Media&digital / Fake news

We are stupid and contagious*. Infodemia și falsele ei remedii

by Cristina Voinea

Publicat pe 9 aprilie 2020

Pandemia generată de noul coronavirus a scos la iveală nu doar problemele sistemelor de sănătate, ci și incompetența colosală a autorităților noastre în ceea ce privește comunicarea, organizarea și, în sfârșit, acțiunea rapidă, coerentă și unitară. În aceste zile în care ne împărțim atenția între mii de tragedii personale, sociale, politice sau economice, putem să fim recunoscători pentru cel puțin un lucru: Internetul.

S-a întâmplat uneori ca acolo unde statul a eșuat, companiile private ale mediului virtual și inițiativele cetățenești mijlocite de acestea să reușească. A oferit statul vreo platformă pentru desfășurarea cursurilor online? Nu, dar Microsoft, Google, Zoom și alții au făcut-o. A oferit statul sprijin bătrânilor care nu au cum să își facă aprovizionarea? Nu, dar mici organizații și businessuri, alături de cetățeni, o fac prin intermediul Facebook. Oferă statul echipamente și cele necesare cadrelor medicale? Nu în totalitate, așa că de la liceeni, la inventatori și antreprenori, toți pun mână de la mână și se organizează, mai ales pe Facebook, pentru a compensa bâlbele continue ale autorităților. 

Așadar, odată cu impunerea distanțării sociale și a carantinei generalizate, platformele sociale au căpătat o valență cu totul nouă în viețile noastre. Doar că nici platformele acestea nu sunt lipsite de probleme, ba chiar au la bază un paradox: deși sporesc numeroase drepturi legate de autonomie (cum ar fi dreptul la liberă exprimare, la informare, la comunicare, de asociere etc.), tot ele produc sau fac posibile numeroase rele și vătămări, cum ar fi propagarea știrilor false, adicția, hărțuirea, trolling-ul (lista poate fi destul de lungă) și vedeta zilei, infodemia. 

Ce este o infomedie?

Toate pandemiile lumii au fost dublate de epidemii psihologice, așa cum explică și sociologul Philip Strong. Psihologia umană are propria sa natură „epidemică”, care atunci când e pusă față în față cu incertitudinea generată de o pandemie, se răspândește de la persoană la persoană, dând naștere unui fenomen colectiv: o pandemie psiho-socială. Din cauza platformelor sociale și, în general, a Internetului, aceasta se transformă în infodemie - un fel de epidemie, am putea spune, doar că principalul său vehicul nu sunt virusurile, ci informațiile false, parțiale, inexacte.  

Există două definiții ale acestui termen: una largă, cuprinzătoare, și una îngustă. Cea largă, pe care o folosește acum și Organizația Mondială a Sănătății, definește infodemia drept: „supra-abundența de informații - unele adevărate, altele nu - care ridică dificultăți oamenilor în ceea ce privește procesul de găsire a surselor și sfaturilor de încredere de care au nevoie”. Această definiție pune accentul pe torentul de informații care are un impact negativ asupra modului în care este percepută calitatea lor, prin faptul că îngreunează procesul de selecție a surselor de încredere. În acest caz, infodemia nu diferă cu nimic de fenomenul „excesului informațional” (information overload). 

Dar o numim infodemie și nu altfel dintr-un motiv precis: informațiile false, parțiale sau sursele manipulatoare au acum un impact direct și vizibil asupra sănătății publice, contribuind la răspândirea epidemiei virale. Deci accentul cade, în acest caz, pe calitatea și nu pe cantitatea informațiilor. Această înțelegere a infodemiei este mai apropiată de primele sale definiții, care erau mult mai înguste față de cea folosită azi de OMS. În 2003, când este folosit pentru prima dată acest termen într-un comentariu ce analizează impactul noilor tehnologii asupra panedmiei SARS,  el este definit drept: „un fenomen complex cauzat de interacțiunea mass-media mainstream, media de specialitate și site-uri de internet [...] toate transmițând o combinație de fapte, zvonuri, interpretări greșite și propagandă.” Ce-i drept, aici avem deocamdată o definiție destul de vagă, iar importante sunt informațiile false, conjugate cu faptul că acestea sunt amplificate de noile tehnologii. Mai târziu, ca răspuns la epidemia de Zika, câțiva cercetători de la OMS scriu un articol în care spun: „Bolile noi sau până acum necunoscute generează o frică intensă, informații false și zvonuri [...] Strategiile de comunicare trebuie să gestioneze această infodemie a fricii, îngrijorărilor, zvonurilor și informațiilor false.” 

Nu vom putea înțelege însă infodemia cu care ne confruntăm astăzi dacă o reducem la dimensiunea sa informațională, pentru că aceasta este strâns împletită cu psihologia noastră și cu modul în care aceasta este exploatată de platformele sociale. 

Philip Strong, despre care vorbeam mai devreme, spune că epidemiile psihologice ce apar în tandem cu cele virale pot fi distinse în mai multe epidemii mai mici: avem, în primul rând, o epidemie a fricii, urmată de una a explicării sau moralizării, care pun bazele unei epidemii a acțiunii. Gândiți-vă la felul în care am reacționat în fața pandemiei de coronavirus. Când virusul a ajuns în Europa și, mai ales, la noi în țară, ne-am speriat – nu degeaba am dat iama prin supermarketuri și magazine și am golit rafturile; s-a declanșat epidemia fricii. Odată ce lucrurile s-au mai așezat, adică ne-am obișnuit cu gândul că trecem prin asta, a apărut epidemia explicației sau a moralizării – dovadă sunt știrile despre migranții care se întorc și miile de poze cu oameni la piață sau la biserică, găsiți drept principalii vinovați ai răspândirii virusului. Trebuie să le arătăm tuturor că noi înțelegem cum trebuie făcute lucrurile, dându-i ca exemplu negativ pe cei ce nu fac ca noi. A treia dimensiune este cea acțiunii: este suficient să deschidem Facebook-ul sau televizorul ca să dăm de mii se sfaturi despre cum ar trebui să acționeze autoritățile, cum ar trebui să ne protejăm, cum ar trebui să salvăm economia, școala etc. Ideea e că fiecare dintre noi poate fi „infectat” într-una dintre aceste epidemii psihologice. Toate aceste frici și răspunsuri iraționale ale noastre sunt instrumentalizate de platformele sociale, lucru ce contribuie, la un nivel sistemic, la apariția infodemiei cu care ne confruntăm azi. 

Informațiile false, parțiale sau sursele manipulatoare au acum un impact direct și vizibil asupra sănătății publice.

Problema este că, dacă reducem infodemia la doar la ceea ce oamenii urcă, împărtășesc sau difuzează online, e probabil să ajungem la „soluții” care vor duce la o restrângere a dreptului la liberă exprimare. S-a tot vorbit în ultimul timp despre „igienă informațională”, care ar trebui să ne ajute să evităm „resursele toxice”. Printre acestea se numără faptul că ar trebui să urmărim numai canalele oficiale de știri (ca și cum, dintr-o dată, ar trebui să uităm cât de incompetent comunică autoritățile române și, mai ales, că nu comunică unele chestiuni), să ne păstrăm calmul, să căutăm sursele „de încredere” (pot fi scrise tomuri întregi despre ce înseamnă asta mai precis) ș.a.m.d. 

Toate aceste sfaturi și remedii au la bază o asumpție comună, și anume că infodemia este doar despre ceea ce oamenii cred și exprimă, așa că, oricum o dai, singurul remediu e un mai mare control al informației. Cel puțin asta reiese din planul de acțiune al Uniunii Europene împotriva dezinformării, adoptat anul trecut, în care sunt stipulate următoarele măsuri: îmbunătățirea capacităților diverselor instituții de a detecta, analiza și expune dezinformarea (adică o mai bună monitorizare și un mai mare control a ceea ce oamenii fac online) sau mobilizarea sectorului privat pentru a lua măsuri proactive privitoare la dezinformare (despre asta am scris aici). Însă comportamentul nostru informațional este determinat în mare parte de felul în care platformele sociale structurează și ierarhizează informația, dar lucrul acesta pare să fie ignorat mai de toată lumea. 

Să strângem cureaua discursului public

Fiecare platformă face deja ce poate pentru a combate infodemia (dar și profită cum poate): Facebook a oferit spațiu publicitar gratuit OMS, elimină postările cu false remedii și a creat un „centru de informare”, doar din surse oficiale sau de încredere, ce va apărea în fruntea tuturor newsfeed-urilor; Youtube a creat politici care interzic promovarea filmulețelor despre coronavirus care nu sunt bazate pe dovezi; Twitter merge și mai departe și interzice postările care neagă sfaturile experților sau propun diverse modalități neverificate de vindecare.

Însă nu doar spațiile digitale publice sunt „curatoriate”, chiar și cele private sau criptate au ajuns în vizorul platformelor sociale, pentru că și ele sunt o modalitate de a disemina informațiile false. De exemplu, pe WhatsApp, mesajele retransmise sunt marcate ca atare (deasupra lor apare scris Forwarded) și nu pot fi trimise la mai mult de 5 grupuri odată. Soluțiile găsite pentru problema dezinformării indică faptul că, de la platforme sociale, la politicieni, toți consideră că avem nevoie de un mai mare control al informației și îngrădirea libertății de exprimare. Aceste măsuri implică o slăbire a sferei private, o supraveghere mai pronunțată a cine, ce și cum spune, dar și o mai dură sancționare a discursului public. 

Există mai multe asumpții problematice în spatele acestor cerințe: prima dintre ele este că există un criteriu de demarcație clar între ceea ce este și nu este rezonabil, politicos, legal sau moral să spui. O a doua asumpție este că, dacă am operaționaliza acest criteriu, adică dacă am sancționa mai dur discursul public, atunci majoritatea problemelor sociale vor dispărea și ele. Cu alte cuvinte, dacă nu o să mai existe conspirații online, dintr-o dată toată lumea o să creadă ceea ce trebuie să creadă, ceea ce e corect și bine de crezut. Deja începe să sune ciudat, nu? Problema este că nu există un astfel de criteriu. Conceptele de „știri false” și „discurs al urii” devin categorii politice atunci când sunt utilizate de cei ce dețin puterea (fie că e vorba de state sau platforme sociale), cu ajutorul cărora se decide ceea ce noi, muritorii simpli, fără capacitate de a decide de unii singuri, putem citi, gândi și discuta. 

Aceasta nu înseamnă că nu există informații false sau discursuri instigatoare la ură care pot face mult rău, însă ele nu trebuie suprimate pe ascuns, de Grupuri de Comunicare Strategică sau de platformele sociale. Libertatea de exprimare include și opiniile ofensatoare sau false (le exclude pe cele ilegale, cum ar fi incitarea la violență, defăimarea, pornografia infantilă etc.) tocmai pentru că și acestea au o anumită utilitate socială: este important să știm ce gândesc oamenii, mai ales aceia care au idei periculoase, jignitoare sau de-a dreptul greșite. Nu putem să analizăm, să ne protejăm și să corectăm lucruri dacă nu le cunoaștem. 

Platformele sociale instrumentalizează fricile și incertitudinile noastre pentru a face profit.

Falsele remedii

Problema informațiilor și a știrilor false nu va fi niciodată corectată prin înăsprirea reglementărilor asupra discursului public. În ciuda tuturor eforturilor pe care platformele sociale le depun pentru a corecta „bolile informaționale” la a căror apariție contribuie, acestea nu prea au avut succes, pentru că au tratat doar simptomele, nu și cauza apariției acestora. 

Principala sursă a infodemiei este chiar modelul de business al platformelor sociale, model bazat pe supravegherea utilizatorilor pentru publicitate personalizată. Scopul companiilor precum Facebook, Twitter sau Google este să devină mai mari, să aibă cât mai mulți utilizatori, pentru a livra și mai multe reclame, deci pentru a-și maximiza profiturile. Cu alte cuvinte, platformele sociale nu au niciun stimulent pentru a contribui la crearea unei sfere publice bazată pe încredere. Acest lucru înseamnă că pentru platformele sociale nu suntem cetățeni ai unor democrații care au drepturi și interese, ci perechi de ochi ce dețin carduri care cu cât sunt mai des folosite, cu atât mai mult arată succesul puterii lor de persuasiune. 

Putem înțelege mai bine problema dacă ne gândim la o analogie, ca de exemplu cea cu jurnalismul. Jurnaliștii joacă un rol crucial în sfera publică, pentru că informează cetățenii cu privire la chestiuni de interes public, ceea ce reverberează în participarea democratică, și stabilesc agenda pentru dezbaterile publice. Cum ar fi dacă normele morale profesionale ale jurnaliștilor nu ar exista sau nu ar fi respectate de nimeni, iar singura țintă ar fi aceea de a face cât mai mulți bani? Ar mai contribui jurnaliștii la crearea unei sfere publice funcționale? (Asta dacă asumăm că, minimal, o sferă publică funcțională este una în care producerea cunoașterii, răspândirea sa și participarea democratică sunt încurajate.) Dimpotrivă, în absența asumării unui rol moral și social, jurnaliștii ar înrăutăți calitatea sferei publice, pentru că ar alege acele povești care polarizează, distrug încrederea în instituții și ajută la răspândirea propagandei ori a teoriilor conspirației (acestea sunt conținuturile care atrag atenția și „produc” bani). Ideea este că platformele sociale seamănă din ce în ce mai mult cu media clasice, însă ceea ce lipsește este asumarea unei încărcături morale a funcției pe care o joacă în societate. 

Nu ceea ce oamenii împărtășesc online, ci modelul de business al platformelor sociale - bazat pe colectarea și procesarea datelor personale pentru publicitate -, generează toate problemele, de tipul infodemiei, cu care ne confruntăm astăzi. Pentru ca platformele sociale să fie cât mai profitabile, ele trebuie să aibă cât mai mulți utilizatori dependenți de serviciile oferite.  De aceea, ele au toate stimulentele pentru a ține utilizatorii captivi în ecosistemele lor digitale, ceea ce ne fragmentează atenția și induce un soi de comportament compulsiv sau obsesiv (problema designului persuasiv). În al doilea rând, pentru a ne ține captivi tot mai mult timp, algoritmii dau prioritate conținutului care „inflamează” sau scandalizează și care are șanse mai mari să fie împărtășit, răspândit. Mai mult conținut scandalos presupune mai mult engagement, deci mai mult timp petrecut pe site. Mai mult timp petrecut pe site înseamnă, la rândul său, mai multe date personale colectate, deci îmbunătățirea algoritmilor predictivi și, implicit, creșterea puterii de a-i influența pe utilizatori. Nu în ultimul rând, realitatea digitală hiper-personalizată pentru fiecare dintre noi în parte creează iluzia unei lumi împărtășite dar care este, de fapt, fragmentată. 

Trebuie să regândim rolul și funcția platformelor sociale în cadrul societăților democratice. 

Infodemia este, într-adevăr, o problemă, însă nu una legată exclusiv de ceea ce oamenii exprimă sau împărtășesc online; ea apare din felul în care aceste platformele sociale instrumentalizează fricile și incertitudinile noastre pentru a face profit. Remediul nu este însă acela de a sancționa și mai dur discursul public sau de a lăsa în seama companiilor private această sarcină (despre aceste pericole am scris aici). Adevărata problemă nu provine din faptul că aceste companii nu fac suficient de multe pentru a limita difuzarea conținutului problematic – căci deja fac prea mult în această direcție. Toate dificultățile cu care ne confruntăm astăzi apar din modalitatea de a face profit a acestor companii, bazată pe colectarea și procesarea datelor personale pentru livrarea reclamelor personalizate. Acestea sunt cauza eroziunii sferei private, a supravegherii, a controlului expresiei publice, a fragmentării realității pe care ar trebui să o împărtășim, a adicției de aceste servicii de care suferă tot mai mulți dintre noi, a manipulării și polarizării și care, în final, contribuie la apariția infodemiei cu care ne confruntăm astăzi. 

Infodemia actuală și cele viitoare nu vor fi niciodată soluționate prin monitorizarea și restrângerea discursului public și nici prin alfabetizarea digitală a cetățenilor. Toate aceste măsuri evită să confrunte direct stimulentele platformelor sociale de a încuraja practici precum supravegherea, colectarea și procesarea datelor personale care, la rândul lor, țin aprins focul dezinformării și al viitoarelor infodemii. Nu ar trebui să ne gândim numai la cum îi putem face pe oameni să fie mai responsabili în dieta lor informațională sau cum să le tăiem accesul la și posibilitatea de a răspândi informații false. Este din ce în ce mai evident că trebuie să regândim rolul și funcția platformelor sociale în cadrul societăților democratice. 

Relele informaționale cu care ne confruntăm astăzi nu vor dispărea niciodată fără o schimbare structurală care să vizeze modelul de business al giganților tehnologiilor digitale. Ele vor fi remediate numai dacă se schimbă stimulentele acestor companii, astfel încât să își asume că parte din misiunea lor este aceea de a contribui la crearea unei sfere publice care să pună în prim-plan drepturile, interesele ori nevoile cetățenilor și nu maximizarea profiturilor. Avem deja instrumentele pentru a face acest lucru: legislația anti-monopol/concentrare și a competiției sau legile de protecție a consumatorilor și a sferei lor private. Trebuie doar să fim mai inventivi în imaginarea unui viitor în care platformele sociale, existente sau viitoare, contribuie la crearea unui univers informațional care deservește unor scopuri democratice.


* „We are stupid and contagious” („Suntem proști și contagioși”), vers din piesa  Smells Like Teen Spirit, a trupei Nirvana

Foto: Engin_Akyurt/Pixabay

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK