După Gloria (2013, Ursul de Argint la Berlin pentru Cea mai bună actriță), o poveste despre o femeie care își redescoperă viața sexuală la 58 ani, cineastul chilean Sebastián Lelio revine cu Una Mujer Fantástica (2017, Ursul de Argint la Berlin pentru Cel mai bun scenariu), o melodramă hiperstilizată cu o femeie transgender (jucată formidabil de Daniela Vega) care se luptă cu o societate obtuză, ostilă. După ce iubitul său mult mai în vârstă moare într-o noapte de un anevrism, e forțată astfel să se confrunte cu furia și lipsa de empatie a oamenilor din jur. Deși declară în interviuri că nu-și propune neapărat să portretizeze personaje feminine badass, Lelio face în ultimele sale filme niște studii foarte complexe de personaj care sfidează în feluri diferite societatea patriarhală. Gloria se apropie de un realism à la Cassavetes (Paulina García chiar aduce cu Gena Rowlands), pe când Una Mujer Fantástica e mai degrabă expresionist, lucrând cu convențiile filmului de gen.

Narațiunea e construită în jurul ambiguității, astfel că tot ceea ce vedem e o surpriză: viața Marinei nu are o rutină precisă (sau, cel puțin, își pierde rutina odată cu șocul morții lui Orlando), iar ordinea secvențelor nu încearcă să ne spună foarte multe despre cine este Marina de fapt - e o cântăreață pop, o chelneriță amabilă sau o soprană talentată? Cu toate că aparatul de filmat o urmărește câteva zile, în momente-cheie de după moartea lui Orlando, el nu captează nimic altceva decât ciocniri ale Marinei cu ostilitatea (din partea familiei lui Orlando, a autorităților, a propriilor sale rude), făcând-o o martiră a propriului său trup, care nu se încadrează niciunde în normele acceptate de societate.

La fel ca dinozaurii artificiali care înconjoară cafeneaua unde lucrează, Marina e văzută ca o plăsmuire, ca o prezență fantastică, a cărei natură nu are un corespondent uman (i se spune: „mă uit la tine și nu știu ce văd”, „ești o himeră”). Mai mult, este poftită de o inspectoare la medic, pentru a i se analiza corpul, iar niște bărbați o sechestrează într-o mașină și îi desfigurează chipul cu scotch. E un joc absurd aici, pentru că fiecare dintre personaje e doar o schiță umană, care se caracterizează strict prin agresivitatea față de sexualitatea Marinei; lipsa lor de tact sau compasiune e hiperbolizată în așa fel încât să înțelegem cât de retrogradă poate fi realitatea socială contemporană, chit că acești oameni par inițial cât se poate de open-minded. Totul se rezumă la corporalitatea Marinei, la felul în care trupul său devine straniu chiar și pentru sine: reflectat într-o oglindă care distorsionează anumite părți ale trupului și în retrovizoarele mașinilor. Într-un cadru foarte almodóvarian, Marina își pune în dreptul organului genital o oglindă rotundă și își privește corpul ca pentru prima oară.

Hiperstilizarea lui Lelio îmbină atmosfera și culorile vii ale lui Almodóvar cu un mister hitchcockian (pornind de la faptul că Marina găsește o cheie - un plot device recurent de tip Mac Guffin care creează suspans, întreținut de o temă muzicală repetitivă), făcând ca Una Mujer Fantástica să fie o combinație foarte interesantă de film de gen și film de artă. Regizorul introduce chiar și momente de fantasy și musical (uneori împreună), făcând ca spectatorul să nu fie atent numai la drama Marinei, dar și la aspectele formale ale filmului.

În felul ăsta, Lelio e foarte auto-referențial: secvențele în care protagonista cântă în mașină sunt în oglindă cu cele din Gloria, la fel și o galerie de actori pe care îi distribuie (în momente episodice sau nu) în Una Mujer Fantástica; priveghiul lui Orlando se ține la Basilica Sagrada Familia, o trimitere evidentă la filmul de debut al lui Lelio etc. Dincolo de faptul că face parte din puținele filme cu femei transgender în rol principal, filmul are curajul de a construi atât un discurs politic, cât și un discurs estetic, ambele la fel de pronunțate și puternice.


 

Una mujer fantástica/O femeie fantastică poate fi urmărit în cinematografele de la noi începând cu 8 decembrie.