Schimbare / Migrație

Ce rămâne atunci când oamenii dispar?

by Maxim Polyakov, photos by Anton Polyakov

Publicat pe 12 martie 2020

Doi frați din Transnistria pedalează prin inima crizei demografice din Republica Moldova.

— Acolo jos în case locuiește cineva?
— Demult nu mai trăiește nimeni pe aici.
— Dar unde-s oamenii?
— S-au prăpădit cu toții.

Stăm pe un deal și vorbim cu bărbații care trudesc la recoltat floarea-soarelui. În vale se întinde un ocean de iarbă cenușie, punctat din când în când cu insulițe de verdeață - case vechi, părăsite, acaparate din toate părțile de salcâmi. Pomii, sădiți din grija strămoșilor, își văd liniștiți de viață, de două ori cât casele peste care tronează.

* * *

În ultimii 25 de ani, doar conform statisticilor oficiale, Republica Moldova a pierdut un milion de locuitori, adică un sfert din total. În fiecare an, populația mai scade cu câte un procent și ceva. La baza acestui declin vertiginos stă o tranziție post-sovietică zbuciumată, care a dus la emigrație masivă, scăderea natalității, speranța scăzută de viață (cea mai mică din Europa) și îmbătrânirea populației.

Fondul ONU pentru Populație în Moldova și Centrul de Cercetări Demografice estimează că până în 2035, populația ar putea să se micșoreze până la 2 milioane de oameni, iar una din trei persoane va avea peste 60 de ani. La 1 ianuarie 2019, peste 18% din populația Rep. Moldova era trecută de 60 de ani

Satele pustiite reflectă cel mai vizibil consecințele depopulării Moldovei. Din aceste locuri care fremătau cândva de viață, au rămas doar numele, câteva case părăsite și ici-colo niște stâne de oi. Pentru multe așezări rurale din țară, datele disponibile se opresc în 2004, deși ultimul recensământ al populației a avut loc în 2014. Acesta din urmă, care oferă cifre la nivel de raioane (echivalentul județelor, n.t.), orașe și comune, a fost subiectul a numeroase controverse privind metodologia defectuoasă, delapidări de fonduri și încercări de cosmetizare a dezastrului demografic național. 

Se estimează că între cele două recensăminte, 150 de sate din Moldova și-au pierdut locuitorii, goniți de sărăcie și de lipsa infrastructurii necesare unui trai decent. Pentru aceste sate, declinul populației a însemnat o lungă și tăcută agonie.

Mânați de statisticile sumbre și de întrebarea din titlu, ne-am pornit pe biciclete, în căutarea unui astfel de sat al nimănui. Am documentat procesul printr-un mișmaș de fotografii, observații, note de jurnal și reflecții, pe care le-am pus cap la cap. 

Oamenii mor sau pleacă, dar în urma lor rămân ferestrele prin care au privit toată viața. Cercevelele din lemn fixează același peisaj, care devine punte de legătură între tine, cel care privești acum, și cei care deja nu mai sunt acolo.

* * *

Înainte să începem călătoria, am marcat pe hartă satele cu cei mai puțini locuitori, conform ultimelor date oficiale găsite. Ne-am alcătuit traseul unind punctele de pe hartă (majoritatea concentrate la nord), cu misiunea de a ocoli drumurile pietruite, de a imortaliza urmele depopulării și de a găsi un sat nelocuit de nimeni. Am pornit cu bicicleta din Tiraspol - capitala Transnistriei și orașul nostru de baștină - pe 9 septembrie 2019.

După trei zile de pedalat și dormit la cort, am ajuns în satul Gavrilovca din raionul Sîngerei, la 110 kilometri de Chișinău și 60 de granițele cu România și Ucraina. Recensământul din 2004 menționa aici patru localnici. Muncitorii pe care îi întâlnim în câmp ne spun însă că n-a mai fost viață în sat de vreo 12 ani.

Gavrilovca este un sat rămas fără locuitori din raionul Sîngerei, nordul Rep. Moldova. Întâia priveliște care te întâmpină aici e o fântână cu (ce-a mai rămas din) cumpănă, demult nefuncțională.

— Acei mai tineri s-au mutat la Grigorievca, la 15 kilometri de aici. Sat de polonezi, cu mulți catolici. La Gavrilovca, în schimb, au trăit mai mult ucrainieni. Polonezii și ucrainienii nu-s departe ca fire, deci cine a prins ocazie s-a stabilit la Grigorievca. Numai câțiva bătrâni mai rămăseseră aici în sat, până s-au stins și aceia.

Referirile la diverse grupuri etnice nu sunt deloc o raritate, nici măcar în conversațiile de zi cu zi. Moldova a fost dintotdeauna un teritoriu de graniță, cu regiuni bogate în culturi și etnii. În nordul țării, pe lângă populația majoritară de moldoveni, trăiesc numeroase comunități de ucrainieni, polonezi, ruși de rit vechi / staroveri, romi, într-un amalgam viu de religii, etnii și naționalități.

Bărbații din câmp ne fac semn în direcția unei case din apropiere, ascunsă printre salcâmi. Spun că acolo a trăit unul dintre ultimii bătrâni din sat. Își mai aduc aminte vag și de o bătrână cam din aceeași perioadă, la celălalt capăt al văii, lângă lac. Gavrilovca și-a trăit ultima suflare între două bătrâneți - una la feminin și alta la masculin. Ne punem în plan să vizităm ambele case, pătrunși de fascinația cu care citeam cândva romanele lui Márquez. 

Combina mai dă o raită pe deal, după care se îndreaptă spre tractorul cu remorcă, în care deșartă o avalanșă neagră de semințe de floarea-soarelui. Puțin mai târziu, când ajungem în casa bătrânului, o puzderie de coji de semințe se înalță într-una dintre camere până la brâu. În lipsa unei explicații raționale pentru ceea ce vedem, ne lăsăm fantezia să zburde și ajungem la concluzia că, cel mai probabil, șoarecii au adus semințele din câmp și le-au mâncat aici de-a lungul anilor. Mulțumiți de teorie, ne continuăm pelerinajul prin restul încăperilor. 

Câte-un obiect aruncat la nimereală ne confirmă că aici, într-adevăr, a fost cândva o viață de om. Puține lucruri însă au făcut față timpului și intemperiilor: o oală de lut, o farfurie, o furculiță, o apă de colonie „Troinoi”, cadranul unui ceas „Racheta”, o lumânare și un certificat de onoare cu Lenin pe copertă. La fereastră mai găsim niște epoleți militari sovietici și o vedere îngălbenită și roasă de șoareci. Aceasta îi urează „Felicitări cu ocazia comemorării a 40 de ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial” lui Stega Varfolomei Pavlovici, veteran de război și fostul stăpân al casei. Expunem toată zestrea pe maldărul de coji, ca un memorial improvizat în cinstea ultimului locuitor al satului.

Încăpere bucșită de coji de semințe, într-o casă părăsită din Gavrilovca. Pe maldărul de coji, am expus cele câteva obiecte găsite prin casă.

***

Afară se aud clopote, întretăiate de behăitul oilor și al caprelor. În urma lor merge agale Jora, un păstor care-și mână zi de zi turma prin văile și dealurile pustii din Gavrilovca. Alături îi stă Dik, câinele ciobănesc.

— Eh, iarna trăiesc în sat, la Copăceni. Doar când e vremea pășunatului stau cu oile aici aproape, în râpă. E o stână micuță, eu doar păzesc oile și ies cu ele la păscut. De muncă n-am de ce mă plânge și nici n-am când să mă plictisesc.

Aflăm de la Jora că înainte de revoluția din 1917, toate pământurile dimprejur aparțineau unui singur proprietar, care le-a botezat după copiii lui: Antonovca, Petrovca, Grigorievca și Gavrilovca - în cinstea fiilor, și Evghenievca - după singura fiică. 

Jora nu ne întreabă nici cine suntem, nici ce căutăm pe-aici. Din când în când se mai uită spre noi, apoi își mută privirea la turma care merge alene către orizont. Fluieră la Dik și își mână oile mai departe, până dispar cu toții pe după dealuri.

Jora își mână zilnic oile și caprele prin Gavrilovca, asistat de câinele Dik. Ciobanii și turmele lor sunt singurii care mai calcă prin satele uitate ale Moldovei.

***
Cutreierând satul, mai găsim încă cinci case în diferite stadii de dărăpănare, pe care încercăm să ni le imaginăm în perioada lor de glorie, mândre și frumoase. Pe unele ziduri a rezistat varul, care mai dă încă impresia de loc îngrijit. Înăuntru sunt sobe mari acoperite cu plăci ceramice sau spoite în culori ochioase, care se întind pe mai multe camere. La majoritatea caselor, deteriorarea a fost grăbită de ploi, ninsori, vânt, animale și vegetația sălbăticită. Unele au acoperișul ruinat de putregai sau o parte din ziduri prăbușite. În case intrăm pe geamuri, prin poduri sau prin spărturile din pereți.

În interiorul caselor ne întâmpină mobilier vechi, bucăți de ziare, obiecte casnice și unelte de lucru - martori ai unei istorii apuse, care demult nu și-au mai îndeplinit funcțiile originale. Prezența noastră a stricat învelișul greu de praf așternut peste tot. Salcâmii din jurul casei și pereții groși ne izolează fonic de lumea dinafară, încât parcă și timpul a încremenit. Doar clicurile aparatului foto ne mai amintesc că există un aici și un acum.

 

***

Seara se lasă domol peste Gavrilovca și lumina din case e înghițită de amurg. De afară ne ajunge sunetul înfundat al unui motor. Pe ulița prăfuită, care era cândva artera principală a satului, trece un tractor cu lemne de foc în remorcă. Mergem să facem cunoștință cu șoferul. Îl cheamă Vasile și are o mică gospodărie într-un ponor din apropiere. 

— Am un muncitor care-mi ajută aici cu lucrul și mai vin să-l supraveghez, dar seara mă întorc la mine în sat, la Copăceni. Pe vremuri, toate pământurile de aici făceau parte din colhozul Congresului 22 al KPSS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, n.t.), care se întindea pe cinci saturi. Să fi fost mai bine de o sută de case, acum au rămas numai trei fermieri. Mă gândesc poate de pornit aici o fermă de struți, că tot se schimbă clima.

Vasile, un fermier din satul vecin, adună lemne de foc pentru sezonul rece care se apropie. În multe localități din Moldova, încălzirea e încă asigurată de soba cu lemne.

Vasile se grăbește, vrea să ajungă acasă înainte să se întunece de tot. La despărțire, ne îndrumă spre o pădure care începe la marginea satului, în celălalt capăt al văii. Zice că acolo a fost o tabără de pionieri, unde acum trăiesc cu schimbul doi paznici.

— Nenea Vanya și nenea Victor îi cheamă. Întrebați-i dacă puteți să stați acolo peste noapte, că de rămas aici la drum nu-i bine, trec multe animale. Ajungeți la capătul satului și o să vedeți că în dreapta lacului se începe drumul spre pădure. O luați pe poteca asta și când vedeți casele din poiană, înseamnă că ați ajuns la tabără.

Tabăra pionierească „Olimp”, activă între 1989 și 2008 în apropiere de Gavrilovca. Aici își petreceau verile copiii din colhozul 22 al Partidului Comunist.

***

La marginea drumului, niște panouri mușcate de rugină vorbesc în rime despre protecția naturii și importanța odihnei (active). Drumul ne aduce în fața unei porți, prin care se întrevăd un teren de fotbal cu oareșce buruieni și niște căsuțe trase la indigo, înșiruite la marginea pădurii. Intrăm pe poartă și ajungem la ultima casă, unde câinii se pun pe lătrat. Ne oprim lângă scările de la intrare și după vreun minut, iese la noi un bărbat.

— Nenea Vanya?
— Eu sunt.
— Bună seara, am auzit că s-ar putea înnopta aici. Ne dați voie să ne punem cortul undeva prin tabără?
— Da' de ce cort, în casă nu vă place?

Nenea Vanya ne întreabă foarte sumar cine suntem și de unde venim. Mulțumit de răspunsuri, ne poftește înăuntru. Căsuța în care ne-a primit este singura din tabără în care se mai poate locui, motiv pentru care ea servește acum drept „sediu” al paznicilor.

— Aveți în frigider mezel, struguri. Pâine și apă găsiți pe masă. Eu mă duc la mine în sat la Vladimirovca, iaca acolo unde se văd luminile în zare. Voi făceți-vă treburile, simțiți-vă ca acasă. Numai să nu stingeți lampa ceea mare de la drum, lăsați-o să ardă toată noaptea. Și să încuiați ușa pe dinăuntru. Dimineața o să vină Victor, colegul meu, la schimb.

Vanya se urcă în mașină și ne lasă în compania a doi patrupezi: Soficuța, legată cu lanț lângă poartă, și Riji, lăsat liber, care o ia la goană spre pădure. Casa unde înnoptăm are și un televizor cu imaginea spălăcită, la care privim emisiunea Pole Chudes (din rusă: Câmpul minunilor, un fel de „Roata norocului” rusească, n.t.), într-o nuanță verzuie.

Căsuța paznicilor din tabăra de pioneri „Olimp". În prezent, de tabără au grijă doi paznici care lucrează cu schimbul. Nenea Vanya, unul dintre ei, ne-a lăsat peste noapte în căsuță.

Nenea Victor își face apariția în zori. Nu știa că o să fim aici, dar nici nu pare mirat.

— D-apăi ce puteați să furați, că nu prea avem de niciunele aicia. Noi mai mult păzim tabăra de-ai noștri de prin sat, să nu fure plăcile de pe acoperiș, geamurile, să nu care pietrele din ziduri. Eu și nenea Vanya ieșim acuș la pensie, ce muncim aici e doar ca să mai facem un ban în plus. Mai mult mi-e jale de locurile astea. Dacă le lași de izbeliște, înapoi aici viața nu se mai întoarce.

Victor Odaim (nenea Victor), cel de-al doilea paznic al taberei, venit în tura de dimineață

Victor spune că administrația locală visează să vândă tabăra cu totul, dar numai loturile de teren ar mai putea să atragă ceva cumpărători. În cei 12 ani de când s-a închis tabăra, casele s-au prăbușit, cimentul s-a surpat, iar zidurile s-au coșcovit mult prea strașnic pentru reparații.

Victor mai povestește că acum 10 ani, niște investitori au început să dea târcoale satului. Au închiriat lacul din apropiere și spuneau că au de gând să cumpere tabăra.

— Până la urmă au fost niște escroci. Au golit lacul de apă, au strâns toți peștii și după aceea s-au făcut nevăzuți. Dar iaca, lacul nu s-a mai putut reface. Unde era lac acuma-i mlaștină, de la care toată valea duhnește a putregai. Înainte se scăldau acolo copiii din tabără în fiecare zi. Cel mai des erau copii din satele vecine, dar țin minte și mulți veniți din Belarus. Era și o barcă, se plimbau copiii cu însoțitori. Paradis, nu alta!

Lac secat la marginea satului Gavrilovca, aproape de tabăra pionierească. Din lac a mai rămas doar nămolul, acoperit cu un strat gros de sare.

Soarta fostei tabere a rămas suspendată într-un vid de incertitudine și nimeni nu mai speră la vreo soluție. Cu toate astea, cei doi bărbați în prag de pensie păzesc locul zi de zi, cu o statornicie aproape religioasă, fără a(-și) pune întrebări.

— Toată viața am fost camionagiu, am condus Kamaz (marcă rusească de camioane, n.t.). Acum deja nu-mi mai permite sănătatea. Aici e liniște și pace, parc-aș fi în stațiune. E greu numai iarna, când trebuie de mers pe jos să dăm zăpada cu lopata. Dar ce să-i faci - zăpadă, viscol, noi ne vedem de treabă aici la post.

Teren de fotbal pe un câmp din tabăra „Olimp". Paznicul Vanya se îngrijește de cositul ierbii, pe care o lasă câteva zile să se zvânte în câmp, apoi o duce cu mașina la ferma lui din satul alăturat.

***
Nenea Victor ne petrece până la poartă, apoi ne însoțește din priviri în timp ce coborâm spre lac - mai precis, spre micul deșert de sare care a fost cândva lacul. Pătura albă și zgrunțuroasă e destul de groasă încât poți merge pe ea, iar mirosul de plante putrezite te învăluie din toate părțile.

Pe mal, chiar la marginea Gavrilovcăi, vedem încă o casă părăsită, cu ogradă întinsă, acareturi și prispă lată. Nu-i greu de închipuit priveliștea de poveste care-i desfăta pe cei de aici, cu vedere spre lac și dealurile din jur. Ne strecurăm printr-un geam spart și ne dăm seama că am ajuns în casa femeii despre care auzisem ieri.

Printre ultimii săteni din Gavrilovca s-a numărat și o bătrână, a cărei gospodărie încadrată de bălării pare să fi fost cândva de poveste.

Obiectele împrăștiate prin odăi trădează o prezență feminină la cârma gospodăriei: materiale de cusut, carpete și haine roase de vreme, darace pentru scărmănat lâna și niște unelte de bucătărie. Din toată puzderia de lucruri, ne sare în ochi o felicitare de 8 martie pentru Kiforyuk Evdochia Georgievna, pe care mai multe indicii ne-o confirmă apoi drept stăpâna casei. Printre ele se numără și un carnet de muncă al colhoznicului, în care Evdochia a însemnat zilele pentru cules sfecla și tutunul. 

Pe aceeași masă găsim un trio de obiecte deloc ieșit din comun la prima vedere, dar fascinant la o privire mai atentă: un pachețel de lumânări (ros de șoareci), un caiet cu notițe de economie marxistă și nuvela pentru adolescenți Borka, ya i nevidimka (din rusă: Borka, eu și omul invizibil, n.t.) a autorului sovietic Yuri Tomin, deschisă la capitolul Na Mars! (din rusă: Către Marte!, n.t.). Cosmosul, socialismul științific și viața religioasă și-au găsit punct de întâlnire în viața de zi cu zi Evdochiei, și poate în a multor săteni din Moldova sovietică. 

Portretul Evdochiei atârnat pe un perete nu ne-a scăpat din ochi pe toată durata vizitei. Am plecat simțindu-ne ca niște oaspeți nepoftiți, care au invadat intimitatea nimănui.

***

Ultimul loc din Gavrilovca la care vrem să ajungem este cimitirul. Lângă fântâna din depărtare se citește silueta unui bărbat, pe care îl recunoaștem mai apoi: e Vasile, fermierul de ieri. Când ochii ți se ajustează la pustietate, apariția oamenilor are un efect ciudat, de fata morgana, dar care se spulberă imediat ce intri în vorbă cu ei.

— Când ai viața legată de pământ, mereu e de treabă și nu te plictisești. Sigur că înainte, când se muncea la colectiv, erau alte ritmuri și altă viteză. Mereu veneau oameni noi, mereu era coadă pentru lucru la colhoz. Ăștia noi aveau o perioadă de probă: care era leneș, bețiv, nu isprăvea munca - pa, la revedere, fără mare discuție. Acuma, în schimb, nu prea mai vezi țipenie de om pe aici. Doar de Paștele Blajinilor sau de alte sărbători mai apare lumea la cimitir, să-și pomenească morții.

Vasile ne arată cimitirul Gavrilovcăi pe coama unui deal. În Moldova, cimitirele sătești sunt adesea așezate pe dealuri, așa încât cei morți par să-i vegheze pe cei vii. Aceștia, la rândul lor, se simt urmăriți cum își duc viața, ce fac bine, ce fac rău, și-n felul ăsta ia naștere un soi de conștiință morală colectivă.

Prin cimitirul Gavrilovcăi sunt presărate cruci rudimentare din lemn sau din metal, care privesc spre pajiști și spre cele câteva case goale.

Ajunși în cimitir, înțelegem că cei morți au rămas locului, dar cei vii pe aici nu prea se mai arată. Unele cruci sunt împodobite cu flori din plastic, semn că cineva totuși mai trece din când în când pe la morminte. Culorile prăfuite ale florilor dau un mic suflu de viață cimitirului, care, în mod ciudat, pare mai viu decât satul din vale. Atmosfera din cimitir nu e tristă și nici apăsătoare, dar ne zgândărește oareșce întrebări existențiale; doar suntem în prezența morții. Mai zăbovim un pic în tăcere lângă gardul cimitirului, după care părăsim Gavrilovca.

Epilog

Pe un deal nu departe de cimitir, am început să ne gândim la cum se definește viața în locurile rupte de lume, unde existența și inexistența se întrepătrund cu neastâmpăr. Am pornit în această călătorie din Transnistria, o țară care nu e recunoscută oficial, dar în care noi și alți ~460,000 de oameni ne ducem traiul zilnic. Satul Gavrilovca, destinația noastră, figurează oficial ca așezare, dar în realitate e doar o fantomă care bântuie în recensăminte și pe hărți. Când prezentul ne apucă de guler, e important să ne agățăm de orice formă de identitate - colectivă, socială sau juridică.

Misiunea noastră de a găsi un sat fără oameni a durat cu totul 10 zile, timp în care am străbătut pe bicicletă vreo 35 de sate. În opt dintre ele, amprenta vieții se rezuma la câțiva locuitori numărați pe degete. Bătrâni care își duceau ultimele zile, câte-un fermier care mai nutrea speranță pentru pământurile de acolo și, din când în când, niște eco-migranți sihaștri, fugiți de vânzoleala orașelor.  

Fenomenul definit ca „depopulare” seamănă mai degrabă cu o maree, când apele mării se retrag și lasă în urmă obiecte întregi sau fragmentate. Lucrurile își pierd funcțiile utilitare și devin ele însele monumente ale memoriei. De-a lungul călătoriei, după ele ne-am orientat prin ceața dintre prezent și trecut. Gospodăriile părăsite au devenit nave aruncate într-un banc de prundiș. Fântâni secate de apă, devenite simple gropi în pământ. Copaci care au biruit cimentul, răsărind înăuntrul caselor.

Am dormit în cort prin mijlocul pustietăților, pe iarba uscată, înconjurați de salcâmi și tufe de măceș. N-am simțit dezolare, doar faptul că multe s-au schimbat și că multe se schimbă încă, începând cu însăși structura vieții din asemenea locuri. Colhozurile aglomerate au fost înlocuite de ferme unde se lucrează mai mult sezonier. Cimitirul are mai multe semne de viață decât oricare alt loc din sat. Iar timpul, așa cum îl percepem noi la oraș, își schimbă fibra. După tot umbletul prin sate uitate, ne simțim și noi ca niște pribegi ai acestor meleaguri, aidoma unor păstori sau a Iisus-ului care ne-a întâlnit la prima răscruce prăfuită după ieșirea din Gavrilovca.

Traducere din limba rusă, editare și alte magii din cuvinte: Clara Abdullah

Anton și Maxim documentează arta monumentală din Rep. Moldova pe pagina de Instagram Visual Anthropology of Moldova

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK