Rating Scena 9: ★★★★★☆☆☆☆☆

Am fost la expoziția „Dacă tot vine vorba de munți” a artistului Mihai Iepure-Gorski, deschisă la galeria Sandwich din București, până pe 30 aprilie.

Imaginează-ți că locuiești într-un cartier periferic al Bucureștiului. Pantelimon, Berceni, Militari, tu alegi. Vrei să vezi o expoziție, dar e departe. Trebuie să te sui într-un tramvai, să mergi jumătate de oră. Să cobori. Să intri la metrou. Să ieși din nou la suprafață. Când ieși, te sui în numărul greșit. Un autobuz te duce o stație mai la dreapta față de direcția în care voiai să mergi și iese o abatere de jumătate de oră. Ultimele minute din cursul deviat ți le petreci în fața geamului, pivind mașinile așezate în șir, după semafor. Niște liceeni se distrează, tocmai au ieșit de la școală. Ei fac drumul ăsta zilnic și, spre deosebire de tine, sunt pe drumul cel bun. De-asta sunt detașați, plăcuți la privit, de-asta discută în surdină, băieți și fete. Și își văd liniștiți de ale lor. Când cobori, s-a făcut frig deja. Și ziua se termină zburlită, noroasă, gri și amenințătoare. Primești un scurt mesaj cu numărul corect. Te sui și urmează un al doilea mesaj.

Deci, ca să știi și tu și ca să fie clar pentru toată lumea: dacă vrei să ajungi la Combinatul Fondului Plastic din București, unde e spațiul de expoziție Sandwich, iei autobuzul 331 de la Romană, cobori la două stații după Casa Scânteii. Și urci în dreapta pe scări, până la șinele de cale ferată, le traversezi, treci strada, faci iar dreapta până la poarta Fondului Plastic. Și apoi stânga, până în spate de tot și din nou stânga și treci de poarta pe care scrie ceva și ai ajuns.

Au trecut deja aproape două ore de când ai plecat de acasă. Ai mai fost aici acum câteva luni și tot ai uitat drumul.

Ești obosit. Mintea mai mult zbârnâie decât merge. Ziua se termină în întuneric și ai ajuns în fața zidului exterior al unui atelier. Aici lucrează pictorul Alexandru Niculescu. Iar zidul pe care îl vezi, luminat puternic de trei rânduri de scris de neon alb, e expoziția. Dar ce scrie pe zid?

MUNȚI DE CĂCAT

MOUNTAINS OF SHIT

MONTAGNES DE MERDE

Sigur, fontul e altul și scrisul e luminat, în întuneric. Ești printre primii veniți. Apare și artistul. 

*

Momentul ăsta e unul de tensiune maximă. Aș vrea să mă așez, să îmi trag sufletul. Aș vrea o pauză. Dar scrisul de pe perete mă lovește drept în cap, atât cu adevărul lui, cât și cu ironia lui malițioasă.

Un bărbat la cincizeci, poate un paznic sau un muncitor, intră în curte îmbrăcat în haine de muncă și ne dă bună seara. Citește ce scrie și face o grimasă. Probabil se gândește că exact așa e și expoziția, un munte de căcat. Ăștia de azi nu pot mai mult. Nemulțumit și dezgustat, dispare imediat.

Eu, pe de altă parte, mă simt răzbunat. Pot lega o mie de povești de textul văzut, inclusiv o parte din drumul meu până aici. La fel, sunt de acord cu duritatea tonului și cu conținutul verbal, dacă e să mă gândesc la așteptările vizitatorilor legate de expoziție. Nu doar despre expoziția asta, ci despre expoziții, în general.

Cu toții ne dorim ceva grozav și orgasmatic, ca să ne rupă capul, să ne întoarcem acasă istoviți de plăcere. Marin Sorescu numea asta voluptatea unei lămâi stoarse. Și da, e clar că vrem munți de căcat. Dar să fie gustos, rafinat, ca atunci când folosim cuvântul pentru sensuri pozitive.

În plus de asta, e mereu în aer la vernisaje o greață socială colectivă, o sfârșeală a noastră legată unii de alții. Chiar dacă ne știm, chiar dacă nu. Suntem ca niște oameni care au trăit prea mult, au văzut prea mult și în general s-au cam săturat.

Oferta din galerii e deseori un bun amestec de plictiseală, de conformism, de truisme și de complezență intelectuală. În ceața mentală a vernisajului, în care ne topim cu toții pe moment, se adaugă și supa asta socială, care nu de puține ori e total reprobabilă.

Mihai Iepure – Gorski, ABSENȚA DE PE SCENA DE ARTĂ NU ÎNSEAMNĂ CĂ NU SUNT AICI / 2009

Pot spune cu mâna pe inimă că eu chiar cred că Mihai Iepure-Gorski face o puternică critică a spațiului social al vernisajului de artă contemporană, dar și a tuturor foilor de ceapă mentale, filosofice, comportamentale, care vin cu el. Din întâmplare, expoziția este, atât pentru artiști, cât și pentru curatori, spațiul de muncă, dar și spațiul discursiv cu cea mai mare importanță profesională.

În contextul lucrării date, că spațiul de expunere se numește Sandwich e un accident nefericit, sau o anecdotă pasageră, după gustul fiecăruia. Ce e absolut clar e că, dincolo de cuvinte și de mici dume de liceu inevitabile, lucrarea lui Mihai, care locuiește și lucrează la Cluj, e foarte serioasă și lovește tare.

Până nu uit, vreau să spun că în acest moment al discuției reiese pentru mine și o parte din „morala” lucrării. Și că ea ține de responsabilitate, văzută ca o chestiune urgentă, gravă, care ne privește în mod direct pe noi toți. Și e vorba și de complicitatea care se instituie în locul ei, atunci când ne lăsăm baltă unii pe alții, dar și fiecare pe el însuși, la un nivel mai intim, când avem ocazia.

Prima impresie pe care mi-a dat-o lucrarea, apropo de artă, e că avem de-a face cu un gest dadaist. Cineva vrea să arunce în aer o situație reală, pentru că ea a devenit complet insuportabilă. Și asta nu de azi de ieri. Lucru confirmat de artist care îmi spune că e vorba de un enunț „detașat”, care a apărut în timp.

Și mai vreau să-ți spun și care a fost efectul psihologic pe care l-a avut asupra mea zidul cu scris luminos. Pe de-o parte, în câteva secunde, am înțeles și consumat lucrarea. Pe de altă parte, după jumătate de minut eram tot acolo, în fața ei. Și simplul fapt că încă o priveam era absurd. Situația astfel creată de artist era de o disonanță extremă, în care, drept cadou pentru faptul că ai onorat o întâlnire cu lucrarea, primești o palmă în obraz.

Că palma e de „bună calitate” și că e „bine executată” nu contează. Convenția burgheză a politeții e ruptă și oricât de flexibil ai fi, tot ustură.

Și apropo de „calitate” și de „execuție”, să fim și noi un moment critici și să observăm cu atenție și detașare ce avem în față. E zidul cu scris, pe colțul din afara atelierului de artist. Între el și clădirea următoare, tot doar parter, de aceeași mărime, e un culoar, poate de un metru și ceva lățime. Acel culoar e de fapt spațiul Sandwich.

Mihai Iepure-Gorski, Dacă tot vine vorba de munți / 2017. Sursa: Sandwich, București

Din motive de protecție și de expunere, Mihai a așezat scrisul în afara spațiului Sandwich, iar în culoarul înalt dintre clădiri a pus o sârmă de care a agățat un fel de prelată. Dacă mergi noaptea, nici n-o vezi.

Dacă te duci ziua însă, e acolo. Și ăia ar trebui să fie munții, deși sunt cam înghesuiți și sunt și striviți de prezenta scrisului, care șterge totul. La vernisaj ești martor la discuții în care unii vizitatori îi spun lui Iepure-Gorski că partea aia de lucrare nu se vede, că nu prea funcționează. Și de fapt, ești de acord.

Dar per total, pentru tine prelata nu are importanță. Dacă ești artist contemporan, afirmația asta dură spune un adevăr pe care îl trăiești continuu și e de ajuns. Ca producător de semnificație, adică de artă, ești mereu văzut ca o ființă ne-pământească, angelică chiar. Dar ca om normal, care trebuie să trăiască cu meseria asta, simți și apăsarea ridicolului, dar și a sărăciei. N-ai bani și e degeaba.

Și aici trebuie să mărturisesc că, din postura cuiva care în 2009 a organizat o expoziție la care a participat și Mihai, ar fi trebuit să știu mai multe despre lucrarea pe care o vedeam în seara vernisajului. Și să fiu mai puțin naiv.

Am tot încercat să-l trag de limbă, să văd care era nemulțumirea lui, cum o formula el, ce îl durea pe el în mod special. Pentru că era clar că aici nu mai era vorba de suferință, adică de lucrul ăla care te pocnește o dată și nu știi de unde. Era vorba de durere, adică de lucrul ăla pe care-l știi și n-ai ce-i face.

Dar în naivitatea mea, hrănită și de bucuria de a vedea o lucrare bună și „rea” în același timp, hrănit de umor, am ratat una dintre mizele mai puțin funny ale lucrării. Am uitat cu totul că Mihai mai făcuse o lucrare care se numea The Mountain în 2008, la fel cum am uitat complet că o alesesem pentru o expoziție dintr-un motiv foarte clar. 

Mihai Iepure-Gorski, The Mountain / 2008

Pe vremea aia, arta noastră, a tuturor, se hrănea dintr-o accepțiune particulară a cuvântului demnitate, puternic infuzată cu un conținut poetic. În anii ăia, era totuși eroic să lupți, la 28 de ani, pentru idei și pentru artă, în România, adică în estul Europei.

După 2010, lucrurile au devenit mult mai clare și au dispărut și demnitatea și eroismul. Ne-am dat seama că voiam cu toții și faima și banii. Nu ceva care să zguduie lumea, dar măcar două expoziții personale pe an în locuri ok, local și internațional. Și în jur de 1500 de Ron pe lună salariu câștigat din ceea ce facem.

Vorbesc aici în nume propriu, dar cred că i se aplică și lui Mihai. Altfel nu văd de unde vine dezgustul ăsta atat de radical, aproape respingător, sarcasmul ăsta îndreptat asupra propriei persoane care apare atât de tranșant, implicându-i până la nivelul cel mai intim ființa și identitatea, de la corp, până la alegerile spiritului lui de om tânăr.

Poate aberez și o iau pe câmp cu interpretarea, dar îmi e greu să cred acum, când am redescoperit lucrarea The Mountain din 2008, că proiectul Dacă tot vine vorba de munți din 2017 n-ar avea nici o legătură. Pentru mine, Mihai pare să ia o distanță totală astăzi față de acea demnitate din trecut, de aproape acum zece ani, care era un ideal, o miză, dar și o metodă de producție.

Aici pot merge foarte departe, spunând și că prelata din culoarul dintre atelierele de artist, care arată astăzi ca niște garaje, e neglijată, înghesuită și irelevantă tocmai pentru că munții promiși, pe care ni i-am promis noi înșine că îi vom cuceri in viitor, erau de fapt niște mari tâmpenii și sunt astăzi complet indezirabili, ca niște forme dezumflate. La pachet cu persoanele care am vrut să devenim încercând asta.

În plus, MUNȚI DE CĂCAT, scris în trei limbi, vizează tocmai visul frumos al artei pe care ni-l vinde tuturor târgul, albumul, muzeul, mitul culturii occidentale, sau locale, văzut aici fix în accepțiunea lui contemporană, adică în strânsă legătură cu statement-ul tradus în două limbi, cu formulele estetice, din neon, ale conceptualismului global și asa mai departe. Și critica lui Iepure-Gorski e o critică făcută dinăuntru, de-asta insistă el probabil să vorbească despre faptul că el e pictor și construieste enunțurile astea bruște și foarte simple ca pe o compoziție.

Mihai nu vrea să renunțe la profesia lui, dar nici nu se poate abține să nu spună adevărul. 

Mihai Iepure-Gorski, No Magic / 2009

Iepure-Gorski face o artă dificilă, pe care mi-a fost mult timp greu să o înțeleg, atunci când au apărut lucrările lui de început. Mie mi se păreau „mult prea ușoare”. Acum am senzația că îl înțeleg mult mai bine. Și văd lucrurile altfel.

Mihai mi se pare că e astăzi printre puținii artiști români tineri (e născut în 1982) care sunt destul de naivi, dacă nu chiar destul de tâmpiți, încât să creadă într-un ideal și să lucreze din convingere. Pentru el, idealul ăsta înseamnă implicit, datorită naturii muncii sale, o vulnerabilitate profesională aproape programatică. Nimic prea tragic în asta, dar nici vreo excesivă veselie. Și asta e cu atât mai clar atunci când, indiferent cât de reale ar fi problemele, odată spuse ele par imediat banale. Și oamenii oricum vor „artă”, adică delectare.

Faptul că un om alege să spună ce crede, riscând totul, adică în cazul lui ignorând formula de succes impusă atât de cultura contemporană, cât și de piața de artă, mie mi se pare admirabil.

Oricât de prezent îi cere sistemul artei să fie pe scena de artă, Mihai Iepure-Gorski alege în mod conștient să își însușească și poziția incomodă care i se impune din start.

El vrea prin asta să arate că de fapt aia e poziția, singura poziție disponibilă pentru toți producătorii de artă de ieri și de azi. Și nu vorbim aici de acel 1% care ia banii și ochii tuturor, sau are deja și una și alta, indiferent de actul artistic.

Chiar dacă e plasat automat undeva la margine din cauza situației generale, cred că peste ani de zile va fi foarte interesant să vedem cum a înțeles Mihai Iepure-Gorski  lucrurile de acolo de unde este.