Ușor de compromis și încă și mai ușor de luat la mișto, muzica pop (în sens larg) continuă cumva să fie o forță și un element de stabilitate într-o lume din ce în ce mai înfricoșătoare – avangardă a săracului, ea traduce lumea în cel mai accesibil limbaj cu putință și, câteodată, stabilizează (fotografiază?) impecabil momente istorice al căror sens n-are cum să fie ghicit din prima: mulți dintre cei din generația mea, de pildă, ar vrea să defileze direct cu Nick Cave&The Bad Seeds sau cu Wu-Tang Clan, dar adevărul adevărat e că am început să pricepem care-i treaba cu căderea Zidului Berlinului abia după ce-am auzit Wind of Change, iar nenorocirile din fosta Iugoslavie au căpătat o oareșcare consistență (de nepătruns atunci, pentru noi, din titlurile ziarelor și din jurnalele TV) grație clipului pentru Miss Sarajevo.

Anii de după 2010 n-au nici măcar luxul raportării la un eveniment mare, la un așa-numit moment zero: criza financiară a pornit înainte, iar adolescenții acestor vremuri abia se nășteau când, la New York, se prăbușeau Turnurile Gemene. Nu există un hit pop despre recent încheiata Bătălie a Mosulului (aproape nouă luni de război, zeci de mii de victime, un oraș întreg în ruine), iar distrugerea Alepului nu prea e de găsit în cultura mainstream – lumea se închide asupra ei înseși, se retrage și se fărâmițează în văzul tuturor, pe rețelele de socializare a căror activitate e instantaneu indexată în niște mega-servere NSA. Totul e un chef escapist de care o să-ți mai amintești doar pentru că ai postat vreo câteva poze tremurate pe Instagram la două noaptea. Iar Melodrama, al doilea album al neo-zeelandezei de 21 de ani Lorde, e una dintre acele fotografii: binecunoscutul break-up album, trop răsfolosit în pop, e actualizat pentru secolul XXI.

Melodrama pornește cu un truc clasic: o secvență de trei piese nu foarte diferite care gâdilă auzul și încurajează bâțâiala (Green Light, Sober și Dynamite). Un „un-doi-trei” croit să le placă celor care programează playlisturile radiourilor CHR (Contemporary Hit Radio), doldora de percuție hip-hop foarte edulcorată, de sintetizatoare obeze, de alămuri și de „cârlige” simple (două-trei clape de pian) împrumutate din instrumentarul nouăzecist al unor CeCe Peniston ori Crystal Waters. Și rostirea sacadată, staccato – „D-d-d-dynamite” sau întrebarea „But-what-will-do-when-we’re-sober?”, pusă dintr-o singură suflare – tot de-acolo vin. 

Ritmul și producția sunt extrem de familiare, chiar comune: puștoaica răsărită cu Royals ca de nicăieri și ajutată de un singur om lucrează acum cu producătorii lui Taylor Swift, ai Rihannei și cu cei ai lui Justin Bieber. Ascunse discret în pliurile sunetelor prefabricate stau însă versuri oneste și inspirate: „King and Queen of the weekend/Ain't a pill that could touch our rush/But what will we do when we're sober?/When you dream with the fever/Bet you wish you could touch our rush/But what will we do when we're sober?” Iar temele enunțate țopăit în prima parte – alienarea, prefăcătoria, „distracția” ca unic rost al vieții – sunt reluate în termeni foarte diferiți pe parcursul albumului: Sober face pereche cu Sober II (Melodrama), în care instrumentele cu coarde iau locul synth-urilor, iar Liability, baladă în cheie aproape glam, face pereche cu penultima piesă, Liability (Reprise) al cărei negativ e redus la percuția minimalistă și la un sintetizator timid-optzecist: 

Doritorii de indietronica și de art pop vor găsi, la rândul lor, destule de rumegat în Melodrama: fie melancolia din The Louvre, care se târăște languros cale de vreo trei minute până să îngăduie unei chitări să iasă pentru scurt timp în evidență, fie Hard Feelings/Loveless, bucată disciplinat împărțită în două părți nu departe de (mult subestimatele) colaborări dintre Miley Cirus și The Flaming Lips, fie Writer in The Dark, cea mai bună piesă a doamnei Kate Bush cântată de cineva care nu e Kate Bush – lasă că acrobațiile vocale ale acesteia sunt reproduse cu o incredibilă acuratețe, dar și abilitatea sa lirică, la limita dintre visare și nevroză, e conservată integral: „I am my mother’s child, I’ll love you ‘til my breathing stops/I'll love you 'til you call the cops on me/But in our darkest hours, I stumbled on a secret power/I'll find a way to be without you, babe”. Sunt cu adevărat rare cântecele pop care-ți înșurubează o idee în minte nu prin repetiție nerușinată, ci prin puterea imaginii: „O să te iubesc până-mi trimiți Poliția pe cap” – nici nu știi dacă e un jurământ sau un blestem.

Dacă e de găsit un neajuns evident al acestui album (dincolo de deja obișnuita furtună de marketing și PR), el stă în ceea ce aș numi „caprovărzismul” lui – cu mijloace mult superioare unui populist precum Ed Sheeran, Melodrama încearcă la rândul său să se adreseze tuturor: track-urile dansant-ușurele sunt marcate clar și plasate strategic (începutul despre care ziceam mai înainte și bucata finală, Perfect Places), astfel încât bucățile mai riscante din mijloc să nu cumva să pice prea greu la stomac). E o delimitare prea strictă și prea stângace, până la urmă: pentru că muzica pop (muzica ușoară, cum îi ziceau părinții noștri) supraviețuiește și se perpetuează tocmai pentru că nu recunoaște astfel de distincții. E ușoară, frivolă și de neevitat: așa, și?