Poate că filmul care rezumă cel mai bine cinemaul fraților Safdie e The Black Balloon (2012), un scurtmetraj care reinterpretează atmosfera idilică a celebrului Le Ballon Rouge (r. Albert Lamorisse, 1956): dintr-un grup de baloane care se desprind din mâinile unui bărbat, balonul negru se detașează de frații săi colorați și începe să se rătăcească din loc în loc pe străzile aglomerate și murdare ale New York-ului, traversând conversații și scene citadine. Spre deosebire de balonul roșu al lui Lamorisse, acesta nu pare să-și aleagă subiecții, iar oamenii de care se lipește par să fie rezultatul unei întâmplări neprevăzute. De aceea, lucrurile pe care balonul le aude sunt fragmente de viață obișnuită, fără cap și coadă, asupra cărora zăbovește sau trece mai departe. Pe același principiu funcționează și Heaven Knows What (2014): protagoniștii, un cuplu de drifteri toxicomani și grupurile lor extinse, sunt incapabili să se adapteze acestei societăți, alegând în schimb să plutească în derivă, fără a prinde rădăcini nicăieri.

Good Time e despre doi frați despre care nu știm mare lucru, dar intuim mai târziu că nu sunt la prima abatere: Connie (Robert Pattinson) și Rick (Bennie Safdie) jefuiesc cu succes o bancă, dar nu reușesc să scape împreună de poliție. Rick, mult mai anxios și cu ușoare probleme mintale, rămâne în urmă, este preluat de poliție și mai apoi mutat la spital după un episod de violență. Aproape ca în After Hours (r. Martin Scorsese, 1985), Connie trece (în timp real) printr-un periplu necontenit de probe și necazuri, în încercarea de a-și salva fratele și a fenta poliția. Neavând nicio urmă de plan, el încearcă să se adapteze din mers, dar nu face altceva decât să se complice de fiecare dată și mai tare, atrăgând după el victime inutile în situații-limită.

Trailer „Good Time”

Filmul arată felul în care New York-ul s-a transformat treptat: într-un oraș tentacular, electric (pe care-l mai văzusem prin geamul taxiului lui Travis Bickle, în Taxi Driver) și care a adunat și mai multă neputință. Lucrurile din jur merg foarte prost (becuri arse, televizorul e plin de purici), relațiile dintre oameni sunt disfuncționale (o mamă abuzivă care-și închide în casă fiica trecută de prima tinerețe, o bunică ușor alienată, oameni care se uită prea mult la televizor). Degradarea citadină a oamenilor din Good Time e dată de neajunsuri, de penurie și incertitudine politică. Implicațiile unui regim politic bazat pe ură și intoleranță rasială se văd și aici, printr-un white male privilege de care Connie se folosește constant, mai mult sau mai puțin conștient: alegând măști afro-americane pentru jaful din bancă, infiltrându-se în casa unor persoane de culoare, umilind un imigrant etc. Bașca, se mai vopsește și blond, pentru ca excentricitatea sa să fie completă.

Stilistic vorbind, filmul se îndepărtează de realismul crud și monocrom al filmelor anterioare, și pare portretizarea unui delir colectiv, într-un curcubeu de neoane și fante de lumină; orice decor, oricât ar fi el de pauper, e reflectat de câte o culoare electrică și o muzică din afara cadrului ce distrage atenția de la suferința și mizeria din jur. Și ăsta e singurul lucru care pare să mai anime America, de altfel văzută prin filtrul unei Apocalipse. Poate că Good Time are niște alegeri estetice șubrede (niște transfocări violente care nu par să se închege prea bine cu ansamblul), dar rămâne o metaforă sublimă și febrilă a unei ultime suflări pe care și-o mai poate da visul american.

Privite cu candoare, personajele încă speră la o viață clean, care să șteargă memoria închisorilor și să le permită s-o ia de la capăt. În secvența de final, vocea lui Iggy Pop funcționează ca un reminder pentru noi toți: e o lume în care absolut niciun privilegiu nu mai contează (de a fi alb, de a fi bărbat, de a fi oricine), dacă ești sărac și fără perspectivă.

 

Good Time rulează în cinematografele de la noi din 8 septembrie.

Oneohtrix Point Never ft. Iggy Pop - „The Pure and the Damned”