Sâmbătă, orele nouă, Popești-Leordeni. Îmi beau cafeluța de dimineață având priveliște directă spre Floarea Popeștilor, o baltă cu exemplare măricele de crap. Sub foișorul numărul 5 stă de vreo patru-cinci ore un domn bărbos cu aer socratic, echipat din cap până-n picioare pentru pescuit sportiv. Așteaptă lângă cele șase lansete, poate-poate trage vreun pește la momeala lui personalizată cu mămăligă. Îmi povestește despre Wittgenstein, apoi îmi explică încă o dată cum e cu împărțirea între teză și antiteză. Unul dintre fire se smucește și, după ceva lupte, la suprafață iese încet un crap. Nu e un uriaș - are doar trei kilograme și jumătate. Pescarul îl cântărește și-l dezinfectează triumfător și îi dă drumul la loc în baltă, să se joace-n voie cu prietenii săi subacvatici. 

Pescarul-Socrate este Gabriel Săndoiu, profesor de filosofie și logică la Colegiul Național Sfântul Sava din 1990, unde învăț și eu. În 2001, împreună cu alți profesori de filosofie, a fondat Centrul de Excelență în Filosofie (CEX), unde predă și acum în fiecare sâmbătă. Pour les non-connaisseurs, CEX e un proiect pe bază de voluntariat, a cărui menire e ca într-un an școlar să-i învețe pe elevii bucureșteni cât mai multe despre filosofie, logică și greacă veche. Unul dintre motivele pentru care cred că Săndoiu e unul printre cei mai buni profi pe care i-am întâlnit este faptul că le dă absolvenților CEX, pe care îi numește cu drăgălășenie „trupa de profi mici”, șansa să predea un seminar la Centru și să corecteze lucrările de examen. Sunt, la rândul meu, prof mic și mărturisesc nu doar  că e foarte distractiv, dar mai ales îți oferă o altă perspectivă asupra procesului de învățare. Anul trecut, am co-predat un seminar despre disputa dintre Michel Foucault și Jacques Derrida pe tema instanței nebuniei în Meditațiile lui Descartes. Și mai vreau. 

În 2009, când Ministerul Educației avea de gând să scoată complet logica din programa de liceu, deși este o materie fundamentală pentru argumentarea din orice alt subiect de studiu, Săndoiu a fost în prim-planul unui miting pro-logică. „Faptul că Logica a fost scoasă treptat din liceu de către comuniști s-ar cuveni să fie un argument pro-suficient: predarea Logicii era incompatibilă cu profilul de personalitate cerut stringent și cu un cinism malefic pentru cetățeanul-necetățean, descetățenit și încarcerat, întrucât întreaga țară era o închisoare. Celor care astăzi totuși cred că Logica în liceu e inutilă e suficient să li se spună atât: e dietetic să fie, căci dacă ceva atât de simplu nu înțeleg, atunci e imposibil sa înțeleagă orice altceva”, mi-a explicat el la câteva zile după ce ne-am întors de la pescuit.

În afară de filosofie, celelalte două pasiuni ale lui sunt pescuitul și fotbalul. Auzisem de multe ori povești despre excursiile sale cu elevii la pescuit, dar nu fusesem în niciuna dintre ele. Așa că am pândit un weekend de toamnă cu vreme bună, și-am mers cu proful de filosofie pe marginea bălții. Pentru Săndoiu, ceea ce se petrece atunci când stai ore-n șir în fața undițelor nu e relaxare - în general, îi displace teza relaxării. Din contră, după părerea lui, pescuitul este, la fel ca filosofia, o luptă care depinde de regulile pe care le stabilești cu tine însuți. În dimineața aia de la Popești-Leordeni, între două trăsături de crap, am stat de vorbă despre cum se făcea filosofie în comunism, despre tranziția societății românești de după ‘89 și ce-ar trebui să facă școala de azi mai bine, despre rolul intelectualului în ceea ce el numește „minorat cultural”. Am reușit chiar să înțeleg mai bine de ce a ales să rămână prof de liceu, nu să devină profesor universitar. Și fiindcă e un foarte bun povestitor, m-am retras aproape cu totul din interviu și l-am lăsat să vă vorbească direct.

