Educație / Copii

„Niciodată violență!”

by Daniela Ecaterina Cutaș, illustrations by Maria Surducan

Publicat pe 1 iunie 2021

În 1926, la vârsta de 19 ani, celebra autoare suedeză de cărți pentru copii Astrid Lindgren a născut primul ei copil. Necăsătorită, fără posibilități materiale, într-o societate în care nașterea unui copil „ilegitim” era o rușine pentru întreaga familie a mamei și putea duce la condamnarea penală a tatălui, a fost obligată să nască în secret și să-și înstrăineze copilul pentru primii ani din viață. Când l-a recuperat avea deja trei ani, vorbea altă limbă (daneza) și deși își cunoștea mama, pentru el oamenii care îl crescuseră erau familia lui, iar casa în care trăise până atunci era acasă. Lindgren a relatat acest episod din viața fiului său. Când a înțeles că nu se va întoarce acasă, Lasse „s-a lăsat pe un scaun și a plâns încet. Foarte încet, ca și cum și-ar fi dat seama că oricum nu ajută la nimic să protesteze, că vor face cu mine ce vor vrea! Acel plâns plânge în mine în continuare și va continua să plângă câte zile voi avea. Poate acel plâns este motivul pentru care am luat întotdeauna atât de ferm partea copiilor în toate circumstanțele.” 

Și chiar asta a făcut. Astrid Lindgren și-a dedicat viața protejării drepturilor copiilor și cultivării individualității lor. A scris romane centrate în jurul copiilor: Pippi Șosețica, Ronia, fiica tâlharilor, Emil din Lonneberga, frații Inimă-de-Leu și alte personaje au inspirat generații de copii din Suedia. În romanele ei, grija și respectul pentru copii se împletesc cu grija și respectul pentru ființele non-umane și pentru natură. S-a implicat politic, a contribuit la realizarea de politici publice în sprijinul celor vulnerabili. Chiar și azi, când Astrid Lindgren nu mai este printre noi, continuă să ajute copiii, și nu doar prin intermediul cărților. De exemplu, campania „Pippi din zilelele noastre” [„Pippi of today”] se sprijină pe popularitatea supereroinei neînfricate Pippi Șosețica pentru a le ajuta pe fetele care sunt obligate să își părăsească țara. Concepută inițial în anii ’40 pentru a o alina fiica de 7 ani a scriitoarei, care era bolnavă, Pippi sprijină acum fete din toată lumea.      

În 1978, cu ocazia primirii unui premiu pentru pace, Lindgren a ținut un discurs în care a condamnat violența față de copii. Titlul discursului este „Niciodată violență!”. Inițial a fost respins de organizatori, fiind considerat prea provocator, însă Lindgren a condiționat primirea premiului de citirea discursului. Discursul acesta a fost apoi preluat pe multe canale și tradus în multe limbi, fiind adesea creditat ca lovitura de grație în procesul care avea deja loc în Suedia la nivel social și politic (și în care Lindgren era ea însăși implicată): condamnarea violenței asupra copiilor. În 1979, Suedia devenea prima țară din lume care a interzis orice formă de violență asupra copiilor.

Cu permisiunea organizației care gestionează drepturile asupra operei sale, în cele ce urmează puteți citi o traducere în limba română a acestui discurs. (Daniela Cutaș)


 

„Dragi prieteni,

În primul rând, doresc să vă mulțumesc, și fac acest lucru din toată inima. Premiul Păcii al Editorilor Germani radiază o aură atât de strălucitoare, iar primirea lui este o onoare atât de mare, încât mi se înmoaie genunchii când îl țin în mâini. Dar iată-mă aici, în locul din care, de-a lungul anilor, atât de mulți oameni înțelepți și-au exprimat speranțele pentru viitorul omenirii și pentru pacea de durată pe care ne-o dorim cu toții. 

Ce pot eu să spun ce nu a fost deja spus mai bine decât sunt eu capabilă să o fac? 

Să vorbim despre pace înseamnă să vorbim despre ceva care nu există. Pacea adevărată nu poate fi găsită nicăieri pe acest pământ, și probabil nu a existat niciodată decât ca obiectiv pe care este clar că suntem incapabili să îl atingem. Atât cât oamenii au trăit pe această planetă, ne-am implicat în violență și război, iar pacea fragilă care există uneori este încontinuu sub amenințare. Chiar în acest moment, întreaga planetă se teme de un nou război care ne va distruge pe toți. E drept, în fața acestei amenințări, mai mulți oameni decât oricând muncesc ca să obținem pacea și dezarmarea. Acest lucru este încurajator. Dar este atât de dificil să avem speranțe. 

Politicienii participă la întâlniri oficiale de vârf și discută animat în favoarea dezarmării; dar numai a dezarmării pe care-și doresc să o întreprindă alții. Țara ta trebuie să se dezarmeze, nu a mea! Nimeni nu vrea să înceapă dezarmarea în țara sa, nimeni nu îndrăznește să înceapă, pentru că tuturor le este frică și toți au foarte puțină încredere în aspirațiile pentru pace ale celorlalți. Și în timp ce conferințele despre dezarmare se succed una alteia, reînarmarea continuă la o scară nemaivăzută în istoria lumii. Nu este de mirare că tuturor ne este frică, fie că trăim la est sau la vest, în nord sau în sud, fie că trăim într-o țară care este o mare putere sau într-o țărișoară neutră. Știm că un nou mare război ar afecta toată umanitatea și că puțin contează dacă ne vom pierde viața într-un morman de ruine dintr-o țară neutră sau dintr-una care nu este neutră. 

După toate aceste milenii de război continuu, nu este oare timpul să ne întrebăm dacă există vreun defect inerent în condiția umană care ne împinge încontinuu către violență? Suntem condamnați să pierim din cauza agresivității noastre? Cu toții ne dorim pacea. Nu există nicio posibilitate să ne schimbăm, înainte de a fi prea târziu? Să învățăm să ne îndepărtăm de violență? Să încercăm pur și simplu să devenim un alt fel de ființe umane? Dar cum am putea face acest lucru, și de unde ar trebui să începem?

Cred că trebuie să începem cu începutul. Cu copiii. Ați oferit premiul păcii unei autoare de cărți pentru copii, și aceasta înseamnă că nu vă puteți aștepta să vă împărtășesc o viziune politică vastă sau propuneri pentru rezolvarea problemelor internaționale. Vreau să vorbesc despre copii. Grija mea pentru ei este, și speranțele mele pentru ei sunt. Cei care astăzi sunt copii vor conduce într-o zi lumea, dacă va mai rămâne ceva din ea. Ei sunt cei care vor lua decizii despre război și pace și despre ce fel de societate doresc să aibă, dacă doresc o societate în care violența continuă să sporească sau dacă preferă una în care oamenii trăiesc în pace și comuniune unii cu alții. Există vreo speranță că vor putea crea o lume mai pașnică decât am reușit noi? Și de ce am eșuat atât de lamentabil, în ciuda tuturor intențiilor bune?

Îmi amintesc cât de surprinsă am fost când mi-am dat seama la o vârstă fragedă că oamenii care decideau soarta țărilor noastre și a lumii nu erau niște zei cu capacități superioare și perspicacitate divină. Erau ființe umane, cu aceleași slăbiciuni omenești pe care le aveam și eu. Dar ei aveau puterea, și în orice moment puteau lua cele mai importante decizii în funcție de impulsul avut în momentul respectiv. Dacă erau într-o dispoziție proastă, războiul putea izbucni din cauza dorinței de putere sau de răzbunare sau a orgoliului sau lăcomiei unei singure persoane sau – și acesta părea cel mai comun motiv – din cauza unei credințe excesive în violență ca fiind soluția cea mai eficientă în toate situațiile. În același fel, o singură persoană bună și rezonabilă ar putea uneori să evite o catastrofă pur și simplu fiind bună și rezonabilă și abținându-se de la violență. 

O singură concluzie era posibilă: soarta lumii este decisă de persoane individuale. De ce nu erau aceste persoane bune și rezonabile? De ce atât de mulți oameni nu își doreau nimic altceva decât violență și putere? Era reaua voință înnăscută în unii oameni?

Nu am putut crede acest lucru, și nu îl cred nici astăzi. Inteligența și capacitățile intelectuale sunt înnăscute, dar copiii nu se nasc cu un sâmbure interior care în mod automat rodește în bine sau în rău. Cei care aduc pe lume un copil și îl învață sau eșuează să îl învețe ce este iubirea determină dacă acel copil urmează să devină o persoană caldă, deschisă, încrezătoare, cu o înclinație spre comunitate sau dimpotrivă, o persoană dură, distructivă, un lup singuratic. „Überall lernt man nur von dem, den man liebt” [„În primul rând, înveți de la cei pe care îi iubești”], spunea Goethe, și trebuie că așa este. Un copil care este înconjurat de iubire și care își iubește părinții învață de la ei o atitudine iubitoare față de tot ce este în jurul lui, și păstrează acea atitudine pentru toată viața. Ceea ce este un lucru bun, chiar dacă el sau ea nu va deveni unul din cei care decid soarta lumii. Însă dacă acel copil, în ciuda așteptărilor, se întâmplă să devină unul din cei care decid soarta lumii, putem cu toții să fim recunoscători dacă natura lui sau a ei tinde către iubire mai degrabă decât către violență. Caracterul viitorilor noștri oameni de stat și politicieni este format înainte să împlinească vârsta de cinci ani: este un lucru teribil, dar adevărat. 

Dacă ne uităm înapoi în timp atât cât este posibil, la cum au fost tratați și crescuți copiii, nu vom vedea, oare, că de prea multe ori norma a fost de a le frânge voința, fizic sau mental, cu ajutorul vreunei forme de violență? Câți copii și-au primit primele lecții despre violență „von denen, die man liebt” [„de la cei pe care îi iubesc”], de la propriii lor părinți, și apoi au transmis mai departe acele învățăminte, din generație în generație? „Dacă nu vei folosi nuiaua, copilul va fi un răsfățat”, scrie în Biblie. [Probabil Lindgren se referă la „Cine cruță nuiaua, urăște pe fiul său, dar cine îl iubește îl pedepsește”, Proverbe 13:24, n. trad.] Mulți părinți au urmat această învățătură. Au folosit frecvent nuiaua și au numit acest lucru iubire. Însă toți acești copii foarte „răsfățați” de care e plină această lume a noastră, dictatorii, tiranii, opresorii, ce fel de copilărie au avut? Acest lucru chiar ar trebui cercetat. Cred că în spatele celor mai mulți dintre ei se află un părinte sau altă persoană responsabilă cu creșterea lor, cu o nuia în mână.

Cum am putea să nu disperăm când auzim despre apelul la o întoarcere la metodele vechi, autoritare? Această inițiativă are loc în multe părți ale lumii. Unii cer „o abordare mai riguroasă” și „frâie mai strânse”, și consideră că așa ceva va ajuta să fie eradicate viciile tinereții care s-ar datora unui exces de libertate și unui deficit de strictețe în creșterea copiilor. Practic, aceasta este o încercare de a scăpa de diavol cu ajutorul lui Belzebut și în cele din urmă nu poate decât să ducă la și mai multă violență și la falii mai mari și mai periculoase între generații. „Abordarea mai riguroasă” care este invocată ar putea avea un efect superficial,  pe care promotorii săi l-ar interpreta ca fiind o îmbunătățire. Asta până când vor fi obligați să accepte că violența generează și mai multă violență – așa cum a făcut întotdeauna. 

Mulți părinți vor fi cu siguranță îngrijorați în legătură cu aceste noi tendințe și ar putea începe să se întrebe dacă au greșit, dacă educația non-autoritară este condamnabilă. Dar este condamnabilă numai dacă este greșit înțeleasă. O educație non-autoritară nu înseamnă să lăsăm copiii în derivă, să facă ce vor. Nu înseamnă că aceștia trebuie să crească fără un set de norme, și nici ei nu își doresc asta. Atât copiii, cât și adulții au nevoie de un set de norme de comportament, iar copiii învață mai mult din exemplul părinților lor decât de oriunde altundeva. Sigur că și copiii trebuie să își respecte părinții, dar luați aminte: și părinții trebuie să își respecte copiii, și să nu facă abuz de avantajele naturale pe care le au asupra lor. Ceea ce ar trebui să vedem la toți părinții și la toți copiii este respect iubitor reciproc.

As vrea să le spun tuturor celor care cer cu atâta aplomb o abordare mai riguroasă și frâie mai strânse o poveste pe care mi-a spus-o odată o doamnă în vârstă. Era mamă tânără în vremea când oamenii credeau încă în expresia „dacă nu vei folosi nuiaua, copilul va fi un răsfățat” – sau, mai degrabă, nu credea în ea întru totul, dar într-o zi când băiețelul ei a făcut o boacănă, a vrut să îl învețe minte, pentru prima dată în viața lui. I-a spus să se ducă să-i caute o nuia potrivită. Băiețelul a plecat și a lipsit o vreme. În cele din urmă, s-a întors plângând și i-a spus: „nu am găsit nuia, dar am adus o piatră cu care poți să arunci în mine”. În acest moment, mama lui a început și ea să plângă, pentru că și-a dat seama cum a perceput băiețelul ceea ce se întâmpla. Băiețelul se va fi gândit că „mama mea vrea să mă rănească, și poate face asta foarte bine și cu o piatră”. 

L-a îmbrățișat și au petrecut ceva timp plângând împreună. Apoi a pus piatra pe un raft în bucătărie, și piatra a rămas acolo ca o aducere aminte permanentă a promisiunii pe care a făcut-o față de ea însăși în acel moment: niciodată violență!

Însă, dacă ne creștem copiii fără violență și le dăm frâu liber, înseamnă aceasta că vom produce un alt fel de ființe umane, care vor trăi într-o stare de pace eternă? Doar autorii de cărți pentru copii ar putea fi atât de naivi încât să creadă așa ceva! Știu foarte bine că aceasta este o utopie. Și, bineînțeles, sunt atât de multe alte lucruri în biata, îndurerata noastră lume, care trebuie și ele schimbate dacă dorim pace. Dar în acest moment, chiar dacă nu suntem în război, există atât de multă cruzime și violență și opresiune în lume, și copiii noștri cu siguranță sunt conștienți de asta. Ei văd și aud și citesc despre aceste lucruri în fiecare zi, și vor ajunge să creadă că violența este o stare naturală. Nu ar trebui ca, măcar în casele noastre, prin exemplul propriu, să le arătăm că există și alt fel de a ne trăi viața? Poate ar fi bine să păstrăm o mică piatră pe un raft din bucătărie ca o aducere aminte pentru noi și pentru copiii noștri: niciodată violență!

Acest lucru ar putea la un moment dat să contribuie puțin la pacea în lume.”

Traducere din limba suedeză de Daniela Cutaș

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK