de luat la ocazii, de câte ori va avea un atac de panică, iar restul pastilelor zilnic.

Zis și făcut. Întoarsă la București, Silvia și-a început tratamentul care părea să dea roade. Lorazepamul își făcea imediat efectul și o scăpa de atacurile de panică zilnice. Odată ce devenea agitată, iar frica îi sufoca mintea, scotea una dintre pastilele magice din cutie și o înghițea pe loc. În numai câteva minute, corpul i se relaxa și un sentiment straniu de liniște completă o învăluia cu totul. Putea spune că în acele momente era chiar fericită. Ținea pastilele întotdeauna în geantă și i se părea că sunt o mare binecuvântare în viața ei. A vrut, totuși, să înțeleagă cum funcționează Lorazepamul. 

Așa a aflat despre benzodiazepine și a descoperit că Alprazolamul (Xanax) pe care îl lua de la bunica ei face parte din aceeași clasă de medicamente cu Lorazepamul (Anxiar). Tot benzodiazepine sunt și cunoscutul  Diazepam (Valium), precum și Bromazepam, Midazolam, Clonazepam, Tetrazepam și multe altele. 

Modul în care acționează toate aceste medicamente este similar, după cum începuse și Silvia să își dea seama încă de când începuse tratamentul. Simțea acea stare de liniște care o învăluia după ce lua Anxiar, și înainte de culcare, când lua Alprazolam. Tehnic vorbind, substanțele psihoactive din această clasă de medicamente acționează ca inhibitor asupra neurotransmițătorilor pentru acidul gama-aminobutiric (GABA) din receptorii de tipul GABAA, care au rol de excitanți. Astfel, scopul benzodiazepinelor este de a produce o acțiune deprimantă asupra sistemului nervos central. Sub influența benzodiazepinelor, creierul nu mai răspunde în același fel la stimuli, iar persoana simte o stare generalizată de bine, de liniște și, în unele cazuri, chiar de euforie. Foarte simplu spus, benzodiazepinele sunt tranchilizante.

În decizia de a prescrie astfel de medicamente, trebuie puse de fiecare dată în balanță beneficiul alinării suferinței și riscurile abuzului și dependenței, spune medicul psihiatru Vlad Stroescu. „Corect prescrise, benzodiazepinele își au rolul lor important: gândiți-vă la un om care nu poate ieși din casă din cauza anxietății, dar îi e mai ușor să o facă dacă ia un medicament care îi scade anxietatea pentru câteva ore. Eu nu i-aș refuza unui asemenea om tratamentul ăsta, deși, evident, e nevoie de mai mult decât atât. Și nici în cazuri aparent mai simple, cum e teama de zborul cu avionul, nu refuzăm ajutorul ăsta. În epilepsie, în sevrajul la alcool, medicamentele astea pot fi absolut necesare. Evident, doar sub îngrijirea medicului”, explică medicul. 

Supraprescrierea acestora continuă să fie un fenomen larg răspândit în întreaga lume. În Statele Unite ale Americii, 12,5% din populația adultă folosește benzodiazepine, adică peste 30.5 milioane de oameni. Anual, în Statele Unite sunt prescrise peste 66 milioane de rețete pentru benzodiazepine. Astfel de statistici nu există și în ceea ce privește prescripțiile din România. 

Dependența de benzodiazepine a început să fie cercetată și documentată încă din anii '80 de către cercetătorii americani, ceea ce a condus doar la reglementări privind măsurile de control ale benzodiazepinelor. În România, deși nu există programe de informare în legătură cu dependența de benzodiazepine, în 2019, 0,6% dintre cererile de tratament pentru combaterea dependenței au fost datorate dependenței de benzodiazepine, conform Raportului Național privind situația drogurilor din România întocmit de Agenția Națională Antidrog.

Medicul Vlad Stroescu spune că nu știe dacă benzodiazepinele sunt supraprescrise la noi, dar cu siguranță nu ar trebui să fie niciodată singura soluție folosită, adaugă el. „Alternativa e un tratament complex, corect condus, cu medicamente evidence-based, psihoterapie și altele. Nu există un substitut perfect pentru benzodiazine, există, din păcate, substitute mai rele și mai periculoase, cum e banalul alcool, și soluțiile rareori sunt simple sau la îndemână”. 

Benzodiazepinele tratează exclusiv simptomele asociate unei tulburări mentale, nu și cauza în sine, tulburarea per se. Silvia avea să afle asta pe propria ei piele. 
 

„Sunt doar pastile”

Când a terminat folia de Anxiar din geantă, atacurile de panică ale Silviei au revenit. Cu rețeta de la neurolog s-a dus la medicul de familie pentru o nouă prescripție. Așa a aflat ceea ce intuise încă de la consultația cu doctorița neurolog care i-a dat prima rețetă, deși problemele Silviei nu se încadrau în competențele sale. Deși în mod normal benzodiazepinele sunt prescrise de psihiatri, oricine le poate obține foarte ușor. 

Timp de trei luni, Silvia a luat Lorazepam și i-a fost bine. Singura problemă era că stocul de pastile începuse să se împuțineze din ce în ce mai rapid. Atunci când un atac de panică izbucnea, o singură pastilă nu mai era de ajuns. De altfel, „la nevoie” devenise vag pentru Silvia. Pastilele o scoteau din orice situație inconfortabilă. Putea să se plimbe și să meargă la facultate, să socializeze și să circule cu metroul fără griji, atât timp cât avea folia de pastile la îndemână. Cel puțin așa considera ea. În realitate, imediat ce înghițea o pastilă, devenea mai apatică, mai absentă din conversații și complet deconcentrată. Părea că se refugiază în ea însăși, unde nu mai putea să o atingă nimic. 

Eram martoră la obiceiul devenit reflex de a lua o pastilă de câte ori se simțea copleșită și am încercat să îi atrag atenția. 

„Sunt doar pastile și am nevoie de ele”, a venit răspunsul scurt, tăios.

Întrucât rămânea adeseori fără Anxiar, câteva zile la rând trebuia să strângă din dinți și să suporte simptomele aferente. Prefera să nu iasă din casă în acele zile. Era irascibilă, agitată și complet deconectată. Dormea foarte puțin și nu mânca mai deloc. Aștepta cu nerăbdare să vină ziua în care putea să își scoată o nouă rețetă. În scurt timp, Silvia a început să ia tot mai multe pastile și perioadele dintre drumurile necesare la farmacie s-au lungit. Atunci și-a dat seama că are într-adevăr o problemă. Odată cu sfârșitul sesiunii de vară și întoarcerea în Galați, Silvia a decis că trebuie să pună capăt acestei etape din viața ei. 

Imediat ce a renunțat la tratament, simptomele inițiale au revenit. Câteva luni la rând, Silvia a avut atacuri de panică mai severe decât înainte. Faptul că știa că are la îndemână o cale de-a scăpa de asemenea stări complica lucrurile. S-a izolat o perioadă alături de bunici, la marginea orașului, pentru a evita contactul cu factorii declanșatori ai stărilor de panică. Ziua citea, așezată pe iarbă alături de câinii ei și se simțea liniștită. Noaptea, însă, aducea câte un cuțit să îl țină la capul patului în caz că vreun străin îi va intra în dormitor. Astfel de gânduri o țineau trează toată noaptea. Lăsa becurile aprinse, tresărea la orice zgomot, iar dacă auzea lătratul câinilor, inima i-o lua la goană. Se ridica în capul oaselor, apuca cuțitul de pe noptieră și începea să sune pe oricine apuca. Când într-un final, cineva trezit din somn îi răspundea, spunea șoptit „Cred că e cineva în casă. Cred că mă vor omorî” și începea să plângă disperată. 

Sprijinul de care avea nevoie Silvia a apărut în mod neașteptat și nu din folia de aluminiu a unei cutii de pastile, ci din strânsoarea unei mâini în care și-a odihnit toate spaimele. Silvia s-a îndrăgostit și a preferat să-și pună pe tavă toate tulburările și neajunsurile încă de la început. El i-a ascultat și i-a înțeles temerile, durerile și zbuciumul gândurilor. Sprijinită de familie și prieteni, dar mai ales de el, în care își pusese toată încrederea, a reînceput să doarmă nopțile și să iasă la plimbare, liniștită și mai împăcată ca niciodată. 

Mai bine de jumătate de an, viața Silviei a continuat în parametri aproape firești. Relația cu iubitul ei mergea bine, familia o sprijinea în tot ceea ce făcea, iar la facultate reușea aibă rezultate excelente. Urmele perioadei de anxietate sporită și atacuri de panică se manifestau numai când rămânea complet singură. Cu toate astea, refuza cu îndârjire să accepte că netratarea cauzelor care au făcut-o să apeleze la pastile se va întoarce tot asupra ei. 

Ceea ce începusem să observăm atât eu, cât și Silvia era faptul că felul abrupt în care ei i s-a prescris un tratament psihiatric care s-a dovedit problematic nu era un caz izolat. În aceeași perioadă, Ioana, o prietenă comună de-a mea și de-a Silviei, a recurs și ea la un tratament psihiatric, în urma unor episoade de atacuri de panică pe care le experimentase timp de două luni. După un sfert de oră de consultație cu o doamnă doctor psihiatru, Ioana a ieșit din cabinet cu o rețetă. Anxiar și Paroxetină (antidepresiv). În acele cincisprezece minute au vorbit despre turele extenuante de noapte la call-center ale Ioanei, pe care doamna doctor le suspecta a fi, de fapt, ture la un studio de videochat. După ce aproape s-a convins că nu mințea în legătură cu locul ei de muncă, doamna doctor i-a scris rețeta și a lăsat-o să plece. Am întrebat-o pe Ioana dacă doctorul i-a recomandat psihoterapia, iar răspunsul venit nu a fost deloc neașteptat. 

„Nu, evident. A zis că în maxim două luni mă pun pe picioare cu astea.”
„Dar tu te-ai gândit să mergi la terapie?”, am întrebat-o.
„M-am gândit, dar cine naiba are bani de terapie?”, mi-a răspuns râzând, de parcă vorbeam despre o absurditate.

După câteva luni de tihnă, în care Silvia a fost mai productivă ca oricând, problemele ei au început ușor-ușor să revină. Dintr-un simț acut al izolării și un sentiment generalizat de vinovăție și îndoială, Silvia a manifestat ceea ce următorul medic avea să diagnosticheze drept un „episod depresiv”.

Mai întâi s-a dus somnul, ca de fiecare dată când Silvia trecea printr-o perioadă tulbure. Deși lucrurile păreau să îi meargă cum nu se putea mai bine, Silvia a ajuns deodată lipsită de motivație și incapabilă să vadă mai departe de ziua curentă. Anhedonia ei devenise din ce în ce mai acută și evidentă în relațiile cu ceilalți oameni. Simțea că s-a ratat pe toate planurile, că e vinovată pentru tot, dar mai ales pentru propria ei izolare, și că totul se datorează neajunsurilor ei. Insomniile deveneau din ce în ce mai acute, ceea ce îi tulbura considerabil comportamentul, și o făceau și incapabilă să se concentreze pe studiu. În numai două luni Silvia a slăbit aproape 10 kg. Nu avea poftă de mâncare, considera că nu avea pentru ce să mănânce. Privarea de hrană o lipsea și de energia necesară pentru activitățile de zi cu zi. Plângea des. Era incoerentă în gânduri și în vorbire. Avea anxietăți cu privire la orice. 

Când o întrebam de unde provine imaginea ei complet schimbată despre propria ei persoană, îmi răspundea atât: „Sunt o proastă și așa îmi trebuie, dacă nu știu să mă port și nu știu să fiu și nu știu să iau decizii. O merit cu vârf și îndesat.”

După o vacanță petrecută alături de părinți, în care mama ei a avut timp să observe și să se îngrozească de comportamentul tot mai bizar al Silviei, familia a realizat că e momentul ca Silvia să se întoarcă în cabinetul unui psihiatru. În ciuda refuzului Silviei, mama ei s-a interesat de cel mai bun specialist din oraș și i-a făcut o programare. 

„Eu chiar credeam atunci că nu am o problemă. Spuneam că orice fac e alint. Ca o fată proastă care își plânge de milă și refuză să se maturizeze naibii odată. Acum știu că ceva era totuși în neregulă cu mine”, îmi spune, iar de această dată mă privește fix în ochi. Îi prind privirea plină de sinceritate și de regret. 

Silvia i-a spus și psihiatrului același lucru cu lacrimi în ochi. I-a explicat în jumătate de oră ce se întâmplă cu ea și că e firesc pentru o tânără fără direcție. El nu a trimis-o la psihologul de pe tură pentru o evaluare extinsă, ci a tras concluziile din acea jumătate de oră de discuții cu ea. Diagnosticul său: episod depresiv. Rețeta: Serlift (antidepresive), Bromazepam (benzodiazepine), Olanzapina (antipsihotic), Extraveral (sedativ ce conține fenobarbital, substanță din clasa barbituricelor), magneziu și Enerion. 

În prima săptămână, mama Silviei a ajutat-o să-și ia pastilele conform schemei date de medic. Deși inițial nu dorea să ia tratamentul, Silvia a cedat, crezând că e calea cea bună pe care să apuce pentru a face un bine atât ei, cât și celor apropiați. Cu toate acestea, prima lună de tratament a  adâncit-o și mai tare în depresie. Somniferele erau prea puternice și adeseori se dezechilibra în drum spre toaletă noaptea când le lua. În scurt timp corpul îi era plin de vânătăi, iar de plâns, plângea până rămânea deshidratată complet și nu mai avea de unde plânge. 

De pe-o zi pe alta

S-a întors la psihiatru mai repede decât era cazul. „Acum chiar mă bântuie gânduri suicidale. Cred că e cazul să-mi schimbați pastilele.”

Zis și făcut. Dulsevia în loc de Serlift. Imovane în loc de Olanzapină.  La un moment dat, și Anxiar în loc de Bromazepam. „Tratamentele astea oricum sunt provizorii până găsim formula potrivită ție”, i-a spus doctorul. 

Când s-a întors acasă, Silvia a început să cerceteze procesele de trial and error pe care se bazează tratamentele psihiatrice. Așa și-a dat seama că pretenția unei formule medicamentoase de tip șablon pentru problemele încadrate în spectrul psihiatric este imposibil de îndeplinit. Întrucât o testare standard a nivelurilor de serotonină din creier nu este posibilă și diagnosticile psihiatrice se pun strict în baza mărturiei pacientului din care sunt extrase anumite comportamente citite în cheie simptomatică, tratamentul are șanse crescute să eșueze din primele încercări. 

Câteva luni, Silvia a urmat întocmai schema de tratament. Dintre efectele secundare resimțite, cel mai vizibil era legănatul constant, când de pe un picior pe altul, când din față în spate atunci când stătea jos. Însă s-a mai întâmplat ceva cu Silvia în această perioadă, și mai îngrijorător și la fel de vizibil. Devenise complet nepăsătoare față de lucrurile care înainte o tulburau. Nu îi mai păsa de cum arăta sau de alegerile pe care le făcea în legătură cu dezvoltarea ei pe plan social sau profesional.

„Orice busolă morală avusesem înainte, părea că e pierdută pentru totdeauna. Era tot un fel de a trăi de pe o zi pe alta, la fel de autodistructiv însă cumva întors pe dos”, îmi spune acum, într-o încercare de a explica ce i se întâmpla în acele momente. 

În perioada aceea, însă, credea că e pe drumul cel bun. Psihiatrul cu care se întâlnea lună de lună o lăuda pentru evoluția ei. „Tratamentul merge bine, văd că nu mai plângi imediat ce intri în cabinet”. 

Dintr-un anumit punct, însă, nepăsarea Silviei s-a extins inclusiv asupra modului în care își lua pastilele. Dezvoltase din nou toleranță la Lorazepam, ceea ce însemna că avea nevoie de mai mult. Tableta aceea se termina prima. Următoarea cutie care se consuma era cea de somnifere, la care, de asemenea, devenise aproape complet imună. 

Substanța activă din Imovane, somniferul pe care îl lua Silvia atunci, este Zopiclona. Aceasta face parte, alături de Zolpidem, somniferul din prima rețetă care i-a fost prescrisă Silviei, din clasa de medicamente denumită nonbenzodiazepine. Deși structura lor chimică este diferită de cea a benzodiazepinelor, de unde și denumirea lor, acestea acționează aproape identic asupra sistemului nervos central, iar efectele sunt similare. 

Pentru că Silvia a sesizat că stările pe care le avea când lua Zopiclonă erau asemănătoare cu cele pe care le resimțea când lua benzodiazepine, a mai fost doar un pas până să înceapă să le ia ziua. Așadar, în timpul zilei, Silvia stătea mai mult sedată. Uneori seara, când rămânea singură în camera ei, în ciuda tuturor contraindicațiilor, consuma și alcool, cât să o ia somnul mai repede. Erau de ajuns două pahare de vin să-și piardă echilibrul și să se umple de răni. În genere, lua câte o pastilă de fiecare dată când lucrurile mergeau prost — deci de mai multe ori pe zi. Nu rezista să nu ia măcar o pastilă de câte ori ieșea pe ușă. 

„Trebuia să reușesc să ies din casă. Să pot scoate capul în lume fără să mă gândesc la cum toată lumea e bine și numai cu mine nu e bine. Voiam să uit de rușinea și ratarea mea.”  

Știu că dialogul o răscolește, că o tulbură să își amintească și că are regrete imense legate de perioada aceea. 

Problema cea mare era că Silvia nu uita doar de sentimentele ei atunci când lua somnifere în timpul zilei sau cantități mai mari de benzodiazepine. Uita aproape tot ce se întâmpla cu ea de la o zi la alta. Își nota într-un caiet tot ce făcea, ca să se poată întoarce la el, să afle pe unde a fost și cu cine a interacționat. Putea să reconstituie o zi în linii mari, însă conversațiile, gândurile și activitățile din rutină nu și le putea aminti, oricât s-ar fi străduit. Lucrurile acestea le-am aflat abia târziu, mult după ce a reușit să renunțe la tratament și să își depășească depresia.  

În acea perioadă a luat în considerare psihoterapia. Din banii pe care-i avea, o bursă de merit și câteva sume modeste de la părinți, nu își permitea să plătească consultațiile la un cabinet privat. A încercat să se programeze la cabinetul psihologic al Universității București, unde terapia era gratuită, însă programarea venea abia peste două luni. Universitatea București are doar trei psihologi pentru toți studenții instituției.

Relația cu familia ei se destrăma sub presiunea dependenței sale. Mama ei, dintre toți, suferea cel mai mult văzând cum, peste tot pe unde mergea, Silvia își lua borseta cu pastile în ghiozdan. Îngrijorarea ei o făcea să își sune fiica de mai multe ori pe zi, să se asigure măcar că Silvia este alături de cineva, că a mâncat, că a dormit. Se simțea vinovată de starea în care ajunsese fiica ei. Până la urmă, ea o trimisese la psihiatru în primă instanță, nu? Silvia, pe de altă parte, se învinovățea numai pe ea însăși de tot răul pe care ajunsese să și-l facă. 

Față de iubitul ei, Silvia se ascundea din ce în ce mai mult. Îl evita, prefera ca el să nu știe, indiferent cât ar fi insistat, câte se petrec cu ea. El, martor la întreaga cădere, era cuprins de un sentiment sufocant de apăsare gândind că ea era responsabilitatea lui și că prin urmare, de vină este el pentru toate. Dinamica lor era tot mai stranie și corozivă și cu cât încercau să despletească ițele problemei, cu atât se îndepărtau mai tare unul de celălalt. Cu toate acestea, discuțiile oneste despre cum s-a simțit el în toată acea perioadă nu au avut loc atunci, ci la mult timp după ce Silvia a reușit să depășească situația, din câte recunoaște ea acum.

Ușor, ușor s-au îndepărtat și prietenii de ea. Instabilitatea Silviei, lipsa ei de interes față de tot și de toate, schimbările bruște de comportament și situațiile distructive în care se punea au făcut din ea o prezență apăsătoare. M-a sunat într-o zi plângând și spunându-mi că nimic nu mai merge și totul e din vina ei. Spunea că s-a întâmplat ceva și că trebuie să vin la ea degrabă să îmi povestească. Eram în drum spre facultate, dar am schimbat metroul imediat și m-am dus. După ce am bătut la ușă minute în șir, am decis să intru de una singură. Silvia era răsturnată în pat, machiată și îmbrăcată încă cu hainele de stradă. Dormea. Am încercat să o trezesc, dar, prin somn, mi-a spus să plec. Când s-a trezit și m-a sunat, nu își amintea nimic. Nu știa nici măcar să îmi spună ce vrusese să îmi povestească. 

Deși toată lumea avea speranța că tratamentul pe care continua să îl ia dă roade, totul a culminat cu ziua în care Silvia a dispărut. Era luna ianuarie, după mai bine de șase luni de când începuse să ia pastile. Ne-am strâns toți cei apropiați ei care eram în București să punem piesele cap la cap din poveștile pe care le știa fiecare, încercând să ne dăm seama unde ar putea fi. Iubitul ei a fost cel care a observat primul dispariția. Vorbiseră de dimineață prin mesaje să meargă în acea după-amiază la film. Preț de câteva ore bune, Silvia nu a mai dat niciun semn. El a încercat să o sune, dar și-a dat seama că Silvia are telefonul închis. S-a dus disperat la ea acasă și a început să bată la ușă frenetic. Niciun răspuns. 

Atunci ne-a chemat pe toți, să vedem ce e de făcut. Frica noastră cea mai mare era că odată ce reușim să deschidem ușa, o vom găsi inconștientă sau mai rău. Cu mine vorbise cu câteva seri înainte. Era extrem de tulburată și plângea, însă motivul mi-a rămas neclar, din cauza discursului ei incoerent. Momentul în care am reușit să îi deschidem ușa a fost unul dintre cele mai terifiante, dar și eliberatoare episoade prin care am trecut, atât eu, cât și iubitul ei. Camera ei era goală. Ghiozdanul Silviei lipsea, la fel și portofelul ei și o pereche de încălțăminte. 

Bucuria noastră că nu se află inconștientă în casă a fost de scurtă durată. Dacă nu e aici, atunci unde ar putea fi? După mai multe telefoane și interogări, am aflat de la portar că Silvia fusese luată de o ambulanță cu o seară înainte. Într-un final, am aflat după ce am dat telefoane la mai multe spitale din București, că ajunsese la Obregia în urma unei tentative de suicid. După cum aveam să aflăm, înghițise un pumn de pastile de mai multe tipuri cu alcool pentru că „nu reușea să adoarmă”. Urma să fie internată sub regim de observație 24/7. Ne-am dat seama că mesajele trimise în acea dimineață fuseseră trimise din ambulanță, lucru pe care ni l-a confirmat și Silvia ulterior. 

„Opriserăm întâi la Floreasca. De acolo nu îmi amintesc prea multe. Cei de pe ambulanță au spus că mergem la Obregia să mă vadă un medic. Am refuzat internarea motivând că nu știe nimeni unde sunt. Mi-au luat telefonul, m-au dezbrăcat și au aruncat niște pijamale pe mine. Apoi m-au încuiat într-o rezervă”, îmi explică acum Silvia. 

Experiența ei în spital a fost traumatizantă. Timp de 11 zile a stat încuiată într-un salon alături de 12 femei cu tulburări mentale grave. Nu avea voie să iasă, să poarte șnur la pantaloni sau să mănânce cu furculița. Din mărturiile ei de după externare, am înțeles că nu exista cortină la duș, așa că mereu se spăla în prezența vreunei colege de salon venită să o privească dezbrăcată și să încerce să o atingă. De altfel, ne-a povestit cum în câteva rânduri, a reușit cu greu să evite să fie bătută în baie de o pacientă violentă, colegă de salon. Nu dormea noaptea decât după ce i se administrau doze duble de somnifere. Îi era frică de paciente, de salon, de întreg spitalul în care se afla.

Cu toate acestea, Silvia a avut o revelație în acele zile. Că nu are ce căuta acolo - lucru confirmat și de psihologa trimisă să o evalueze. Prima, de altfel, care a consultat-o vreodată pe Silvia în lungile ei lupte cu depresia. Discuția cu ea a durat aproape două ore și s-a încheiat cu concluzia specialistei: „Tu nu ai nevoie de tratament, în niciun caz locul ăsta nu este pentru tine. Ai nevoie doar de câteva luni de terapie și vei fi bine.” Cu toate acestea, medicul psihiatru care se ocupa de cazul Silviei a considerat de cuviință să o mai țină în spital un timp, în speranța că va afla el singur ce este, de fapt, în neregulă cu ea. 

„Când am ieșit din spital la începutul lui februarie simțeam că am nevoie de pastile mai mult ca oricând. Voiam să uit tot, toate spaimele, toată umilința, toată rușinea”, îmi spune acum, cu ochii plini de lacrimi. Apucă un șervețel, se șterge la ochi și își trece mâna prin păr. Oftează prelung și rămâne în tăcere. 

„Psihoterapeutul ajunge să cunoască mult mai bine și mai adânc pacientul decât medicii, care sunt mereu, peste tot, prea puțini și prea ocupați. Mulți dintre noi abia apucăm să acordăm cinsprezece minute pe lună unui pacient. Terapeutul oferă mult mai mult, și nu are povara diagnosticului, etichetării, deciziilor uneori dificile (cum e internarea), dar e în poziția de a vedea mult mai repede când e nevoie de alt ajutor.” (Vlad Stroescu, medic psihiatru)

Toată luna martie, Silvia a continuat să ia Paroxetină, noul antidepresiv prescris de medic, dar și Alprazolam și Zopiclonă. A reușit să facă rost pe cont propriu și de Lorazepam și Bromazepan, atunci când a rămas fără medicamentele de pe prescripție. Lorazepamul l-a luat de la o fostă colegă de salon care îl primise pentru bipolaritate. Bromazepamul l-a luat de la o prietenă diagnosticată în douăzeci de minute cu o formă ușoară de OCD. 

Când a mai rămas doar cu câteva pastile, a început să o cuprindă panica. Nu mai avea de unde să facă rost de medicamente. Nu avea de unde să își elibereze rețeta, din cauză că spitalul unde lucra medicul ei psihiatru a fost închis în prima parte a pandemiei. Se temea teribil de sevraj. Și-a cumpărat fără știrea nimănui marijuana, în speranța că va simți ceva asemănător cu efectul benzodiazepinelor. Nu știa să fumeze iarbă, nu știa cum se va simți. Rămasă singură în acea noapte, după câteva ore de plâns și gânduri tulburi, a luat toate pastilele care-i mai rămăseseră, a fumat trei țigări cu marijuana și a dat peste cap o sticluță de votcă. 

Nu își amintea când a adormit, însă când s-a trezit nu mai era la București, ci în casa părinților ei, în orașul natal. Avea o rană adâncă în bărbie și nu își putea menține echilibrul când stătea în picioare. Trecuseră trei zile de când se afla acolo. Mama ei i-a povestit cum iubitul ei a găsit-o lovită la ea acasă, legănându-se, într-o stare de semiconștiență. Era incoerentă, palidă și vomitase lângă pat. Tricoul îi era plin de sânge. I-a sunat de urgență pe părinții Silviei, iar ei au venit și au dus-o acasă la Galați. Silvia nu își amintea nimic. 

Mai mult, toată luna martie era aproape ștearsă din memoria ei, nu mai erau decât frânturi de amintiri. Atunci, pentru prima dată, s-a temut de pastile și de dependența ei. În acel moment a decis că e timpul să renunțe. Când a luat această hotărâre, Silvia cântărea 47 de kilograme, pentru înălțimea ei de 1.70m, față de 58 de kilograme cât avea când a debutat episodul depresiv. 

Mama ei a aruncat toate pastilele din casă și a decis că o va supraveghea la orice oră din zi. Sevrajul Silviei a fost cumplit. Tremura, avea transpirații reci, spasme musculare și plângea constant. Noaptea nu putea să doarmă. Stătea pe balcon și plângea. Avea momente de manie în care voia să plece din casă și să se plimbe, în ciuda restricțiilor din starea de urgență. Avea zile în care nu se ridica de pe scaunul din balcon și fuma țigară după țigară, fără să vorbească deloc. După o lună de oscilații, tulburări și insomnii, Silvia a început să se pună pe picioare. 

Acum, după mai bine de doi ani de când a început episodul ei depresiv, încă nu reușește să înțeleagă cum a putut să fie prinsă în capcana asta. Dacă ar fi început terapia de atunci, din anul I, când avea atacuri de panică, parcursul ei ar fi fost altul. Recuperarea ei a fost mult mai dificilă în lipsa unui ajutor specializat. Însă niciun medic nu a încurajat-o atunci să facă terapie. În timpul depresiei, psihiatrul care o consulta lună de lună nu a cerut niciodată o evaluare psihologică pentru a îi prescrie antidepresivele, benzodiazepinele și nonbenzodiazepinele. 

Un psihiatru contemporan nu prea se descurcă fără parteneriatul cu psihoterapeutul, spune medicul Stroescu. „Psihoterapeutul ajunge să cunoască mult mai bine și mai adânc pacientul decât medicii, care sunt mereu, peste tot, prea puțini și prea ocupați. Mulți dintre noi abia apucăm să acordăm cinsprezece minute pe lună unui pacient. Terapeutul oferă mult mai mult, și nu are povara diagnosticului, etichetării, deciziilor uneori dificile (cum e internarea), dar e în poziția de a vedea mult mai repede când e nevoie de alt ajutor. Mulți terapeuți au competența de a folosi teste psihometrice care ne arată mai simplu în ce direcție se îndreaptă sănătatea pacientului nostru. Și, în fine, pentru un anumit segment social, terapia e poarta de intrare, linia întâi a îngrijirilor psihice.”

Încercările ei de a face terapie gratuit au eșuat, când a aflat că există doar trei psihologi pentru toate facultățile din cadrul Universității București. După raportul oficial pe 2020 al rectorului privind numărul de studenți de la Universității București, fiecărui psiholog i-ar reveni un număr de 11.187 de studenți pentru consiliere. În ceea ce privește alte variante, nici ea și nici familia ei nu și-ar fi permis vreodată să plătească pentru consiliere psihologică privată. În medie, costul tipic al unei ședințe de psihoterapie în București variază între 150 și 250 RON pe ședință.

Nu existau prea multe opțiuni salvatoare pentru Silvia și depresia ei, în afara benzodiazepinelor pe care le putea obține ușor și care îi dădeau impresia pentru câteva ore că este ceva mai bine. În realitate, pastilele nu au fost niciodată o soluție reală pentru problemele Silviei. 

Ceea ce rămâne o problemă la nivelul României este lipsa de colaborare dintre psihologi și psihiatri, care ar trebui să creeze un front comun în tratarea tulburărilor pacienților, după cum afirmă medicul Vlad Stroescu. „De fapt, echipa ar trebui să fie mai mare: aștept ziua când vom avea peer-counselling în România, adică ajutor din partea celor care au suferit deja în același fel; aștept o mult mai mare implicare a serviciilor sociale. Medicul e dator, cu mult înainte de a decide dacă dă sau nu tratament, să pună un diagnostic, să identifice problema, să ia decizii și să îndrume omul aflat în suferință mai departe, către ceilalți membri ai echipei, așa că eu cred că medicul, de familie sau psihiatru, e un bun punct de plecare. Dar și psihoterapeutul e la fel de bun, un psihoterapeut competent te va îndruma și către psihiatru, dacă trebuie. E treaba noastră, a echipei, să ne împărțim sarcinile. Omul care suferă are o singură treabă: să ceară ajutor unui profesionist aproape de el, indiferent care e.”

Începând cu anul 2014, folosind o trimitere de la un medic psihiatru, neurolog sau pediatru, oricine poate beneficia de consultații psihologice gratuite, decontate de Casa de Asigurări de Sănătate. Foarte puțini oameni știu asta, iar medicii nu își informează pacienții despre această alternativă. Lipsa de informare și comunicare între psihologi și psihiatri duce la erori precum eliberarea de rețete unor persoane care au în fond nevoie doar de terapie. Erori care finalmente au repercursiuni grave în viețile pacienților. Pacienți precum Silvia, care de la un episod depresiv ce ar fi putut depășit prin terapie, a ajuns la o dependență gravă de benzodiazepine ce i-a pus viața în pericol. 

***

Silvia se uită la mine de pe partea cealaltă a mesei. Privirea ei e încă tulbure, iar ochii îi sunt roșii de la plâns. De fiecare dată când își amintește de cele întâmplate cu ea ajunge să plângă. În ultimii doi ani și-a continuat studiile, s-a angajat, și-a reparat relația cu familia și a găsit o cale de împăcare cu iubitul său, același care i-a fost aproape în întreaga perioadă de întuneric. De pastile nu s-a mai atins. Viața ei continuă în parametri normali, ca înainte de anii de rătăcire. 

„Adevărul este că nu știu ce regret mai tare acum: că nu îmi amintesc mai mult din perioada aceea sau că nu am reușit să o uit de tot.”

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK