Foto / Animale

FOTO Să nu iubești animalele sălbatice. E mai bine să le respecți

by Andrei Becheru

Publicat pe 6 iulie 2020

Am petrecut două zile la Centrul de Salvare și Reabilitare a Animalelor Sălbatice din apropierea Bucureștiului, unde am vorbit cu medicul veterinar Ovidiu Roșu despre ce înseamnă să salvezi animale și să le redai apoi naturii. Spoiler alert: De cele mai multe ori, e bine să ne chestionăm intențiile bune înainte de a interveni în viața sălbăticiunilor, chiar dacă par neajutorate.

Fundația Visul Luanei oferă pro bono îngrijiri medicale animalelor sălbatice din jurul Bucureștiului. Ovidiu Roșu a fondat Visul Luanei în memoria Anei-Lucia Udrescu (Luana), care și-a pierdut viața în 2014, în urma unui incendiu izbucnit în cabinetul venerinar pe care urma să îl deschidă. Familia și prietenii au deschis Centrul de Salvare și Reabilitare a Animalelor Sălbatice, din Popești-Leordeni, un vis al Luanei, care iubea mult animalele.

Pornind de la Parcul Natural Văcăreşti şi Târgul Autovit, ținând cheiul Dâmboviței spre Autostrada Soarelui, ajungi la Centru, aflat într-o clădire scundă şi lunguiaţă, mascată  pe de-o parte de un lan de porumb și un desiș de ciulini şi buruieni înalte. Clădirea e construită din containere modulare şi este dotată cu o sală de operație și un birou, iar mai tot spațiul este dedicat beneficiarilor internați temporar pentru reabilitare. În curte, pe o parcelă îngustă de pământ, sunt adunate ţarcuri cu verdeață, două bazine cu apă și un şir de voliere încăpătoare pentru păsări de pradă şi alte mamifere.  

În cele două zile pe care le-am petrecut aici, am văzut cum echipa formată din doi medici veterinari, un asistent, un biolog și un îngrijitor se ocupă într-un ritm de maraton de reabilitarea a vreo 200 de animale sălbatice. În această perioadă foarte aglomerată, echipei i se mai alătură în fiecare zi și câte doi voluntari. La „Visul Luanei" am văzut pentru prima oară cum sunt hrăniţi odată la trei ore pui minusculi de arici sau de liliac, cum sunt îngrijiţi în incubator pui de rațe sălbatice, bufnițe, ciufi sau vulturei, cum ciori și corbi așteaptă în voliere mari să li se vindece fracturile. O vrabie care a fost salvată a fost adusă la centru plină de spumă poliuretanică întărită pe aproape tot corpul. Am mai văzut pui de grauri pierduți de părinți, pui de pupăză, un pui de barză căzut dintr-un cuib, un jder, broaşte ţestoase mici cât o nucă sau mari cât un pepene, un pui de şacal fioros încă de mic, un pui de vulpe și un piton regal scăpat dintr-un incendiu într-un apartament. Am fost acolo când la centru au fost aduși mai mulți pui de căprioară ,,salvaţi" de oameni care-i credeau abandonați. De fapt, puii erau ascunși în iarbă de frică, în timp c nu departe de ei, la marginea pădurii, părinții lor priveau toată scena fără să-și poată salva puii. Au mai fost și alți pui de caprioară, dar care nu au mai putut fi salvați, fiind tăiați cu o moto-coasă. Într-o altă zi, am asistat cu nod în gât la o intervenţie chirurgicală de urgență pentru un berbec cu hernie inghinală, un caz atipic pentru „Visual Luanei”. „O să-l pierdem,” spuneau medicii în timpul operației intense, când pacientul a făcut stop cardiac. Până la urmă, berbecul a supraviețuit cu bine operației. 

N-aș fi crezut că-n jurul Bucureștiului de beton mișună atâtea animale. Dar cei de la Visul Luanei atrag atenția că nu întotdeauna animalele pe care le credem neajutorate au nevoie de intervenția noastră. Pe site-ul fundației, la capitolul Am găsit un animal sălbatic. Ce fac? se deschid mai multe scenarii pentru întâlnirea cu păsări, arici, lilieci și pui orfani de mamifere sălbatice. Aflăm de aici care sunt semnele că un animal sălbatic chiar este orfan și are nevoie de ajutor, cum putem ajuta fără să facem mai mult rău și când e indicat să îl lăsăm în pace. „De cele mai multe ori să nu faci nimic sau să faci cât mai puţin este cea mai bună soluţie.” E unul din sfaturile de care trebuie să ne amintim de fiecare dată când suntem în natură, dar mai ales când ne gândim să intervenim în viața unui animal sălbatic. „Dacă nu prezintă probleme medicale evidente (fracturi, sângerări, aripi atarnând), cel mai bun lucru este să-l lăsaţi în pace,” spun specialiștii, contrazicând impusul multora dintre noi de a ajuta animalele sălbatice pe care le credem în pericol.

Ovidiu Roșu, cel care a fondat Visul Luanei, are 37 de ani si este medic veterinar din 2008. O vreme a lucrat în Idonezia, la International American Rescue, apoi vreme de 7 ani la organizația Vier Pfoten București. De doi ani și jumătate se ocupă de Visul Luanei.

Arici la masă

S9: De când ați creat Centrul, care au fost intervenţiile cele mai dificile? 

Ovidiu Roșu: Am avut cinci lebede care au aterizat în niște resturi petroliere pe la Ploiești. Erau pline de păcură, ne-am băgat și noi cu o barcă pe acolo și le-am capturat într-un final. Pe vremea aia, aveam doar un teren aici unde suntem azi, a trebuit să încălzim apă la tuci, să spălăm individual fiecare lebădă. În fiecare zi curățam o lebădă timp de jumătate de oră, pe o perioada de cinci-șase zile, că să nu le stresăm și să moară. Au mai fost cazurile cu liliecii, în care a trebuit să ne urcăm pe bloc la etajul 10 și să coborâm pe coardă, ajutați de locatarii care voiau să scape cât mai repede de animale. A trebuit să le scoatem din crăpături. O altă doamnă avea o colonie de vreo 500 de lilieci la ea în balcon, unde a trebuit să spargem cu un picamer betonul. Asta s-a întâmplat acum vreo doi ani. Blocul respectiv era construit în Băneasa, evident lângă pădure. Femeia era disperată, voia să scape de ei. Operațiunea noastră a durat  aproximativ o lună, am intervenit  treptat de câte două-trei ori pe săptămână, până am reușit să-i scoatem pe toți.

Într-o iarnă, acum doi ani, am avut un caz cu doi pelicani care au aterizat în București. Fiind juvenili, nu prea știau ei pe unde e delta și au aterizat prin Herăstrău. A fost o întreagă nebunie, ne-am trezit cu doi pelicani în centru. iind un caz extraordinar, ne-am trezit și cu  toată media pe cap, și acolo trebuie să fii atent și să le explici oamenilor ce să spună mai departe ca să se înțeleagă că ce facem noi aici nu este deloc cute (drăgălaș, n.r.). 

Au mai fost cazurile maimuțelor lui Nuțu Cămătaru [evadate pe străzile din București, n.r.], pe care le-am capturat. Aia a fost o acțiune foarte dificilă și în câteva ore eram efectiv epuizat. Maimuțele sunt animale foarte greu de capturat, pentru că funcționează tridimensional și au mai multe competențe decât noi, sunt foarte inteligente.  Dacă vedeau pe cineva că se apropie cu banane de ele la doar câțiva metri, fugeau imediat, iar pe mine când mă vedeau cu pușcă cu tranchilizante, deveneau imediat sfioase. După ce le-am adus la centru, ne-am mai procopsit cu încă două. Le-am făcut un mediu potrivit în care să le ținem până când au fost date mai departe la Târgu Mureș la grădina zoologică. 

În fiecare zi ne confruntăm cu chestii pe care nu le știam, suntem încă la început și sperăm să supraviețuim în continuare fără să ne sufocăm la un moment dat din cauza costurilor sau din cauză că avem prea multe animale de ținut aici. Una dintre cele mai grele chestii pe care le-am făcut de-a lungul timpului a fost să ajungem să avem încrederea autorităților, să ne sprijine cu autorizații, să înțeleagă ce vrem de la ei. Exact acum doi ani cumpărasem terenul aici și față de ce se poate vedea azi, era fix câmp. Vrem să creăm aici așa cum putem, încet-încet, un mediu în care animalele pe care nimeni nu le îngrijește să primească un ajutor de specialitate.

Ovidiu Roșu, în timp ce opera o vrabie acoperită accidental cu spumă poliuretanică

Ce se întâmplă cu animalele pe care aţi reuşit să le salvaţi, dar care nu mai pot fi eliberate în sălbăticie?

Acesta este unul dintre cele mai dureroase aspect ale meseriei noastre. Cu toții ne-am zbătut și ne-am chinuit până am ajuns la un fel de înțelegere și de acceptare a realității. Nu vorbim despre ce e mai frumos sau ce ne-am dori, este pur și simplu realitatea cruntă a animalelor sălbatice. În politica noastră, a centrului, orice animal care nu poate fi redat naturii e considerat un animal care nu trebuie să trăiască în captivitate. Din păcate, multe animale care nu pot fi reabilitate se eutanasiază, adică li se curmă suferința. Spre exemplu, dacă un animal de companie poate sta fără un picior și există cineva care să-l hrănească, să ne imaginăm o pasăre răpitoare fără un picior: procesul ei de hrănire depinde total de picioare sau aripi pentru a vâna și a se hrăni, acesta fiind practic un animal care nu poate fi eliberat pentru că nu va reuși să supraviețuiască singur. Decizia de a-l eutanasia este o regulă foarte clară.

La noi mai sunt animale care nu pot fi recuperate din motive comportamentale, fie au fost ținute mult timp în captivitate, s-a interacționat cu ele extrem de personal. Dacă nu mai asociază omul cu un risc, atunci ele ar căuta o cale de a se întoarce la oameni, fiind la urmă ucise. Avem câteva animăluțe care, din păcate, au rămas în centrul nostru și pe care le considerăm animale-ambasador. Pe aceste animale nu cred că le putem considera norocoase, dar sunt animale care practic reprezintă specia lor în ansamblu și în același timp pot fi un exemplu clar de a nu lua un animal din sălbăticie pentru a-l ține ca animal de companie. Aceste animale vor ajuta oamenii să înțeleagă ce înseamnă un animal care a stat în captivitate în proximitatea oamenilor.

Piton regal scăpat dintr-un incendiu

Pe lângă munca voastră propriu-zisă de reabilitate, aveți și evenimente educative la Centrul de Salvare și Reabilitare a Animalelor Sălbatice. În ce constau ele?

Unele sunt despre cum sunt percepute speciile cu care lucrăm. Liliecii, de exemplu,  sunt văzuți ca animale cumva mistice, care îți pot face rău, te pot mușca, te pot transforma,  sunt  văzuți  ca un fel de animalul diavolului. La fel și șerpii- lumea e speriată de animăluțele astea fără picioare, deși marea lor majoritate sunt la fel ca râmele, și nu îți pot face absolut nimic, sunt extrem de speriați.  Din păcate, există o cultură din asta nereală, oamenii primesc tot felul de informații greșite și tind să le facă rău. Ar fi bine să încercăm să aflăm mai multe despre specia respectivă pentru a vedea ce rol are acea ființă într-un biotop, într-un ecosistem, pentru că și ele ar trebui să fie protejate și să existe un respect asupra lor.

Apoi avem evenimente la care mulți dintre adulți vin și cu copii, și felicitări celor care încearcă să îi educe cât mai responsabil. Am observat că mulți copii din generația asta a tehnologiei cunosc multe informații despre care noi nu aveam habar și pe care le descopeream efectiv lucrând cu animalele. Suntem și invitați să vorbim despre animale la școli din București, avem tot felul de zile deschise pe la centru, când avem animale mai speciale. Și da, educația este foarte importantă, fie că este la nivel de copil sau la nivel de instituții care au puterea de a lua decizii și de a interveni, cum ar fi IGSU (Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă). Cu pompierii, jandarmeria și poliția locală avem tot felul de interacțiuni, de obicei când vine vorba de o speță care implică un animal. Am avut, spre exemplu, o gâscă Branta, o specie migratoare, care acum e pe undeva prin Siberia. A plecat de la noi monitorizată prin GPS de colegi de specialitate. Avem și colaborări cu colegii la Antipa, care preiau cadavre de animale de la noi și evaluează statusul parazitologic pentru diverse proiecte de care ei sunt direct interesați. Apoi avem colegi care își fac lucrări de doctorat sau de licență cu cazuri de la noi. Suntem deschiși la colaborări, atâta timp cât animalele sunt prioritare și nu sunt deranjante.

Pui de liliac

Cum procedez pentru a salva un animal aflat în impas de supraviețuire? Unde ar trebui să sun prima oară, fie că mă aflu în Bucureşti sau în orice regiune a ţării?

Dacă vedem un animal într-un loc destul de remote așa, îndepărtat de civilizație, și dacă există telefon, e bine să sunăm la specialiști și să insistăm. Mesageria și linkurile nu funcționează, pentru că atunci când vorbești cu persoana de specialitate, cu biologul, spre exemplu, acel om știe să pună întrebările corecte, pentru a își face o idee prin telefon. Există un fel de rețea națională cu oameni de specialitate, cum sunt și colegii de la ACDB din Focșcani (Asociația pentru Conservarea Diversității Biologice), cum sunt colegii de la Milvus din Târgu Mureș, mai sunt tot felul de biologi și reabilitatori cu experiență. Se încearcă în momentul de față o coordonare mai bună cu sistemul de stat, se încearcă așa numita Poliție a Animalelor și suntem și noi invitați să venim cu sfaturi pentru gestionarea anumitor aspecte specifice, deci credem că în România vom avea și noi încet-încet niște numere standard unde se va putea suna. Probabil la 112 și de acolo dispecerul să direcționeze către centre de specialitate. Există și cei de la ASPA (Autoritatea pentru Supravegherea și Protecția Animalelor) cu care avem un contract, prin care practic orice animal sălbatic din zona urbană și peri-urbană este trimis către noi, avem și o colaboare cu Garda de Mediu, de unde primim noi cazuri și ne contactează direct și vin cu animale. Cumva, bănuim noi că lucrurile se vor stabiliza în câțiva ani și probabil vom avea mai multe centre de reabilitare sau cabinete care prezintă interes în direcția asta, deși din păcate această latura a medicinii este un fel de suicid economic pentru fiecare. Nimeni nu își permite să dea bani pentru animalele astea, sunt animalele nimănui. Dar încet-încet, cred că și colegii veterinari încep să-și dea seama că totuși este o viață care merită să fie și ea tratată. La noi au fost  internate de la începutul anului și până acum 1200-1300 de animale, e un flux foarte mare.

Dacă, de exemplu, ne aflăm aproape de centrul vostru, ce ar fi mai indicat pentru salvarea unui animal sălbatic găsit: să urmăm paşii de prim ajutor şi îngrijire din ghid sau să ajungem cât mai rapid la centru?

Trebuie să discutăm un pic ce înseamnă fiecare animal în parte, să facem un triaj. Omul, pe loc, ar trebui să evalueze, prin pașii pe care i-am prezentat, să știe dacă e nevoie să îl preia, dacă a vorbit cu cineva de specialitate care îi spune că are nevoie de ajutor sau pur și simplu e mai bine să-l lași în teren. Dacă sunt prezente semne reale că animalul ar fi în impas de supraviețuire: o rana vizibilă, urme de sânge, stadiu total de apatie, dacă nu se poate mișca sau este căzut pe o parte și pare că abia respiră sau nu poate să clipească corespunzător, nu e prezent, se mișcă ciudat, se mișcă în cerc sau tot felul de situații care nu par a fi naturale. Una dintre cele mai frecvente patologii se întâmplă în cazul păsărilor, spre exemplu o aripă este „căzută”, atunci da, este cazul să fie preluat animalul, dar mai întâi ar fi indicat să vorbească cu noi. Nu tot timpul suntem capabili să dăm noi aceste răspunsuri, pentru că nu avem un serviciu 24 din 24 și nu am avea posibilitatea asta, dar sunt alți colegi veterinari care pot fi întrebați. În caz că noi nu putem ajuta în momentul respectiv, și animalul prezintă o patologie evidentă, acesta trebuie dus de urgență la un coleg veterinar undeva în apropiere, să i se dea primul ajutor, după care, dacă animalul este cât de cât stabil, poate fi adus a doua zi sau în următoarele zile la centrul nostru.

Pui de șacal după consultație și înainte să fie pus înapoi în cușcă

Câteva sfaturi pentru comportamentul responsabil în natură?

Natura e excepțională și trebuie s-o înțelegem cumva. Pentru mine e foarte important acest lucru: ca să protejezi natura, trebuie mai întâi să o înțelegi. Nu poți să treci printr-o pădure în mașină și să nu înțelegi ce se întâmplă acolo, sau de ce sunt animale moarte pe stradă, de ce găseșți tot timpul vulpi storcite sau păsări făcute zob pe autostradă. Trebuie s-o înțelegem, și aici vorbim de un pic de educație despre biodiversitate. Asta ar trebui să o aibă fiecare, să șție că „bă, nu suntem singuri acolo”, nu suntem noi vârful piramidei. Este un cerc, acel vestit cerc în care toți suntem pe planeta asta, și toți încercăm să supraviețuim. Unii, din păcate, suferă mai mult decât alții, iar cei care suferă de obicei, suferă din cauza oamenilor.

Zic să încercăm să facem cât mai puțin deranj și să respectăm natura. Ea nu are nevoie de iubire - asta cu iubirea nu mi-a plăcut niciodată, câteodată poate deveni bolnăvicioasă. Eu am avut de-a face cu oameni care nu iubeau animalele, dar le respectau, și le-au oferit mult mai multe lucruri pe lumea asta decât un om care zice „domne, atât de mult le iubesc, încât mi-am luat cinci animale acasă, vreau să le țin pentru că pur și simplu le iubesc”. Asta e o chestie foarte importantă, să respectăm și protejăm ce avem pe lângă noi.

Spre exemplu, liliecii din oraș. Trebuie mai întâi să înțelegem de ce au apărut în oraș și de ce stau între rosturile blocurilor și fac gălăgie, chițăie, defechează și deranjează oamenii. Trebuie să ne dăm seama că „băi, noi am intrat așa invaziv în habitatul lor”; noi le-am luat foarte multe din locurile în care se adăposteau - copaci bătrâni care nu prea mai există -, iar speciile astea care au reușit cumva să se adapteze au găsit aceste rosturi de dilatație ale blocurilor, case bătrâne, și și-au făcut acolo un loc al lor. Aceste specii nu-și doresc deloc treaba asta, dar au găsit un mod să supraviețuiască, pentru că noi, oamenii, suntem cam peste tot, într-un număr foarte mare. Am defrișat, am intrat în foarte multe locuri în care înainte erau zone sălbatice.

Omul spune  „domne, mi-au intrat nu știu câte vulpi sub un coteț sau sub o baracă și nu știu cum să scap de ele” și apoi afli de la om că are casă lângă pădure, și evident că vulpile găsesc acolo o sursă de hrană, motiv pentru care tu vrei să le omori. Trebuie în primul rând să înțelegi animalul și nevoile lui. 

Ce se întâmplă cu urșii pe care îi hrănim și apoi îi împușcăm pentru că devin un potențial pericol? Dacă tu stai și le dai biscuiți direct din palmă, cum s-a întâmplat acum câțiva ani de zile și cum se întâmplă în continuare, asta înseamnă că trebuie să-i omori, pentru că se apropie de oameni, nu-i mai consideră un pericol. Cum spuneam, nu trebuie să iubim animalele sălbatice, nu trebuie să luăm în brațe un pui de urs, un pui de vulpe sau de jder, trebuie să le respecți și să le oferi spațiul lor.

Dacă mergem în pădure la un camping, regula este că trebuie să te faci prezent, să faci un pic de gălăgie, pentru că animalele se îndepărtează singure. Ești în mijlocul pădurii și se întâmplă să fie vreo viperă sau vreun ursuleț, o mamă cu pui; dacă faci un pic de gălăgie, animalele se vor îndepărta și nu se va ajunge la accidente. Asta e o regulă pe care o știu toți munţomanii, știu că au calea lor, acea potecă, și niciodată nu te abați, pentru că nu vrei să deranjezi animalele care trăiesc acolo într-un echilibru. Tu, odată intrat în acest mediu, devii invaziv și dacă o faci, măcar încearcă să eviți accidentele. Un urs care atacă un om va fi un urs mort. Asta e lege.

E bine să le respectăm animalelor intimitatea în habitatul lor. Le putem face poze de la distanță, dar fără blitzuri. Mulți oameni fac poze cu blitz liliecilor prin peșteri, animalele astea stau în întuneric pentru un scop, așa că e bine să ne informăm în ce condiții se pot face poze și să respectăm acest lucru.

Apoi mai e aruncatul gunoaielor prin pădure. Să zicem că fumezi: e treaba ta ce faci cu plămânii tăi, dar ce rămâne în urma ta, acel chiștoc de țigară, este o chestie toxică concentrată. Lumea crede că dacă îl arunci în apă se dezintegrează. Toate ajung în Dunăre și s-a demonstrat foarte clar că  omoară o grămadă de faună acvatică. Există acest automatism de a arunca, dar sper eu că lumea începe să observe și să țină cont de aceste lucruri, cum sunt oamenii care au cu ei scrumiere aduse special pentru chiștoacele țigărilor.

Ideal ar fi să încercăm să lăsăm doar o urmă după noi, și cu timpul aceasta să dispară de tot din natură. Mie îmi place foarte mult să stau în natură, să stau în camping, și le doresc tuturor să aibă această experiență. Să stai la cort, să auzi, să-ți fie frică de ce se întâmplă pe lângă tine, să înțelegi ce se întâmplă, e o experiență prin care ar trebui să treacă oricine. E bine să știi să faci un foc - învață undeva unde ai control și îl poți stinge imediat, înainte de a face prima oară un foc în pădure. Vreau să cred  că lumea a înțeles că poluarea e o chestie foarte nasoală, că în ultimii 10 ani vorbim despre ce nu ar trebui să facem, despre ecologie, să nu mai aruncăm peturi, fiindcă plasticul rămâne acolo, iar dar dacă îl aruncăm pe un deal, vine apa și toate ajung în Dunăre. Suntem o societate de consum, credem că dacă ne-am dus și am aruncat la tomberonul dedicat reciclării, am rezolvat problema. Nu am rezolvat-o și, de fapt, ideal ar fi nu să reciclăm atât, ci să folosim cât mai puțin. 

Toate animalele din imagini au fost fotografiate în timp ce erau tratate sau hrănite de către personalul de la Centrul de Salvare și Reabilitare a Animalelor Sălbatice. Niciunul dintre animale nu a fost pus „să pozeze” și nu a fost vătămat.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK