Filosofie / Etică

Despre darurile umilinței

by Costică Brădățan

Publicat pe 6 februarie 2019

Cum ar fi dacă cunoașterea - soiul acela de cunoaștere adevărată, izbăvitoare - nu e, de fapt, putere, ci tocmai opusul ei? Dacă, de pildă, pentru a deveni oameni în adevăratul sens al cuvântului, ar trebui să fugim cât mai abitir de putere? Chiar așa, cum ar fi dacă cea mai mare realizare a noastră pe această lume ar veni din auto-anulare, din cel mai de jos rang existențial la care am putea ajunge vreodată?

Dacă ar fi să existe o trăsătură pe care o împărtășesc toate formele de viață, ar trebui să fie auto-afirmarea. Toate entitățile vii, de la cele mai simple, până la cele mai complexe, caută să-și perpetueze starea și să se reproducă. Iar pentru a face asta, au nevoie să răzbată necontenit împotriva altor entități, adesea până la punctul de a le anihila. Astfel, viața se prezintă ca o scenă a cruzimii de proporții cosmice. Dar poate că nu „crud” e cuvântul cel mai potrivit, atâta vreme cât el aplică judecata omenească la ceva ce, prin definiție, e orice altceva decât omenesc. Procesul vieții se desfășoară dincolo de orice preocupare omenească - spontan, orb, tiranic. Iar oamenii sunt prinși în el, la fel ca oricare altă specie. Departe de-a avea vreun cuvânt de spus în acest proces, suntem cu toții uzați și abuzați de el - aduși la viață, instrumentalizați, iar apoi lepădați. Credem că ne îndrăgostim, dar acesta e doar unul dintre trucurile vieții, pentru a se putea reproduce; meșterim tot felul de unelte, unele mai bune ca altele, și în binecuvântata noastră ignoranță ne credem deștepți, fără să știm că facem pur și simplu jocul auto-afirmării vieții. Trăim într-o farsă comică pe care o numim fericire.

Atunci când e vorba de Homo sapiens, auto-afirmarea capătă o formă specifică: puterea. Fiind creaturi deosebit de sofisticate, rareori ne mulțumim cu împlinirea nevoilor și impulsurilor primare. Totodată, avem nevoie ca alții să ni se supună; știm că am dobândit putere doar atunci când o putem vedea oglindită în ochii plecați ai celuilalt. Există multe căi de a cântări puterea, dar dintre ele cea mai bună e măsura umilirii celuilalt. Epifanie brutală a auto-afirmării, puterea e intrinsec erotică: dacă nu e manifestată, simțită, etalată și absorbită, e nulă. Puterea nu există cu adevărat până nu lasă o urmă în mințile și în corpurile celorlalți.

De la birouri guvernamentale, la săli de ședințe corporative, din săli de clasă în ferestre virtuale de chat, niciun loc nu e prea mic pentru a deveni un teatru al puterii. 

Un aspect realmente fascinant al puterii este că exersarea ei, oricât de intensă, nu reușește s-o epuizeze cu totul - ba dimpotrivă, cu cât cheltuiești mai mult, cu atât ai mai mult. În foamea noastră cronică de putere, îi instrumentalizăm pe ceilalți, îi manipulăm, îi umilim și-i înjosim, dar asta nu face decât să ne sporească pofta. Nu ne oprim atunci când „ne săturăm” (ceea ce se întâmplă, oricum, foarte rar), ci doar când simțim că celălalt este cu desăvârșire strivit. Atunci câștigăm: când ne afirmăm pe noi înșine. Și cu cât e mai categorică strivirea celuilalt, cu atât mai satisfăcătoare e auto-afirmarea. Căci ceea ce ne alimentează în cursa pentru putere e tocmai erotismul ei subtil. Să-i faci pe alții să se supună voinței tale, să știi că îi poți face și desface, că se află la dispoziția ta, te poate duce mai departe chiar și decât cele mai intense orgasme. Foamea aceasta și lucrurile pe care le facem pentru a o potoli modelează fiecare detaliu din povestea umanității. Ea domnește asupra treburilor omenești, fie ele mari sau mici - și o face spontan, orb, tiranic.

În mare parte tocmai din cauza poftei noastre de auto-afirmare, istoria omenirii arată mai degrabă ca un abator, dar ar fi greșit să credem că puterea este terenul exclusiv de joacă al Cezarilor, Napoleonilor sau Stalinilor, ori că practica ei se limitează la războaie, revoluții sau politică. Puterea este asemenea apei: se infiltrează în orice crevasă și, pe nesimțite, schimbă totul. De la birouri guvernamentale, la săli de ședințe corporative, din săli de clasă în ferestre virtuale de chat, niciun loc nu e prea mic pentru a deveni un teatru al puterii. Indiferent care ar fi motivul care-i aduce laolaltă, întâlnirile dintre Homo sapiens se transformă, de obicei, în orgii ale auto-afirmării. Lupta noastră pentru putere modelează felul în care acționăm și ne comportăm, felul în care gândim și în care simțim. Și, pe parcursul acestui proces, ne corupe - ușor, imperceptibil, din ce în ce mai ademenitor. Dată fiind natura înșelătoare a puterii, chiar și atingerea ei cea mai delicată se poate dovedi fatală integrității cuiva. Pe termen lung, asemenea vieții înseși, puterea e o boală mortală. Pentru a deveni oameni în adevăratul sens al cuvântului, avem nevoie să ne împotrivim amândurora.

Grație practicării umilinței, ne putem extrage, chiar și trecător, din cursa vieții și o putem privi de la distanță, cu detașare și seninătate, ba chiar cu ironie.

Trebuie să fie unul dintre cele mai remarcabile paradoxuri ale condiției noastre faptul că, pentru a fi oameni în adevăratul sens al cuvântului - pentru a înțelege procesul vieții, pentru a vedea „prin el”, pentru a-i percepe deșertăciunea și irealitatea și pentru a te ridica deasupra lui - avem nevoie să ne împotrivim vieții înseși. Ne putem împlini umanitatea nu doar prin auto-afirmare (care n-ar face decât să ne prindă și mai tare în strânsoare), ci prin auto-negare. Și, dat fiind că fiecare dintre noi este un animal înfometat, avem o singură șansă: cu cât înfometăm mai tare animalul, cu atât devenim mai umani. Și nu doar câte un pic azi, câte un strop mâine, ci în fiecare clipă; acesta este, cu adevărat, un proiect de-o viață. Căci, să devii om în adevăratul sens al cuvântului e o treabă teribil de solicitantă - nu-i de mirare că atât de puțini dintre noi au ajuns s-o stăpânească. Schopenhauer credea că doar o mână de muritori se pot salva de la înec în pârâul vieții: câțiva artiști, câteva suflete miloase, câțiva practicanți radicali ai ascetismului.

Cu toate acestea, leacul bazat pe auto-anulare pe care îl propune Schopenhauer, călcând pe urmele lui Buddha, nu e pentru toți. Mortificarea e o întreprindere grea. Din fericire, există o altă soluție. Se prea poate să nu fie așa de spectaculoasă ca sfințenia sau ca Nirvana, dar e practică și la îndemână: umilința. Grație practicării umilinței, ne putem extrage, chiar și trecător, din cursa vieții și o putem privi de la distanță, cu detașare și seninătate, ba chiar cu ironie. Poate că, pe termen lung, nu ne va salva de la înec, dar cel puțin ne lasă spațiu de respiro. În măsura în care umilința este capacitatea de a demasca viața și de a o da în vileag pentru ceea ce este - un teatru sângeros al puterii -, ea este opusul umilirii, pe care puterea o provoacă invariabil. Umilința este ceea ce primești atunci când nu ești îndeajuns de sălbatic pentru a juca rolul animalului prădător, dar nici îndeajuns de înțelept pentru a-ți da seama că totul este doar un joc. În schimb, umilința ne împiedică din capul locului să intrăm în jocul puterii.

Cu toate acestea, umilința ține de mult mai multe decât ceea ce facem la masă. E, mai presus de orice, despre vizibilitate și intuiție. Iris Murdoch a dat umilinței o definiție memorabilă: este „respectul altruist față de realitate”. E drept că plasează spectatorul destul de jos - la urma urmei, cuvântul provine din latinescul humilitas („micime”), derivat, la rândul său, din humus („pământ”). Însă, la fel ca în filmele unui Yasujirō Ozu, în care unghiurile de cameră luate de jos prezintă o perspectivă surprinzător de pătrunzătoare a lumii și oferă intuiții fără precedent asupra minților și inimilor oamenilor, umilința ne acordă acces privilegiat la realitatea lucrurilor. Perspectiva de sus în jos, când ești doar om, nu e nimic altceva decât o iluzie strălucitoare și, uneori, una dintre cele mai bune modalități de a rata ideea.

Darul suprem al umilinței - pentru că, uneori, oferă daruri - e exact această cunoaștere din interior spre exterior, căreia cei care dețin puterea nici nu pot să-i bănuiască existența. E genul de înțelegere asupra lumii și ale mecanismelor sale intime pe care o deprinde Ivan Denisovici, în timp ce e exilat într-unul dintre cele mai de jos puncte ale vieții, în gulagul sovietic. Cu fiecare pagină captivantă, Soljenițîn îl dezvăluie pe Denisovici ca pe unul care s-a prins cu adevărat: vede totul, înțelege totul și iartă totul. Prin comparație cu umilul prizonier, Stalin - cu toată puterea sa zdrobitoare, fără de margini - n-a înțeles nimic din ceea ce merită înțeles. Pentru că ființele umane, după cum scrie Simone Weil, „sunt făcute astfel încât cei care strivesc să nu simtă nimic; persoana strivită simte ceea ce se întâmplă”.

Dintre toate animalele, specia umană e posibil să fie cel mai greu de îmblânzit.

Nu degeaba misticii și filosofii au asociat adeseori obiceiul umilinței cu o viziune a adevărului. Bernard de Clairvaux scrie: „Calea e umilința, țelul e adevărul. Prima e munca, a doua e răsplata.” Pentru Vladimir Jankélévitch, „umilința echivalează cu adevărul”, pe când André Comte-Sponville definește elocvent umilința drept „a iubi adevărul mai mult decât pe sine însuși”. În Greutatea și harul, Simone Weil, a cărei întreagă operă și viață au fost definite de o umilință ontologică profundă, scrie că Dumnezeu „iubește acea perspectivă asupra creației care poate fi văzută doar din punctul în care mă aflu.” Dar constată că stă în calea lui Dumnezeu: „Stau drept paravan”, scrie aceasta. „Trebuie să mă retrag, ca să poată vedea el.” Lăsând deoparte Dumnezeul lui Weil pentru moment, putem să-i extindem intuiția: mereu stăm „drept paravan”, chiar și față de noi înșine, noi ne stăm în propria cale. Așadar, pentru a avea o perspectivă completă și o înțelegere mai bună, trebuie să ne „retragem”. Exact asta face umilința: ne extrage din peisaj, pentru ca lucrurile să se poată dezvălui singure. Abia atunci putem spune că ceea ce facem este să contemplăm lumea.

Deloc surprinzător, religiile majore, de la budism la creștinism la islamism, pun mare preț pe umilință. Și la fel fac nenumărate coduri etice seculare. Într-adevăr, oricare civilizație valoroasă caută să ne strunească pornirea către hybris și afirmare excesivă a propriei persoane. (Gândiți-vă doar la eforturile neobișnuite la care recurg niponii, de exemplu, ca să întruchipeze umilința în viața de zi cu zi.) La urma urmei, cu toate astea, în ciuda tuturor eforturilor noastre e o bătălie pierdută din capul locului. Civilizația e slabă și precară, iar viața, mereu mai puternică și mai sălbatică, iese întotdeauna câștigătoare. Afirmarea de sine e naturală, satisfăcătoare, încărcată erotic, pe când negarea sinelui numai asta nu e. Dintre toate animalele, specia umană e posibil să fie cel mai greu de îmblânzit. Și exact din cauza asta este atât de importantă umilința. Prin ea, putem învăța cum să ne tolerăm pe noi înșine și pe alții și să devenim o idee mai puțin abominabili. De bine, de rău, e cel mai bun instrument de care dispunem pentru a îmblânzi bestiile care suntem.

Nu e nimic șocant în asta. Dacă e ceva, atunci e una dintre cele mai banale - sau umile, mai bine zis? - idei filosofice. De la Buddha la maeștrii sufiți la Schopenhauer, Bergson și Weil, misticii și filosofii, din Orient și Occident, nu au spus nimic altceva, în esență. Dacă ne șochează să o mai auzim o dată, este doar pentru că am devenit, poate mai mult ca oricând, atât de orb înțeleniți erotic în cursa vieții, încât am uitat chiar și că avem ochi cu care să putem vedea.


Acest articol a fost publicat inițial în limba engleză, în Los Angeles Review of Books. Traducere de Andra Matzal și Ioana Pelehatăi

De același autor, puteți citi:

Cum și de ce eșuăm

A muri pentru o idee

Foto: Openwalls

 

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK