Politica și capitalismul formează cu teologia un vechi ménage à trois de succes. Amintesc aici doar teza lui Carl Schmitt din Teologia politică potrivit căreia „toate conceptele semnificative ale teoriei moderne a statului sunt concepte teologice secularizate”; sau cunoscuta teorie a lui Max Weber privind nașterea capitalismului din spiritul protestant. În fine, cine este interesat de astfel de discuții poate citi cu maxim folos cărțile lui Giorgio Agamben din seria Homo Sacer, traduse de Alex Cistelecan la editurile clujene Idea și Tact.

Cartea lui Alexandru Racu, Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă, apărută recent la Tact, se ocupă de o serie de intelectuali români mai mult sau mai puțin notorii din ultimele două decenii și ceva: Horia-Roman Patapievici, Ioan I. Ică jr., Teodor Baconschi, Mihail Neamțu și Radu Preda. Ceea ce îi unește este background-ul creștin (mai precis ortodox) și împărtășirea unor valori politice și economice de dreapta (mai precis credința în neoliberalism – stat minimal, politici de austeritate etc. etc.).

Una dintre calitățile forte ale cărții lui Racu stă în faptul că autorul cunoaște foarte bine bibliografia ambelor domenii – teologie și politică/ economie. Revendicându-se de la stânga, Racu se prezintă în același timp drept creștin ortodox. Asta îi permite, pe de o parte, să îl știe pe Marx din doască-n doască, iar pe de alta să citeze nonșalant din te miri ce popi și papi. Combinația nu este inexistentă pe partea zonei de stânga, dar nici foarte curentă – sincer, nu mi l-aș închipui pe Costi Rogozanu scufundat în Ioan Gură de Aur sau în gândirea teologului Constantin Coman („părintele Coman”, cum îi zice Racu, bun credincios cum este).

Deci Alexandru Racu se autodistribuie într-un rol ideal atunci când scrie Apostolatul social. Lucrarea sa nu este chiar de pionierat (îmi amintesc câteva texte pătrunzătoare și amuzante de Dan Ungureanu despre asocierea improbabilă dintre libertarienii de la Institutul Ludwig von Mises România și scrierile Sfinților Părinți), dar este cea mai amplă și mai sistematică de până acum.

O primă parte îi introduce în contextul problemei pe cei neduși la biserică. Aici Racu trece în revistă sursele scripturistice și patristice ale compatibilității dintre Hristos și bani/ averi; pe scurt, nici Ioan Gură de Aur, în ciuda numelui, nici Vasile cel Mare, nici alții nu păreau să vadă vreo compatibilitate; ba chiar Sfântul Ioan cel Milostiv al Alexandriei, „poate cel mai mare erou al Răsăritului creștin în materie de acțiune caritabilă”, zicea de-a dreptul că cine fură de la bogați pentru a da la săraci „nu ar face niciun rău”. De asemenea, este conspectată avizat bogata doctrină socială a catolicismului (Benedict al XVI-lea, Ioan Paul al II-lea, Francisc I ș.a.), precum și lipsa unei doctrine sociale a ortodoxismului („Deși există, la nivel individual, autori ortodocși care au exprimat poziţii pe teme sociale, nu există documente cu statut oficial de acest gen redactate la nivel sinodal în cadrul Bisericii Ortodoxe Române sau al altor biserici locale, excepţie făcând demersurile desfășurate în această direcţie, la începutul acestui mileniu, de către Biserica Ortodoxă Rusă”). Tocmai această inegalitate evidentă între catolici și ortodocși în ce privește fundamentarea doctrinară a preocupărilor sociale (dincolo de practica filantropică, capitol la care ortodocșii au mai mișcat totuși câte ceva) i-a împins pe intelectualii din România preocupați de reconectarea politicii la teologie să caute luminița de la capătul tunelului în vest, și nu printre terfeloagele teologilor băștinași. Cu ce rezultate s-a produs această nouă încercare de import spiritual, Racu o arată, vai, prea bine (și, nota bene, o face fără să cadă în partizanat ortodox).

Capitolele cele mai juicy sunt studiile de caz, mai ales acelea privindu-i pe Patapievici, Baconschi și Mihail Neamțu. Nu doar pentru vizibilitatea publică a acestora sau pentru că au fost implicați în aparatul politic/ administrativ (de altfel, și Radu Preda este directorul IICCMER), ci mai ales pentru calitățile lor intrinseci. Nu trebuie să fii Caragiale ca să scoți din Neamțu un personaj caragialian. Racu își obține în acest caz efectele comice înșirând pur și simplu pozițiile prin care a trecut succesiv Neamțu (comparat cu Coriolan Drăgănescu), de la aceea de apologet al „căpitanului” Zelea-Codreanu la cea de apologet al căpitanul Băsescu, în paralel cu contorsiunile prin care și-a acomodat ideile cu poziția de moment. Un singur exemplu din numeroasele și savuroasele ilustrări oferite de Racu: republicându-și în 2008 o carte din 2005, Bufnița din dărâmături, Neamțu execută o piruetă la 180 de grade: acolo unde în 2005 vorbea de o „implozie ecologică terminală”, peste doar trei ani „Neamţu îl trage de mâneca anteriului pe Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, care ar face bine s-o lase mai ușor cu preocupările ecologice și să-l consulte în schimb pe Dragoș Paul Aligică, cel care demonstrează caracterul alarmist și pseudoștiinţific al teoriilor referitoare la încălzirea globală”. Și așa mai departe, și așa mai departe, până la Trump, cea mai recentă popotă în care s-a cazat Neamțu.

Nici felul în care Baconschi a utilizat creștinismul nu a fost mai puțin manipulator. Baconschi a încercat să pună bazele unui partid creștin-democrat inspirat, chipurile, din doctrina socială catolică, dar meșterit în practică după modelul deja patentat al produselor vestice exportate în est: păstrăm brandul, păstrăm prețul, dar sub ambalaj vindem gunoi. Astfel, Baconschi a golit, arată Racu, doctrina catolică socială de orice componentă socială, punând în loc neoliberalismul cel mai sălbatic: „încercarea lui Baconschi de a aclimatiza democrația creștină în România se reduce în ultimă instanță la o strategie de PR menită să-i furnizeze neoliberalismului pur și dur o față (sau o mască) umană, personalist-comunitară, și deci creștină. Neoliberalismul cu crucea-n frunte ar trebui să devină astfel mai vandabil în mediile bisericești și să le dea posibilitatea miniștrilor din guvernul Boc să pozeze în moderați, care s-ar situa, chipurile, cu binecuvântarea Papei de la Roma, pe calea de mijloc aflată între extremele «colectivismului» și «individualismului»”. Până la urmă partidul lui Baconschi a avut un succes fâsâitor. De pe urma lui rămân doar citate selecte precum: „viitorul intelectual al Europei depinde [...] de coagularea unor elite libere, non-egalitariste, amorale și inspirate [...] de augusta tradiţie a teologiei politice creștine”.

Capitolul cel mai amplu îi este dedicat lui Patapievici, respectiv încercării acestuia de a încrucișa libertarianismul și creștinismul. Rezultatul, un fel de porno nemțesc inspirat din Insula doctorului Moreau, este supus de Racu unei operații care începe ca vivisecție, continuă ca disecție și sfârșește ca dezinsecție.

Cartea lui Alexandru Racu este o lectură de bază, nu doar bine fundamentată academic, ci și foarte catchy, pentru toți cei interesați de ideologii, de istoria ideilor sau de postcomunismul românesc. Cum Racu păstrează de-a lungul întregului volum un ton echilibrat și bine argumentat, cred că Apostolatul social va fi un titlu util atât celor de stânga, cât și celor de dreapta. Data viitoare când vom mai importa trabuce, „americane” sau „cubaneze”, măcar să știm mai bine că n-au fost rulate de Mihail Neamțu pe antebraț.

Într-o bună zi va trebui scrisă și o carte complementară celei de acum, care să investigheze alianța dintre marxiști și teologi. Alexandru Racu va fi un excelent material pentru un capitol; dar, până atunci, rămâne un bun companion sau, cum ne place nouă să spunem, un bun tovarăș de drum.


Alexandru Racu, Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă, Editura Tact, 2017, 276 pag., 30 lei