LCD Soundsystem - American Dream

Nu guști Despacito? Ejdi un hater! Centrul Vechi ți se pare un mare bordel prost camuflat? Aidade, bine că ai tu bani de Control! Lecturile tale nu s-au oprit la volumul al doilea din Capra cu trei iezi? Hipster! 

Simplific cu brutalitate, dar Marius Chivu are dreptate când constată că hipsterimea română, singurul grup de tineri care consumă cultură în mod constant, e ținta unui dispreț aproape generalizat. Nouă nu ne-ajung show-urile TV de „talente” și de gătit importate în grabă, blingul de Mall și cea mai recentă bubuială a lui Michael Bay atâta timp cât nu stă toată lumea cu gura căscată la ele. Ăia de caută altceva tre’ să și-o ia în freză, clar. „Hipstării n-are dreptate” scrie pe zidul unei case de la mine din cartier – inscripția a rămas acolo, cel mai probabil, de prin februarie, când Mugur Ciuvică se întreba (știți voi unde) ce vor tinerii aceia din Piață, „hipsteri am înțeles că se numesc”.

Din motivele înșirate mai sus – și din multe, multe altele – American Dream, cel mai recent album LCD Soundsystem, n-o să lase nici o urmă prin discuția publică de la noi. Nu prea avem ureche, și nici răbdare, pentru piese dance-punk întinse pe câte opt-zece minute precum How do you sleep (reacţia unui coleg: „Ce-i asta, frate? Toată bucata e un intro!”). Că n-are rost să măriţi percuţie, sintetizator şi-o vioară dementă, Velvet Underground-ish, din prima, e greu de explicat: dar şi când pocneşte, cântecul ăsta mătură arogant din cale mai tot EDM-ul recent. Tot aşa, Other Voices și Change yr Mind şterg diferenţele dintre odă, imitaţie şi pastişă: sunt niște infecţioase piese Talking Heads, de fapt, doldora de tobe sincopate, de bas funky şi de clopote (o, clopotele!), peste care se-aşază o voce care mai mult povestește decât cântă. Iar Tonite, mecanicist-repetitivă, vine din perioada în care krautrock-ul a cotit-o decisiv spre electronicale, proces care avea să schimbe fundamental cluburile din toată lumea. „O glumă, desene animate”, țâțâie pe Facebook un român care nu poate sesiza deosebirile dintre glumă, ironie și subtext.

Dacă e ceva nou în American Dream, acel ceva e o foarte subtilă deplasare dinspre veselia perplex-resemnată în fața absurdităților contemporane spre meditația gravă de-a dreptul: erau și în precendentele albume, mai ales spre coadă, bucăți introspective și amare (New York, I love you, but you’re bringing me down), dar de data aceasta totul pornește agale: Oh baby (you’re having a bad dream/Here in my arms) nu are nici un gram din umorul unui Daft Punk is playing at my house, din 2005, amintita How do you sleep are un ton deloc străin de Joy Division, iar piesa-titlu, învelită în sintetizatoare optzeciste, e un cocktail aproape letal de melancolie  și autoderiziune: „Wake up with somebody near you/And at someone else’s place/You took acid and looked in the mirror/Watched the beard crawl ‘round your face”. Lovitura decisivă, însă, o dă Black Screen – un ferpar de aproape 12 minute al lui David Bowie care reușește (cum dracu’?) să pună în același timp sare și unguent de gălbenele pe rană: „Been watching mages from the station/Earth One from satellites(…)/You could be anywhere/On the black screen”.

James Murphy e, oricum, autorul celui mai bun remix Bowie din istorie, însă umbra gigantică a mentorului bântuie tot acest album. Mai mult, omul își asumă în cel mai direct mod o bună parte a influențelor: am amintit de Talking Heads, dar sunt foarte subtile trimiteri și la Suicide, Brian Eno, Lou Reed și, de ce nu?, la U2, din perioada în care nu aveai de ce să te rușinezi că-i asculți. Totul, firește, împachetat în cea mai elastică producție imaginabilă – toate sunetele sunt exact acolo unde trebuie să fie, iar după o oră și șase minute de ascultat cu gura căscată nu poți decât s-o iei de la capăt. 
Revenind, însă: sentimentul de sfârșit al lumii pe care ți-l întreține aproape orice știre a ultimilor ani și moartea (sau eternizarea în irelevanță) a unor eroi te-mping iremediabil să cauți drumul înainte scotocind în trecut – avem disperată nevoie, aici, de „bonjuriști” precum cei care-au făcut România modernă, iar în afară de niște zărghiți care se încăpățânează să ia de bune niște vorbe vechi: „All men (and women and transgenders, n.m.) are created equal”. Pe scurt, avem nevoie de hipsteri.