Ne aflăm în 2017 și omenirea nu seamănă nici măcar un pic cu viziunea lui Ridley Scott asupra anului distopic 2019. Cu Blade Runner (1982), Scott reușise să facă un film cult care îmbina în manieră postmodernă tropi noir într-o poveste SF, însă, mai mult decât atât, potretiza o lume profund individualizată prin ceea ce Matthew Flisfeder numește în Postmodern Theory and Blade Runner neo-orientalism: un amestec pestriț între cultura asiatică și cea orientală, peste care se înalță clădiri neo-capitaliste. Sequel-ul propus de Denis Villeneuve, Blade Runner 2049, e situat la 30 ani distanță de viziunea lui Scott, timp în care stratificarea socială e tot mai evidentă, iar mulți oameni sunt nevoiți să trăiască în periferiile care servesc drept groapă de gunoi a metropolelor.

Criticul și teoreticianul Fredric Jameson spunea în Future City că ne-ar fi mai ușor să ne imaginăm sfârșitul lumii prin prisma capitalismului. Universul Blade Runner e fix despre asta, despre un viitor distopic marcat de o corporație-mamă care produce androizi pe bandă rulantă, despre o societate întoarsă la sclavie, în care e tot mai greu de distins între oameni și roboți. De fapt, interesul lui Ridley Scott (și al lui Villeneuve) e să ne apropie de poveștile unor replicanți-oameni de tinichea - nu au suflet, dar de multe ori dau dovadă de mai multă compasiune decât magnații alienați în palatele lor de cleștar.

Trailer „Blade Runner” 2049

Los Angeles-ul, între timp, a trecut printr-o pană de curent care a ras complet toate bazele de date ale roboților tycoon-ului Tyrell, făcând ca lumea să o ia, simbolic, de la capăt. Construcții monolitice acoperite de smog intră în coliziune cu holograme plutitoare care interacționează cu trecătorii. Reclamele la Coca-Cola dau un sentiment de dubioasă familiaritate. Blocurile sunt înghesuite unul în sufletul celuilalt, ca niște cutiuțe de chibrituri. Văzută de sus, lumea e la fel de suprapopulată ca în filmul lui Ridley Scott, însă tot mai mecanicizată. E o lume cu care nu mai poți empatiza: e atât de glamourizată, încât devine ermetică.

Dacă în Blade Runner-ul lui Scott, originea umană sau androidă a lui Deckard (Harrison Ford) e pusă sub semnul întrebării de-a lungul filmului, polițistul K. (Ryan Gosling) e android încă de la început. Având la bază aceeași meserie ca a lui Deckard, de vânător de recompense, K. ajunge să descopere o pistă care-l conduce, inevitabil, către Deckard. În călătoria asta cvasi-inițiatică, K. începe să spere că e mai mult decât un cyborg singuratic și că poate o să primească și el un dar la final, cam ca Omul de Tinichea din Vrăjitorul din Oz. Dar pentru că filmul e un basm distopic, magnatul Wallace (Jared Leto, într-un rol confuzant, plin de elucubrații despre îngeri și armate de sclavi) stă pe urmele lui, trimițându-și o iscoadă, Luv, un soi de killing-machine feminin (Sylvia Hoeks).

Ceea ce discreditează filmul lui Villeneuve este tocmai încercarea de a-i călca pe urme originalului. Toate problemele filmului din 1982, începând de la reprezentarea minorităților până la reprezentarea femeii, sunt nerezolvate în filmul nou. Personajele feminine sunt ori obiectificate (iubita sintetică a lui K. sau prostituatele punkiste care erau prezente și-n filmul original), ori șefe isterice care pun presiune pe sărmanii bărbați (locotenentul Joshi), iar minoritățile (care reprezintă o bază a exotismului din filmul originar), primesc rareori mai mult de-un cameo în sequel-ul din 2017. Mai mult decât atât, plot-ul e neconvingător și twist-urile sunt aproape caricaturale, făcând ca filmul să fie o formă minunată fără fond, sprijinită pe niște bețe de chibrit. Niciun personaj nu e dus până la capăt și altele sunt gratuite, doar de dragul diversității, livrând dialoguri stupide. Villeneuve pare să-și fi pierdut din forța regizorală din Arrival (2016), pledând mai curând pentru un cinema în care să primeze spectacolul vizionării decât filmul în sine.

Bonus: trei scurtmetraje de pregătire pentru Blade Runner 2049, care explică un pic ce s-a întâmplat cu lumea asta distopică în 30 ani. 

  • Un anime despre pana de curent inexplicabilă:
  • Un scurt despre personalitatea machiavelică a lui Wallace (sincer, e mai mult Jared Leto aici decât în film, fără să dau vreun spoiler):
  • Un episod din 2048, care ne apropie cel mai bine de realitatea din film.





Blade Runner 2049/Vânătorul de recompense 2049 rulează în cinematografe începând cu 6 octombrie.