La fel ca în Sieranevada lui Cristi Puiu, acțiunea din Perfetti sconosciuti se petrece în mașină, în parcare și într-un apartament – doar că, în cazul lungmetrajului nr 10 al lui Paolo Genovese, mai arunci ocheade și în alte locuințe, fiindcă, desigur, așa e frumos și simplu să faci ca să fixezi background-ul personajelor (nu că ar merge, par toate o apă și un pământ). La fel ca în Sieranevada lui Cristi Puiu, avem de-a face cu un ensemble piece, însă aici e unul ceva mai accentuat, o sumă de infernuri domestice băgate sub preș în viața de zi cu zi, dar care intră acum în coliziune, iar spectatorilor le lipsește perspectiva călăuzitoare a unui Virgiliu. La fel ca în Sieranevada lui Cristi Puiu, personajele par nevorbite de veacuri de singurătate, și acum nu se mai pot opri, variind de la taclale până la cuvinte care schimbă vieți. Din nefericire, similitudinile se opresc aici: Perfetti sconosciuti e un film minor prin excelență.

Pe scurt, șapte prieteni vechi se strâng la cină. Trei formează cupluri în diverse stadii ale mariajului: Lele (Valerio Mastandrea) și Carlotta (Anna Foglietta) au copii relativ mici și locuiesc cu mama lui, Eva (Kasia Smutniak) și Rocco (Marco Giallini) dețin o fiică adolescentă, care își detestă mama, iar Bianca (Alba Rohrwacher) și Cosimo (Edoardo Leo) de-abia s-au luat și se pregătesc să producă moștenitori. Cireașa de pe tort e Peppe (Giuseppe Battiston), singurul divorțat din grup, dotat cu o nouă iubită, doar că nu le-o prezintă prietenilor, ea fiind „răcită”. Atmosfera are un aer benign, până când psihoterapeuta (?!) din gașcă, Eva, propune să împărtășească acea „cutie neagră a existenței noastre” care e telefonul mobil. Ca atare, pun toți telefoanele pe masă și fiecare vede mesaje de orice tip/aude toate convorbirile celorlați. După asta, potopul... Secrete adevărate și câteva false, dar nu toate secretele din dotare, ies la iveală pe bandă rulantă, cu un impact dezastruos și asupra cuplurilor, și asupra percepției de sine a fiecăruia.

Dramedioara lui Genovese are un tempo vioi, o oarecare delicatețe, dar la asta se adaugă absența umorului și superficialitatea, chiar și când vine vorba de implicații sociale grave. Actorii se achită de rol, însă imaginea duce lipsă de imaginație, iar muzica îți strepezește dinții. De mirare că a fost nevoie de cinci scenariști pentru un ping-pong de banalități, fraze de bun-simț și idei de doi lei, iar vestea și mai proastă e că lungmetrajul, premiat în Italia, ar putea avea parte de un remake internațional.

Filmul intră în cinemauri pe 28 aprilie.