Eu știam că voi face filosofie de prin clasa a doua. E absolut exclus să fi avut vreo idee despre ce e filosofia. Simultan, însă, și apoi din ce în ce mai clar, mi se părea că e incompatibilă treaba asta cu profesoratul. În aceste condiții, în 1982, la terminarea facultății, după ce îmi terminasem teza de licență pe argumentele existenței lui Dumnezeu, nu era voie să rămân în București. Îmi făcusem eu socoteala, prostește, că cel mai bine e să lucrez la bibliotecă - stai, citești… Greșisem! Când te trage ața la chiul, chiulești de oriunde. Dacă nu, nu chiulești de nicăieri. Singura bibliotecă pe care am găsit-o era la casa de cultură a sindicatelor din Buftea. Aveau doar șase mii și ceva de cărți, deși ar fi trebuit să fie optsprezece mii. Și alea șase mii erau volumele de la Librăria Sadoveanu care nu se vindeau - tot felul de tratate despre betoane. Erau și câteva cărți rezonabile, dar foarte puține. Am lucrat la Buftea trei ani ca bibliotecar, dar de fapt făceam de toate pe la Casa de Cultură.

Fiind responsabil cu munca cu cartea în sectorul agricol, am constatat, ca proștii care învață din experiență, nu din rațiune, că singurele ființe vii erau liceenii. Am făcut prezentări de cărți, am adus invitați. Cu liceenii, se putea discuta. Și-atunci, ușor-ușor, mi-am revizuit poziția. Am zis, însă, că nu pot să intru în învățământ până când nu satisfac o exigență de-ale lui Piaget. Într-o carte care mi-a displăcut extrem de mult, „Înțelepciunea și iluziile filosofiei”; spune la început că ăștia care fac filosofie n-au dreptul să vorbească despre suflet (psihic), dacă nu stau măcar trei ani într-un laborator de psihologie experimentală. Am decis astfel să lucrez cu copii cu dizabilități mintale. Aveam, în același timp, și niște seminarii de filosofie la facultatea de hidrotehnică. 

Studentul este, sau are foarte multe șanse să fie, un mult mai bun ascultător decât elevul de liceu. Dar pe student îl furi fără să îl păstrezi, are o personalitate încheiată, evident nu în sens peiorativ. Pe când pe licean îl mai poți schimba, ai un randament nenul.

Mai e o chestiune - eu am convingerea că Hegel s-a înșelat rău cu trifazarea asta a vârstelor lumii civilizate, bizuită pe filosofie grecească și creștină. La Hegel, perșii erau copii, liber câte unul singur (conducătorul, despotul), grecii și apoi romanii adolescenți, și popoarele germanice adulții. Părerea mea e că vârsta adolescenței nu este depășită în lumea civilizației în sens hegelian. Cei mai mulți adolescenți ies prost din adolescență. Infantilizarea după adolescență, ceea ce se cheamă maturizare în orice alt limbaj, duce înspăimântător de multe spre însușirea de lozinci, de adevăruri gata-fabricate. Adolescentul rămâne cea mai importantă persoană. La fel și cu adolescența în istoria personală a fiecăruia. Foarte mulți adulți au numai corpuri de adulți și minți de copii – ăsta-i adevărul.

După Revoluție, Colegiul Național Sfântul Sava a fost unul dintre cele patru singure licee care și-au scos posturile libere la concurs. Celelalte le-au dat, pentru că mulți s-au pensionat, la titularizare. Am ajuns la Sava și am renunțat la orele de la Facultatea de Hidrotehnică. La Sava vârsta maximală a culturii noastre e în plenitudinea ei. Cel mai dificil și satisfăcător aspect al profesoratului este trecerea voinței elevilor mei de la varianta heteronomă a acesteia, care pleacă din pântecăraie, la varianta autonomă a sa, care pleacă din rațiune.

Evident că așteptările ca, în genere, cunoștințele sa aibă utilitate - așteptări care, din păcate, sunt ultra-majoritar răspândite - sunt o concluzie pe care foarte mulți intelectuali o obțin cu o tenacitate înfricoșătoare. Chinul la care s-au supus în orele de chimie, de pildă, spre care ei nu au aptitudini, e zadarnic, ba chiar nociv. Cunoștințele nu au nicio importanță.

Se reorientează învățământul, astfel încât copiii să învețe ce le trebuie în viață. Deci noi facem marketing, management, să știm piața muncii, care e dinamică prin excelență.  Adică iarăși ideea absolut deplorabilă că educația înseamnă însușirea de cunoștințe - asta înseamnă toceală. Toceala e nocivă și, iată, așa te poți preface - dacă asta e de vreun ajutor. Cunoștințele cât mai variate în cât mai multe domenii sunt singurele dălți cu care se poate sculpta pe dinăuntru și se obține o formă a minții cât mai armonioasă. Toceala nu are nicio importanță, de aia se spune, profund, dar din păcate nu se preia corespunzător:  cultura adevărată e aia care ți-a rămas după ce ai uitat tot. Inteligența nativă e necesară, dar nicidecum suficientă. Trebuie să înveți cum să-ți folosești mintea, ăsta-i câștigul cu care se iese din liceu, dacă se iese cu un câștig veritabil. O minte puternică cu care tu ești acum în stare să-ți găsești cutare sau cutare cunoștințe, procedee, device-uri conceptuale de care ai nevoie. Elevii de liceu care sunt analfabeți funcțional sunt așa pentru că li se varsă cunoștințe, pe care e firesc ca ei să nu le primească. Transformarea școlilor profesionale în licee a fost o greșeală în învățământul românesc. La ceea ce li se oferă și ce li se cere copiilor care altfel ar fi mers la o școală profesională, dreptatea nesatisfăcută e de partea lor. Ei s-ar simți bine să deprindă procedee de mișcare a minții, dublate de mișcările trupului. Le-ar plăcea să facă asta și ar fi și buni și, culmea!, ar ști și să scrie și să citească. De pildă, cineva ar putea fi scos la tablă și să i să ceară să calculeze ce anume să cumpere de 100 de lei, și să nu fie în stare. Totuși, dacă e trimis la piață, e perfect capabil s-o facă. În primul caz, i se cere să facă reflexie și nu reușește. În al doilea caz, e vorba de gândire practică. La un Bulă care ajunge un foarte bun mecanic auto, stăm cu toții la coadă. La noi nu stă nimeni. 

Profesorul Alexandru Valentin, în primul an din cursul despre Marx, preda Hegel – Hegel curat, cu toate expresiile nemțești cuvenite. „Ce a făcut Marx? A răsturnat! Păi să vedem ce a răsturnat!” Nu era decât un prilej de a face curs impecabil pe Hegel. Ne-am împrietenit ulterior – el făcea și un vin foarte bun din struguri crescuți în curte la el, aproape vizavi de  unde locuia profesorul Mircea Flonta.

Domnul profesor Gheorghe Vlăduțescu mergea pe istoria filosofiei, ne spunea ceva despre marxism la început și la sfârșit. Și pe urmă făcea istoria filosofiei antice, medievale, moderne.

Ulterior a venit la noi domnul profesor Ilie Pârvu, pe care l-am supărat foarte tare cu faptul că și prin felul în care mi-am ratat doctoratul. Domnul Pârvu făcea  seminare de filosofie cum le-ar face azi și avea pentru fiecare seminar inventată o scuză dementă, haioasă, dar convingătoare de ce e el acolo. Și, fiind acolo, nu încălca programa, ba dimpotrivă. El făcea epistemologie, de la Descartes până la cercul de la Viena. Parcă nu era niciun fel de comunism! Oamenii ăștia riscau năpraznic!

Când Gabriel Liiceanu, în „Jurnalul de la Păltiniș”, spune că, dacă se putea să fie vreo tarabă de filosofie, el ar fi deschis-o, greșește. Pe vremea respectivă existau deja câteva tarabe de filosofie. Iar ăia care le aveau riscau enorm. Riscau să dispară în pușcării, să nu se  mai știe nimic de ei. Cărțile publicate de Mircea Flonta înainte de revoluție nu au nimic de revizuit. Ele sunt perfect republicabile și azi. Domnul Flonta se pricepe foarte bine să compacteze enorm și foarte corect, citind cărțile la care face referiri, realmente le înțelegi mai repede și mai bine. 

Insist, oamenii ăștia știau ce fac. Și riscau foarte mult nu numai situația lor, ci și a familiilor lor, zi de zi.

Se considera, cu toate acestea, că absolvenții de filosofie sunt niște propagandiști cu studii superioare, unul dintre picioarele mai ferme și mai dibace ale partidului. Sigur că erau și profi agramați, care nu erau decât politruci, veneau la facultate doar să-și ia leafa sau la ședințele de partid. Apropo, eu am fost membru de partid. Sigur că nu voiam să o fac. În anul trei, după mine, a intrat Mircea Dumitru în Partid. Domnul Flonta și dl. Vlăduțescu m-au convins. Domnul Flonta și domnul Valentin mi-au spus  că, dacă nu fac asta, nu o să capăt catedră de filosofie nici măcar în afara Bucureștiului, darămite în București - „intră în partid, să poți să îți vezi de treabă!”. Erau profesori foarte buni. și nu numai că știau, dar își puneau propria persoană în ceea ce făceau. 

Despre Noica

Comunismul înseamnă spațiu carceral. De-aia toată lumea are unde să doarmă, are ce să mănânce, e ca la pușcărie.

Noica, iată, făcea altceva. El, prin simpla persoană, emana altceva, un foarte puternic aer proaspăt. Dovedea că se poate și în acele condiții, ceea ce evident nu scuză condițiile. A fi înțeles asta de la Noica în timpul vieții sale, când nimeni nu se gândea la o revoluție, e cumplit de important. Asta îți dă cu totul altă susținere. Nu încrederea fierbinte, puternică, năprasnică, nu. Certitudinea senzorială că îl vezi și auzi pe el. Cred că, pentru toți cei din generația mea (vezi Andrei Cornea, Pleșu, Liiceanu, Mircea Dumitru), acesta a fost în primul rând rolul lui Noica.

El făcea ce voia, ce era convins că e bine, frumos, deci ce nu se potrivea absolut deloc cu otrava din propaganda comunistă. Putea să fie fugărit de securitate, să doarmă prin beciuri. Odată ce știai asta, nu mai aveai niciun fel de scuză. Eu cred că asta a fost cel mai important. De-aia îi suntem foarte datori lui Noica. Doar că el, ca orice prof veritabil, nu își impunea niciun fel de a gândi, nici sistemul, care, în jargonul universitar, este un sistem ce aparține de filosofie continentală, laolaltă cu Heidegger și Sartre.

Despre Marx

Eu, în chip total insolit, socot despre Marx că  a avut treabă nu cu noi, oamenii. Proletari sau neproletari -  nu l-a interesat. Fiind teribil de inteligent, Marx a avut treabă cu Dumnezeu. El a vrut să demonteze condițiile de posibilitate ale împărăției cerurilor, ca să îi demonstreze lui Dumnezeu că proiectul Său a fost greșit. De altfel, Dumnezeu și-a recunoscut asta, pentru că l-a creat pe om. „Faust” începe cu un prolog în ceruri, unde îngerașii pun pariu cu drăcușorii, nu pe oricine, nu pe  Bulă, ci pe distinsul profesor Faust. Nu împingându-l, trăgându-l, smucindu-l, ci doar tentându-l, mânându-l, transformându-l dintr-un om cumsecade într-o ființă a pierzaniei. Evident că drăcușorii au câștigat pariul. S-a străduit Goethe, dar au câștigat. Cred că așa poate fi înțeles Marx. Doar că condiția nu e un singur om. Ci condiția umană.

Sunt de părere că nu avem nici un creator de Filosofie în istoria culturii românești și, prin urmare, nici vreo istorie a Filosofiei românești. Avem doar cu numele, în curricula universitară românească, iar dacă vom continua să credem că avem, cu îndârjită și mânioasă solemnitate, atunci nu o să avem nici în continuare.  Ceea ce ne caracterizează în privința rezultatelor culturale este starea de minorat. Concepțiile filosofice, dacă sunt, sunt prin definiție majore. Se spune, de pildă, ca nu am stiut sa-l prezentam convingător pe Blaga, ca filosof, lumii civilizate. Nemții, în schimb, au facut-o în privința lui Kant? Altfel vorbind, ei l-au tradus în engleză, în franceză, în spaniolă, etc.? Evident că nu. Sigur că ceea ce am afirmat, în acest răspuns, dacă nu va fi ignorat,  va supăra. Este însă posibilă o supărare rea și mânioasă, menită să ne închidă în actuala istorie a culturii românești, astfel încât orice evadare urcătoare să fie suplimentar îngreunată, sau o supărare bună, o dezmeticire, adică, în sfârșit, niște șanse bune, pe care, până una, alta, nu le avem, pentru că ne mințim.

Ca prof de Filosofie, și nu numai, am trăit respectiva trecere cu foarte multă satisfacție, cu bucurie, cu o reînnoită dragoste de viață. Toți câți am fost la Revoluție am fi preferat net să murim, decât să nu fim acolo. S-a câștigat enorm, doar că mai ales în registrul condițiilor de posibilitate: depinde, în foarte mare măsură, de noi cum să trăim - ceea ce era programatic imposibil în comunism. Dacă acum nu trăim prea bine, explicația constă în aceea că nu prea facem ceea ce s-ar cuveni și, mai cu seamă, este posibil, nu doar dezirabil să facem. Suntem noi de vină și nu cutare și cutare zbiri cruzi, puternici, inflexibili. Totuși, cea mai mare parte a faptului că oamenii în general și noi, românii, în mod special ne plângem (noi - mai cu seamă de la Revoluție încoace) provine din aceea că ne place să ne plângem.

Trăim, în realitate, mult mai bine decât suntem dispuși s-o recunoaștem, iar din acest surplus de bine face parte și exercitarea cotidiană și obstinată a plângerii (în comunism era strict interzis să te plângi!). 

Ca prof de Filosofie, nu am schimbat mai nimic privind ce anume și cum anume predau. Am renunțat doar la prima lecție: înșiram pe tablă anii congreselor PCR. Apoi, la clasele mici, plecând de la prima definiție, intram în Logică, iar la clasele mari, întrucât marxismul era ditamai revoluția în Filosofie, începeam cu Thales din Milet, ca să se priceapă, chipurile, ce anume se revoluționase. Dar, chiar și așa, câștigul a fost enorm și în această privință -  a dispărut riscul de a-ți veni la școală sau chiar în ora cutare sau cutare persoana autoritară și agramată și care să te corecteze, sfidător și cu dezgust, ori de câte ori nu zici „tovarăș”/„tovarăși”; astăzi este mult mai bine (nu glumesc!), de vreme ce, dintre cele înșirate, a rămas, eventual, doar agramaticalitatea.

Avem oameni care votează, dar nu avem electorat, deoarece cei mai mulți oameni care votează în România au trecut prin școală ca gâsca prin apă. Nu este în primul rând vina lor, ci chiar a școlii și, mai cu seamă, a factorului politic (ante- și postdecembrist), ca decident al organizării și funcționării școlii. Când atât de mulți români nu știu, de pildă, care este diferența dintre guvern și parlament, explicațiile sunt - regret cu totul - inutile. În aceste condiții, rolul major al intelectualului este să fie prof de liceu, căci adolescența este nu cel mai, ci singurul interval de fertilitate în privința eventualei bune formări a personalității: mai devreme este prea devreme, iar mai târziu este prea târziu. Nu spun că exercitarea celorlalte roluri ale intelectualilor ar trebui sistată, căci este evident că printr-o astfel de sistare s-ar obține un dezastru, decât că aceste roluri, sau măcar multe dintre acestea sunt exercitate cumva și în gol, cumva și în așteptare, conținând o oarecare doză de simulare, de antrenament prezent pentru o competiție viitoare. Fără absolvenți buni de liceu nu avem cum să avem o societate rezonabilă și sănătoasă - nici învățătoare eficiente, nici studenți promițători și, prin urmare, nici mulți  buni specialiști în indiferent care domeniu. Nu cer să fiu crezut ad litteram. M-aș mulțumi, în schimb, dacă alți intelectuali, ai altor specializări sau niveluri, ar spune, cu sinceritate, că ceea ce fac ei este cel mai important și că de aceea fac ceea ce fac, călăuziți și motivați de o astfel de credință.