Arte vizuale / Holocaust

La Iași, o expoziție trezește uriașul adormit din oraș

by Luiza Vasiliu

Publicat pe 12 august 2016

Uneori nu-mi mai recunosc orașul. Umblu pe străzile lui și ceva nu mai e acolo, pelicula de inocență care acoperea străzile lui s-a dizolvat, trotuarul tremură când calci pe el, ca și cum, dedesubt, un uriaș adormit se trezește încet-încet. Am aflat despre Pogromul de la Iași după ce-am plecat la Cluj, la facultate. Timp de 18 ani, nimeni nu mi-a spus ce s-a întâmplat în 1941, nici măcar proful de istorie. Mitologia oficială a brodat în imaginația copiilor născuți și crescuți în Iași un oraș încremenit pe la mijlocul secolului al 19-lea, cu Eminescu bând vinișor la Bolta rece și Creangă împușcând ciori pe dealul Copoului. Uciderea în masă din vara lui 1941 a fost ștearsă din conștiința colectivă și îngropată undeva adânc, sub pavajul din Piața Unirii. În ultimii ani, un grup de tineri cercetători, animați de istoricul Adrian Cioflâncă, caută gropi comune, istorii personale, consemnând locuri ale memoriei și tulburând liniștea de oraș de provincie. Zilelea asta, când se împlinesc 75 de ani de la Pogromul de la Iași, Fragments of A Life / Fragmente dintr-o viață, o expoziție gândită de curatoarea Olga Ștefan pentru spațiul Tranzit.ro, încearcă să scuture amorțirea generală și să readucă în discuție violența, dezrădăcinarea, imigrarea, identitatea, acasă-ul, noi vs. ceilalți. E prima expoziție colectivă de artă contemporană pe tema Holocaustului din România. O puteți vedea la Iași, până pe 30 august.

„Străzile erau pustii și foarte înspăimântătoare. Pisici și câini lingeau sângele din bălți.” (mărturie a lui Haim Solomon, United States Holocaust Museum)

Am descoperit fraza asta acum doi ani, tot căutând informații despre Pogrom. Imaginea animalelor care ling sângele din bălți nu-mi iese din cap, la fel ca una dintre fotografiile din iulie 1941, în care cadavrele sunt întinse pe trotuare, și pe lângă ele trece un bărbat fluturând o umbrelă. Cum poți să fluturi o umbrelă pe lângă niște oameni uciși. Cum poți să cureți trotuarul de sânge și istoria de masacru. Cum poți să-ți declini responsabilitatea. Cum poți să nu înțelegi că, dacă refuzi să vezi lucrurile astea, o parte din identitatea ta (și a țării tale) e o falsificare care, la un moment dat, o să se întoarcă împotriva ta.

În perioada interbelică, mai mult de o treime din locuitorii Iașului (chiar jumătate, spun alte surse) erau evrei. Din câteva zeci de mii, acum au mai rămas vreo două sute. 13 266 au fost uciși în zilele Pogromului din iunie-iulie 1941, cel mai mare masacru din istoria modernă a României și unul dintre cele mai violente pogromuri din istoria evreilor. 13 266 de oameni au fost împușcați pe stradă sau la chestură și urcați în trenuri ale morții de poliție, cu ajutorul soldaților și al populației. Antisemitismul feroce din epocă („Nu e o exagerare să spunem că România era țara cea mai antisemită din Europa înainte de război”, scrie Hannah Arendt în Eichmann la Ierusalim) și propaganda de război (se zvonea că „jidanii” le-ar fi semnalat „bolșevicilor” ținte bune de bombardat - nu doar că se zvonea, dar se lipeau afișe prin oraș care instigau la violență împotriva trădătorilor) au pregătit terenul pentru masacru. Pe 27 iunie 1941, la câteva zile după intrarea României în război de partea Germaniei, generalul Antonescu a dat un telefon la Iași și i-a ordonat colonelului Constantin Lupu să curețe orașul de evrei. Au urmat câteva zile în care comunitatea a participat la uciderea membrilor ei.

În 2004, Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România a lansat un raport oficial, potrivit căruia „Autoritățile române poartă principala responsabilitate atât pentru planificarea, cât și pentru punerea în practică a Holocaustului.” În Holocaustul de pe teritorii controlate de statul român, au murit între 280 000 și 380 000 de evrei români și ucraineni, în vreme ce 25 000 de romi au fost deportați în Transnistria.

În 2013, un sondaj al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și IRES a întrebat, printre altele, cine poartă responsabilitatea pentru Holocaustul din România. 69% dintre respondenți au spus că Germania nazistă, 22% - guvernul Antonescu, 14% - Uniunea Sovietică, 8% - poporul român, 6% - evreii. Aproape jumătate dintre cei întrebați au spus că nu ar vrea să aibă prieteni romi, unguri sau evrei. 

Video din „Fragmente dintr-o viață”; foto: Alexandru Paul & 1+1

Stau cu Olga Ștefan la o terasă de pe strada Lăpușneanu, chiar lângă spațiul proaspăt deschis al Tranzit.ro în Iași. Galeria e micuță, cât să încapă câteva zeci de oameni în ea, într-o casă cu etaj care face și ea parte din istorie: de-acolo a fost luat Goldstein Heinrich și dus la muncă forțată în Măcin. E final de iunie, încep comemorările oficiale - se fac 75 de ani de la Pogromul de la Iași, din 27-29 iunie 1941. Olga Ștefan e curatoarea expoziției Fragmente dintr-o viață. A venit la Iași pentru vernisaj și pentru o serie de evenimente organizate tot în cadrul Fragmentelor - proiecții, dezbateri, o piesă de teatru - care se suprapun peste cele trei zile ale comemorării. Olga a plecat din România împreună cu familia ei în 1983, a ajuns apoi la Chicago, unde a stat 26 de ani, iar acum locuiește la Zürich. Olga e nepoata disidentului Gheorghe Ursu. Vorbește română cu accent și caută echivalentul perfect al cuvintelor din mintea ei - displacement devine, foarte nimerit, desplasare. O ascult vorbind despre expoziție și nu pot să nu mă gândesc că uneori e nevoie de outsideri ca să ridice semne de întrebare asupra vieții/istoriei unei comunități. Deși, în fapt, Olga nu e chiar un outsider. Străbunicul ei a murit într-unul dintre trenurile morții din zilele Pogromului. Artiștii pe care i-a adunat în expoziție au, și ei, rădăcini în Iași sau în România, viețile lor au fost afectate de desplasare (îmi place mult cuvântul ăsta inventat), identitățile lor au fost fragmentate, poveștile familiilor lor s-au răspândit pe mai multe continente, până în punctul în care istoria personală a devenit aproape la fel de greu de reconstituit ca istoria mare, oficială. Dar nu mai avem altă șansă de conectare cu istoria mare decât prin istoriile mici, personale, crede curatoarea.

O ascult pe Olga: „Toată lumea spune că e o temă delicată. E evident că e delicată, dar pentru cine? Și de ce li se pare așa de delicată? Delicatețea e un mod de a spune Noi nu prea vrem să discutăm despre asta și nu vrem să fie ceva public. Nu prea este ceva care a fost adus în conștiința publică. Nu din punct de vedere artistic. Comemorări au fost. Chiar și acum, în paralel cu expoziția noastră, are loc comemorarea oficială, organizată de Institutul „Elie Wiesel”. Deci, într-un fel, se vorbește public, dar doar atunci, doar în cadrul acelui eveniment. Discuția ar trebui integrată în raportul pe care îl avem ca oraș cu această istorie colectivă. Ce înseamnă, de fapt, să comemorăm? Nu e ceva care durează 3 zile și apoi e iarăși uitat. Eu mă gândesc la un mod de a intra în conștiința acestui oraș și de a resuscita o istorie pe care nu o mai vedem. Uite, și aici totul e pavat, e frumos, și ce este dedesubt trebuie adus în discuție încă o dată, într-un fel care poate să rămână în conștiința noastră. Nu vorbesc doar de Pogrom, ci de viața evreiască, care însemna jumătate din acest oraș. Era un oraș juma-juma. Nu mai există nimic. Întrebarea este cum reușim să fim conștienți de acest trecut și cum îl putem reactiva în viața publică.”

Daniel Spoerri, în „The Wild Child of Iasi”, video din „Fragmente dintr-o viață”; foto: Alexandru Paul & 1+1

Bine, dar de ce tocmai acum? „Mai sunt foarte puțini oameni din generația aia care sunt încă în viață. E momentul oportun ne a aduce discuția în planul actual. Trecutul ăsta care a făcut ca niște familii să se împrăștie în toată lumea... vedem asta din nou, desfășurându-se sub ochii noștri. Trăim un alt moment de mare criză și displacement. Care sunt dedesubturile care duc la aceste mișcări de oameni? Care și ei, la rândul lor, suferă de niște mișcări drastice. Mi s-a părut important să fac aceste legături. Era foarte important de săpat.”

Cum a săpat? „Nu cu grebla (râde), deși ar fi ceva și cu grebla. Am săpat, adică am făcut research, tot felul de cărți, scrieri, artiști, care la origini erau aici, născuți în Iași, și acest eveniment a fost un eveniment-cheie în schimbarea trajectorului vieții și destinului lor.”

Artiștii selectați de Olga vin din generații diferite. Samy Briss s-a născut la Iași, în 1930. A trecut prin grozăviile Pogromului și a emigrat în 1959 la Israel. E autorul seriei „Iași, zile negre”, primele lucrări de artă despre zilele din iunie 1941. Le-a desenat în 1948, când avea 18 ani. Iei cu tine fața desfigurată de groază a unei fetițe care se uită la ceva

Lucrări din seria „Iași, zile negre”; foto: Alexandru Paul & 1+1

Elianna Renner e o artistă conceptuală din Elveția. S-a născut în Elveția în 1977 și trăiește în Germania. Străbunicii ei, Yankl Wasserman și Yankl Solomon, au plecat la târg în timpul Pogromului și nu s-au mai întors. Artista încearcă să reconstituie povestea lor vorbind cu mai mulți membri ai familiei, răspândiți peste tot prin lume. Rezultatul e un video cu track-uri paralele și cu versiuni diferite ale poveștii. Vezi memoria în acțiune, cum ar veni.

Daniel Spoerri e un important sculptor, performance artist și scriitor elvețian, născut în Galați, în 1930. Tatăl lui a murit, la fel ca străbunicul Olgăi, într-unul dintre trenurile morții din Iași. În expoziție poți vedea un interviu video de o oră și ceva cu Spoerri (despre călătoria în România, în 2010, pe urmele tatălui lui, despre ce-nseamnă să aparții unui loc, despre viață&moarte) și o lucrare foto - imaginea unei monede de secol 17 cu un evreu care se convertește la creștinism.

Din generația tânără de la noi, Olga a colaborat cu Adi Bulboacă și Gabi Basalici la două dintre video-urile din expoziție. Iar David Schwartz, Alice Monica Marinescu, Ioana Florea și Katia Pascariu au venit la Iași cu Între granițe,  un performance-dezbatere pe care l-am ratat, pentru c-a trebuit să plec din oraș, dar pe care o să-l putem vedea cu toții în noiembrie, la Macaz-ul din București.

E și Olga în expoziție, cu un video făcut din coversații pe Skype și face to face cu bunica ei, care locuiește la Chicago. Bunica Olgăi e Sorana Ursu, soția disidentului Gheorghe Ursu, ucis de comuniști, și fiica lui Isac Ușieru, ucis la Pogrom. Sorana Ursu, chestionată de Olga, își aduce aminte cum a trăit ziua de 27 iunie 1941 - cum au venit să-l ia pe tatăl ei, cum a plecat să-l caute prin oraș, cum tatăl ei a fost eliberat, iar ea l-a sfătuit să nu se ascundă, cum l-au luat din nou și tatăl ei nu s-a mai întors niciodată. „Întodeauna mi s-a părut, spune Sorana Ursu, că evreii și românii au multe în comun. Au nevoie să-și găsească o identitate…”.

Sorana Ursu în „Fragments of a life”; foto: Alexandru Paul & 1+1

„Dar, îmi zice Olga, e toată ideea asta a memoriei care dispare și nimic nu e concret, nu poți să-l atingi... Când încercăm să inventăm trecutul personal, e clar că noi ne inventăm viața, vorbind-o. Și că de fapt nu e chiar așa clar ce s-a întîmplat nici în viața noastră. Ce putem zice când încercăm să reconstituim viețile altora, care sunt dispăruți de 3-4 generații?... Despre tot acest fenomen e vorba, a încerca să reconstitui ce s-a întâmplat, cine erau pesonajele alea, cine suntem noi, din cine ne tragem, pe ce suntem noi construiți, cum ține minte un oraș trecutul lui propriu.”

Cum ține minte orașul? întreb. „Nu-l ține minte. Îi ține minte cum îi convine lui să-l țină minte. L-am auzit pe Adrian Cioflâncă povestind la un moment dat despre anii lui de la facultatea de istorie și cum nu i s-a vorbit absolut deloc despre Holocaustul din România.”

Adrian Cioflâncă, director al Centrului pentru Studiul Evreilor din România, a ținut pe 29 iunie o scurtă conferință în cadrul seriei de evenimente organizate de Olga. A vorbit despre proiectul recent al recuperării biografiilor victimelor de la Pogrom. Și despre munca de aducere la suprafață nu doar a biografiilor, ci și a oaselor, prin identificarea gropilor comune din Moldova. O groapă comună pune pe hartă un masacru nou. Un slide din Power Point-ul lui Cioflâncă face o listă a masacrelor din '40-'41: Galați, Dorohoi, București, Stânca Roznovanu, Pădurea Vulturi, Iași, Gura Căinari, Huși. Lângă multe dintre gările mici prin care trece trenul de la București la Iași sunt gropi comune ale victimelor trenurilor morții. Nu sunt marcate, n-ai cum să știi că sunt acolo. Dar sunt. 

Adrian Cioflâncă, într-unul dintre video-urile din expoziție; foto: Alexandru Paul & 1+1

În ziua în care scriam textul ăsta, Cioflâncă a anunțat descoperirea unei noi gropi comune din pădurea Vulturi. Autorii masacrului sunt militarii din regimentul 6 Vânători. Militari români. Tot de la Cioflâncă știu că Pogromul de la Iași a fost unul dintre cele mai bine documentate vizual pogromuri din lume. Asta înseamnă că s-au făcut multe, foarte multe fotografii. Multe dintre ele umblă liber pe eBay și sunt vândute pe sume care merg de la zeci la sute de euro. Dai banu jos, ai bucată de istorie. Nu dai, nu ai.

Adrian Cioflâncă spune că a primit amenințări cu moartea de când a devenit un fel de apărător public al nevoii de a recupera fragmente de istorie mai puțin confortabilă. O întreb pe Olga dacă îi e frică de reacții violente la expoziție. Spune că nu. Dar că: „Mi s-a arătat un anticariat mai încolo pe stradă, se pare că nenea ăla e înrăit. Am auzit multe povești de la oameni din expoziție care au intrat în anticariat și au vrut să vadă ce colecționează el. El nu partajează nimic, vrea să controleze narativul prin această eliminare a imaginilor din spațiul public. Cineva a intrat acolo și el i-a zis Ce, ești evreu, de asta ai intrat la mine?” Anticariatul cu pricina e în capătul celălalt al străzii, iar anticarul, un fel de stâlp al micro-societății de colecționari din Iași. Probabil că e personajul local care apare cel mai des în revistele școlare din oraș. Le povestește copiilor despre manuscrisele lui rare și despre pasiunea pentru Iașul vechi. Pe aceeași stradă, două versiuni ale adevărului. În același oraș, două straturi suprapuse de istorie. Pe trotuarul unde a fost împușcată o familie cu copii trec oamenii prin fața magazinului de haine Ozone. Întrebat (de către Romulus Balazs, autorul documentarului Souvenirs de Iași, prezentat tot în cadrul expoziției) dacă ar fi de acord să pună o plăcuță memorială, șeful de magazin a zis că nu și oricum nu înțelege despre ce e vorba.

Atunci
și acum

Nimic nu rămâne, reinventăm în fiecare zi propria noastră istorie. Noi, românii, am fost mereu la mila celorlalți, noi, românii, am fost mereu năpăstuiți, noi, românii, n-am făcut nici un rău, doar alții ne-au făcut nouă, noi, românii, am oprit înaintarea barbarilor în Europa. Noi, românii.

În martie, cu ocazia vizitei la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, președintele Iohannis a declarat că sprijină înființarea în România a unui muzeu al evreilor și Holocaustului și crearea unui centru regional „în ceea ce privește asumarea trecutului. Vast program. Liberalii ieșeni au preluat rapid tema și au cerut înființarea muzeului la Iași. Ca un gest reparator, dar și ca un gest turistic: „Avem cursa Iaşi – Tel Aviv operată de Tarom şi, din toamnă, va mai exista şi cursa operată de Wizz Air”, a spus Marius Bodea, liderul PNL Iași. Deocamdată, în Iași există câteva plăci comemorative, plasate la inițiativa Institutului „Elie Wiesel”. Și muzeul online, creat tot de echipa lui Cioflâncă. Și expoziția Fragmente de dintr-o viață, care mai stă pe strada Lăpușneanu până la finalul lui august și pe care trebuie neapărat s-o vedeți dacă sunteți în zonă. Deocamdată, organizatorii estimează că vreo 300 de oameni au văzut expoziția. Dar uriașul adormit nu se trezește așa ușor*.

În cartea de onoare a unei expoziții documentare organizate cu ocazia comemorării Pogromului de la Iași, cineva a scris așa:


* Metafora asta cu uriașul adormit am luat-o dintr-un interviu al scriitorului Kazuo Ishiguro, care zicea că fiecare țară are uriașul ei îngropat adânc într-o istorie interzisă. Pogromul e uriașul orașului Iași. 

** Proiectul „Fragmente dintr-o viață” e organizat de Asociația 1+1, co-organizat de tranzit.ro/iași si co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. 

**Dacă vrei să mai vezi-citești pe tema asta:

- Aliyah Dada, r. Oana Giurgiu, o istorie temeinic documentată și foarte bine spusă a evreilor din România

- Valea Plângerii, r. Mihai Leaha, un documentar despre deportarea romilor în Transnistria

- Groapa comună, de Philip Ó Ceallaigh, un text din Decât o revistă despre cum poți dezgropa, la propriu, istoria

- materialele scrise din 2010 încoace despre Holocaustul din România pe Dela0.ro

- Ultima țigară a lui Fondane și America de peste pogrom, de Cătălin Mihuleac

- noul film al lui Radu Jude, după Inimi cicatrizate, de M. Blecher

- „Ce face Mihail Sebastian în Marea Britanie”

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK