Actorul Iulian Postelnicu și-a propus să alerge 21 de kilometri în fiecare zi, timp de aproape cinci luni. Aleargă pentru a strânge donații care să ajute o școală dedicată copiilor care provin din medii sărace. Pe parcurs însă, obiceiul ăsta a devenit și un mod de a se încuraja pe el însuși într-o perioadă complicată pe toate planurile.
 

E abia 9 și jumătate dimineața și s-a făcut o căldură insuportabilă. Mi-e o sete cruntă. Aerul e uscat, iar transpirația se evaporă și-mi lasă niște dâre de sare pe piele. Când îmi umezesc buzele, simt gustul sărat care-mi provoacă și mai multă sete. Tânjesc după un gin, o limonadă, o bere rece ca gheața. Nu e momentul de așa ceva, așa că o să mă mulțumesc cu o gură de apă de la următorul punct de hidratare de pe traseu. Beau doar cât să mă răcoresc, nu vreau să-mi zgâlțâie apoi lichidul în stomac. 

Însă nu mă simt rău, am destulă energie după prima jumătate din totalul de 21 de km pe care trebuie să-i alerg. Ritmul e mai bun decât mă așteptam și încep să calculez că aș putea termina semi-maratonul Bucureștiului în două ore dacă o țin tot așa. Închid ochii și-mi imaginez oamenii de pe margine care mă încurajează pe ultima sută de metri, văd cum depășesc linia de sosire și mă înalță senzația de plutire de la final, după ce toată durerea se evaporă. Mintea se duce departe și corpul o ia după ea. Uit de soare și mă concentrez să respir, să-mi mișc coatele și să împing picioarele. 

Dar lucrurile nu decurg așa frumos. Pe la kilometrul 14 nu-mi mai convine nimic. Căștile mi s-au încins pe urechi și regret că nu le-am lăsat acasă. Soarele ăsta de septembrie e tot mai puternic și mă izbește direct în față pe drumul de la Piața Alba Iulia spre Arena Națională. E umbră de la copacii de pe margine doar în sens invers, dar până acolo trebuie să alerg 3 km în bătaia soarelui, ceea ce acum îmi pare o eternitate.

Ce naiba e cu căldura asta? 

Simt cum îmi scade energia treptat, mă înțeapă splina și-mi reproșez că nu m-am antrenat suficient, că m-a luat valul și am alergat prea repede la început. Încep să mă descurajez. Mă uit cu invidie la alergătorii care vin tare din spate pe ultimii kilometri, mă ascund de fotografii care fac poze pe traseu. Nici nu vreau să-mi imaginez fața mea schimonosită și roșie din acest moment.

Pe la Biblioteca Națională ridic privirea și văd un Golden Retriever care urmărește tot spectacolul ăsta făcut de oameni mari, așezat cu labele pe pervazul unui geam. Câinele mă face să zâmbesc și să-mi pară totul mai ușor de îndurat. E doar o alergare, Anca. Dar nu uit ce mi-am promis: chiar dacă mă mișc ca o mașină care merge cu rezervorul gol, nu mă opresc și nu merg. Asta e mantra mea.

Peste blocurile de pe Bulevardul Unirii, imediat cum dau colțul spre dreapta, în dreptul parcului Izvor, e capătul. Mai am foarte puțin și încep să simt furnicături în corp. Aș vrea să storc toată puterea din mine și să sprintez, dar corpul nu mai are de unde. 

Când trec de linia de sosire, un val de căldură îmi inundă corpul. Îmi țiuie urechile, picioarele tremură, dar sunt ușurată. Aud felicitări în jur și probabil ar trebui să mă bucur, dar nu știu cum să reacționez pe moment. Mă gândesc doar că, gata, am reușit, nu mai trebuie să alerg. 

Alergarea asta de la Bucharest Half Marathon a venit după un an și jumătate de restricții impuse de pandemie și după o pauză aproape la fel de mare de la ultimul meu semi-maraton. La puțin timp după ce cursa s-a terminat, vaietele despre cât de greu mi-a fost au dispărut și am devenit euforică. Am băut și o bere. A fost foarte bună, dar nu atât de bună pe cât îmi imaginam în timpul alergării.

În aceeași zi victorioasă, am dat întâmplător peste o postare pe Facebook în care am citit că actorul Iulian Postelnicu și-a propus să alerge, timp de 143 de zile consecutive, câte un semi-maraton pe zi. Începuse pe 1 august și intrase de câteva zile în prima lună de toamnă. A trebuit să calculez și să mă minunez din nou: timp de aproape 5 luni, Iulian se trezește și, în fiecare zi, pe caniculă, vânt sau ploaie, aleargă 21 de kilometri, aceeași distanță pe care m-am străduit s-o termin și eu mai devreme.

Abia atunci am simțit cum mi se înmoaie cu adevărat genunchii.

Pentru o începătoare ca mine, un semi-maraton e un efort care cere săptămâni de antrenament înainte, niște zile de recuperare, febră musculară și unghii care se înnegresc și pică după. Demersul lui Iulian îmi vorbea despre durere, dar mai ales despre acel ceva cu care eu mereu m-am luptat: disciplină. Am încercat de multe ori s-o fentez și am devenit harnică pe ultima sută de metri, ceea ce a făcut ca alergările mele, uneori și munca de orice fel, să se transforme într-o treabă prea greoaie. Iulian îmi amintea de alergătorii pe care i-am privit admirativ pe traseu în ziua semi-maratonului, când eu urcam dinspre Calea Victoriei spre Arcul de Triumf și ei deja se întorceau. Dacă o astfel de alergare m-a făcut să trec prin toate stările posibile, cum era pentru cineva ca el, care s-a antrenat să facă asta în fiecare zi, timp de aproape cinci luni? 

Actorul, în vârstă de 43 de ani, pe care îl știam pentru rolurile sale din Un etaj mai jos (r: Radu Muntean) și Arest (r: Andrei Cohn), a început seria de 143 de semi-maratoane pe 1 august și cu scopul de a strânge donații pentru o școală dedicată copiilor care provin din medii sărace. Planul lui e să termine pe 21 decembrie, la capătul unui șir de alergări în care va aduna 3.017 km și cel puțin 10.000 de lei din donații, pe care le strânge prin platforma de fundraising Galantom.

În spatele cifrelor care pot fi foarte atrăgătoare, acolo unde aplicația Nike care-i monitorizează ritmul și kilometri strălucește, iar ceasul cu senzori se pricepe să spună doar o poveste din statistici, ceva din esența acestei experiențe mi se părea că rămâne totuși invizibilă. La ce se gândește un om care aleargă peste 3.000 de kilometri?, m-am tot întrebat urmărindu-i cursele. De unde a apărut nebunia asta? Ce e în sufletul lui? Va reuși?

În prima lună, după semi-maratonul #26, Iulian și-a scris pe Facebook: „Încep să cred că pot să fac asta”, cu un emoji care strângea din dinți. În săptămânile care au urmat, i-a fost tot mai greu. „143 my ass, că 10 nu era suficient. Oribil. Plus vreme de smuls venele cu dinții și înnodat. Idiot. (Dar și senzație mișto că 107)”. Două zile după, ceva bun s-a întâmplat: „First perfect day (‘til now)”.

Am vrut să aflu cum a devenit alergarea parte din viața actorului Iulian Postelnicu, ce l-a împins pe drumul ăsta lung și care sunt gândurile care-l însoțesc pe traseu, așa că, într-o zi, mi-am pus adidașii și i-am ținut companie într-unul din semi-maratoanele sale.

Ne întâlnim la marginea Bucureștiului, într-o zi de primăvară în noiembrie, probabil ultima din acest an cu 20 de grade. E uluitor de senin, niciun nor pe cer, ceea ce pare o minune după o săptămână de ploi mărunte și reci care prevesteau mai degrabă prima ninsoare. 

Iulian locuiește în apropierea aeroportului Băneasa, într-un cartier liniștit, cu multe case. În jurul lui, și-a desenat propriul traseu pentru alergările sale zilnice, despre care-mi spune că pornesc și se încheie mereu în același loc – gardul care împrejmuiește grădina blocului său. „Altfel nu ies toți kilometrii”, explică serios.

Ne lipim spatele de gard și mai rotim o dată gleznele.

Iulian poartă o bluză de trening Puma, colanți negri lungi, peste care are pantaloni scurți, și o pereche de pantofi de alergat Nike – a treia pe care a schimbat-o de când a început alergările în august. Își potrivește căștile in ear, care i se arcuiesc în jurul urechilor, și ceasul care-i monitorizează alergările. 

„Gata?”, mă privește. Răspund „Da” hotărâtă.

Pornim pe străduțele care despart casele înșirate pe-o parte și pe alta, pe care cu greu încape o mașină. Alerg în spatele lui Iulian, mult mai repede decât obișnuiesc, în timp ce el pare că-și face încălzirea. Își mișcă lejer picioarele și mâna stângă pe lângă corp ca și cum ar bate un ritm știut doar de el. Străzile ne conduc către o șosea mai circulată, care pornește din dreptul grădinii zoologice, unește blocuri, grădinițe și școli și se înfundă în dreptul pistelor din aeroport. Trotuarele sunt înguste și ocupate de mașini parcate, așa că ne facem loc prin traficul ceva mai liber în dimineața asta de sâmbătă. La un moment dat, încetinește o mașină pe lângă noi, iar Iulian ridică mâna și salută. 

„Muntean!”, se întoarce spre mine și-mi spune. Mă întreb în gând care erau șansele ca regizorul Radu Muntean, cu care a lucrat la filmul Un etaj mai jos, să treacă tocmai atunci pe acolo.

„O să creadă că ai ajuns ca Forrest Gump, au început oamenii să alerge după tine”, strig după el, și râdem amândoi.

Nu e filmul său preferat, dar ceva din determinarea personajului tot are.

Iulian a început să alerge în 2014, pentru că nu mai reușea să ajungă la box, sportul de care se apucase cu doi ani în urmă. Avea atunci 115 kg și fuma prea mult – până la cincizeci de țigări pe zi. „Am fugit de un gras”, spune cu alte cuvinte. Pentru că drumul du-te-vino la sală îi răpea mult timp, cel mai la îndemână a fost să iasă la alergat în jurul casei. Alergarea i s-a părut mereu că are o mulțime de avantaje. „Nu e un sport în care ai nevoie de cineva care să te ajute sau de un adversar. Nu ai nevoie de un echipament special. Nici nu trebuie să mergi într-un loc special amenajat. Dacă ai o pereche de pantofi buni pentru alergat, poți alerga când vrei și cât vrei, după cum ai chef”, spune Iulian.

Prima oară a rezistat 3 kilometri, după care s-a oprit și a vomitat. Treaba asta nu l-a oprit, dar nici nu l-a ambiționat peste măsură, doar și-a văzut de alergat în continuare. Acum, după șapte ani de alergări constante, Iulian are un trup atletic, iar aplicația în care își înregistrează cursele încă de la început seamănă cu kilometrajul unei mașini: peste 20 de mii de km alergați, dintre care un sfert de la începutul acestui an. 

„Cred că am putut să alerg constant pentru simplu motiv că mi se potrivește, nu mi-a venit greu să fac asta. Mi-a plăcut. Nu m-aș ține de ceva atât de mult timp dacă nu mi-ar crea plăcere, oricâtă voință aș avea”, spune Iulian.

În vară, încurajat de câțiva prieteni, și-a propus să-și dedice kilometrii pentru o cauză. Un prieten actor care făcuse cursuri de improvizație cu elevii de la o școală pentru copii care provin din medii sărace i-a povestit despre experiența de lucru la Edu-Campus Concordia, un campus educațional înființat de organizația cu același nume, lângă Ploiești. Iulian s-a gândit atunci că ar putea să ajute și el. Are și el un fiu, pe Luca, care e în clasa a III-a, și știe cât de importantă e o educație bună, mai ales într-o țară în care mulți n-au șansa asta deloc, în care copiii sunt cei mai supuși riscului de sărăcie și excluziune socială din Uniunea Europeană și-n care numai 36% din cei care locuiesc în mediul rural merg la școală.

Ținta de 143 și-a ales-o dintr-o ambiție. Citise despre un demers similar al unui sud-african, Henry Cock, care și-a propus să alerge pentru o asociație care oferă suport persoanelor cu probleme de sănătate mintală. Voia să facă asta depășind recordul Guinness de cea mai lungă serie de semi-maratoane consecutive cu ținta de 133 de alergări. Iulian a văzut în asta o provocare, ca atunci când își setează un timp record pentru o alergare și-l urmează cu încăpățânarea unui atlet. Antrenat era. De doi aleargă în fiecare zi, dar nu încercase niciodată distanțe atât de lungi și pe o perioadă în care ar fi putut juca în patru filme. A vorbit cu cei de la școala Concordia, au stabilit împreună detaliile pentru donații, el a început să scrie pe Facebook despre planul său, însă puțini oameni au băgat de seamă.

„Am făcut totul improvizat, fără să am vreun plan făcut cu cap”, se gândește acum. „M-am hotărât să încep și să văd ce se întâmplă pe parcurs”. 

După cele patru luni de alergări zilnice, Iulian e încurajat de la distanță de Henry, care pe 20 noiembrie a reușit să-și încheie seria, să strângă donații care vor ajuta asociația timp de un an și să doboare un record. Zilele trecute s-a bucurat și el când a văzut că s-au strâns toți banii pentru școală, pentru că partea cu fundraising-ul „a scârțâââit rău”. 

Acum, când e aproape de finalul curselor, simte că planul său de a-i ajuta pe alții a devenit modul său de a se încuraja într-o perioadă complicată pe toate planurile. Să fie zilnic pe traseu a însemnat să se gândească la el, la unele decizii din trecut și să caute soluții pentru problemele care-l macină. Unele au apărut pe parcurs și ăsta a fost modul lui de le face față. Și-a pus corpul în mișcare și a acceptat suferința ca opțiune – ca vorba aceea a unui maratonist pe care obișnuia să și-o repete în gând în timpul alergărilor ca să-și dea curaj, citită de Iulian într-o carte, și pe care începea s-o înțeleagă tot mai bine: Pain is inevitable. Suffering is optional.  

După un kilometru și jumătate de făcut slalom printre străzi înguste, parcări și blocuri noi, ajungem „pe câmp”. O porțiune pustie de câțiva kilometri, împrejmuită în depărtare de complexul comercial Băneasa, ambasada SUA, o stație de beton și, în rest, cartiere rezidențiale cât vezi cu ochii. Tot blocuri ar fi trebuit să se înalțe și aici, după cum avea în plan afaceristul Puiu Popoviciu, care a deținut sute de hectare în zonă. După ce acesta a fost condamnat la închisoare pentru mită, terenurile i-au fost confiscate, situația zonei a rămas în ceață și au rămas doar străzile asfaltate. În jur cresc acum bălării, tufe cu măceșe și flori sălbatice, care, în perioada asta a anului, par niște crengi uscate înfipte în pământ. 

Pe traseul său se conturează o lume, iar el a început s-o deslușească în pas alergător. Noaptea, câmpul e loc de întâlnire pentru motocicliști, îmi spune Iulian, în timp ce le călcăm urmele frânelor lăsate pe asfalt, unele șerpuite în formă de inimă. Ziua, străzile astea părăsite sunt ale bicicliștilor, ale copiilor care învață prima oară să meargă pe două roți, ale alergătorilor cu care Iulian a devenit prieten din priviri. 

Cu „biciclistul cu vesta verde” a început să se salute de la a treia „întâlnire”. Pe tatăl și fiica lui – pe care o zărește când trece pe lângă noi – i-a ținut minte pentru că râdeau în hohote când l-au văzut trecând a patra oară pe la balconul lor, iar ei încă erau la micul dejun. Iulian a ridicat din umeri și a râs și el împreună cu ei. Odată, cineva i-a făcut cu ochiul din mașina antitero parcată lângă ambasadă, dar nu știe dacă ăsta a fost un semn bun sau nu.

Teaser pentru 143?

Pentru că zona e tot mai sălbăticită, apar din când în când animale din pădurea Băneasa, aflată la doi pași. I-au tăiat calea mistreți, iepuri, vulpi și căprioare. „Fazanii sunt prietenii mei deja”, spune Iulian. Într-o zi i s-a așezat pe umăr o vrăbiuță în timp ce alerga și a stat acolo, pe el, vreme de câțiva pași. Se întâmplă chestii mici și prețioase.

Iulian aleargă după pofta inimii, fără să aibă o rutină a zilei. „Când am timp”, spune el. În vară îi plăcea să se trezească cu mult înaintea tuturor, pe la 5 dimineața, ca să prindă răcoarea. Era și modul său de a-și da curaj. „Când terminam alergarea la 7 și oamenii abia se trezeau, știi cum mă simțeam? Băi, nene, eu am făcut ceva azi. Acum pot să mă culc!”, se amuză. „Îmi dădea un soi de mândrie, una nejustificată, pentru că nu ajuta nimănui că alergam. Dar mie îmi folosea”. În perioada asta, iese în funcție de cum se simte, contează mai puțin ora. Se pornește mai greu când are mai multe pe cap într-o zi, plouă și e vânt, e prost-dispus sau mahmur.

Cel mai mult îi place să alerge când ninge, pentru senzația de liniște, „ca un calmant”, și pentru că e frumos.

Gândurile care-i trec prin minte când aleargă sunt ca norii, vin și pleacă. Uneori e cu mintea la scenariul la care lucrează, alteori își amintește că trebuie să meargă cu fiul său la dentist. Mai rememorează diverse întâmplări din trecut. „Mi s-a întâmplat să mă gândesc la câte o amintire plăcută, un loc sau o revedere cu o persoană dragă, pe care le-am simțit dintr-odată atât de aproape de mine încât mi-a venit să plâng, ca un copil care-și regăsește o jucărie pierdută”, povestește. A plâns și de tristețe, dar a luat-o ca pe o ușurare, ca atunci când îți spui „Îmi bag picioarele, nu mai pot” și apoi te liniștești.

Dar de multe ori nu se gândește la nimic. Aleargă mai departe, ca într-un vid, în care e singur și liniștit. Iar asta, spune el, e o senzație minunată. 

Până acum, nu s-a accidentat și rar îl dor picioarele. Dar sunt zile când e obosit, când simte că-l ia o răceală, îl doare capul, are febră musculară sau pur și simplu nu are chef. S-a întâmplat și zilele trecute, când ar fi dat orice să mai doarmă și să nu iasă afară în bezna din noiembrie. Și-a spus multe înjurături în dimineața aia. Apoi a prins răsăritul pe câmp în timp ce se ridica ceața, iar pentru imaginea asta, care i-a schimbat complet începutul zilei, a meritat efortul. „Important e să te aduni și să fii acolo, ca la un job, asta e tot”, spune Iulian.  
 

Soarele începe să se simtă tot mai puternic pe fețele noastre, noroc cu vântul care adie în colțul ăsta de lume și e acea răcoare de care aveam nevoie. Acum vântul ăsta e ce trebuie, alteori e un obstacol greu de învins, spune Iulian, care-l împinge și-l trage în toate direcțiile și atunci se întreabă serios de ce face asta.

După prima tură de 4 km din cele patru pe care trebuie să le alergăm pe câmp, Iulian începe să grăbească pasul, iar eu rămân în ritmul meu.

Uneori se miră și el cum a ajuns așa sportiv și organizat, dintr-un adolescent răzvrătit căruia nu-i plăceau disciplina, regulile și, în general, niciun sport.

Genul ăla de libertate l-a apropiat inițial de teatru și actorie. Iulian a studiat într-o clasă cu profil mate-info din Focșani, „cu profesori foarte buni”, dar unde nu și-a găsit niciodată locul. A mers în trupa de teatru a liceului pentru că putea să plece de la ore și cam asta a fost șansa lui. Habar n-avea cu ce se mănâncă actoria, nici vorbă de cultură cinematografică, iar puținele spectacole de teatru se țineau la ateneul din oraș. A contat altceva.

„Singura chestie care mi-a dat curaj și m-a împins în direcția actoriei a fost că acolo m-au lăudat niște persoane. M-am simțit apreciat, privit într-un fel, și dintr-odată am avut senzația, la modul serios, că pot deveni cel mai bun din lume”, spune Iulian. Pe-atunci era un puști „cu gura mare, mai cocoșel, aveam senzația că pot face orice”. 

N-a dat imediat la teatru, descurajat de-ai lui care nu-l vedeau pregătit. „Sau poate am fost eu prea leneș”, spune el. A fost oricum mai bine așa. Altfel n-ar fi ajuns în 1997 la clasa lui Dem Rădulescu, care a însemnat întregul univers al facultății pentru el. Până atunci, pe Dem îl știa ca pe Amza Pellea, un actor care „făcea revelioanele la televizor”. „De la Dem am învățat totul despre actorie”, spune Iulian. „Era un profesor foarte serios și m-a făcut să tratez școala și profesia cu aceeași seriozitate; atunci cred că am început să fiu mai disciplinat. Avea un mod de pedagogie cu totul special, în care punea un strat de umor peste orice spunea. Făcea totul să pară mult mai ușor. Muream de râs la orele lui. Era fantastic”, își amintește.

Datorită lui Dem s-a agățat de comedie, care a rămas în continuare „o căutare”. După facultate, a început să scrie sketch-uri și să pună în scenă momente de improvizație, în vremea când erau începuturile stand-up-ului la noi. Printre primii bani i-a făcut într-un astfel de show, de o oră, la Brașov, pe 100 de dolari, când nimic nu i se părea mai mișto decât să-i facă pe oameni să râdă și să câștige bani din asta. Mai târziu, a lucrat pentru Serviciul Român de Comedie, grupul înființat de Toni Grecu după despărțirea de Divertis, a scris scenarii și a jucat pentru mai multe seriale TV de comedie, printre care Mondenii și Las Fierbinți. 

Deși are o carieră construită în comedie, rolurile pentru care s-a remarcat pe marele ecran au fost cele „negative”. Primul său rol important l-a avut în filmul Un etaj mai jos al lui Radu Muntean, inclus în 2015 în secțiunea Un certain régard a festivalului de la Cannes. Iulian joacă rolul unui vecin al protagonistului interpretat de Teodor Corban. E un personaj alunecos, cu intenții neclare și o privire tăioasă, care se infiltrează în familia vecinului și-i tulbură liniștea. 

„Am nevoie să știu cât mai multe despre un personaj ca să-l povestesc bine. Scenariul îmi dă niște date biografice minime, dar apoi încep să adaug pe el. Despre Vali, de exemplu, știam că e un găinar, că e din București, dar de unde din București? Am stabilit că e din Crângași, pentru că eu am locuit în zonă, spuneam cartierul și vedeam locurile și oamenii. Când amesteci falsul cu date reale atunci personajul „minte” foarte bine, e greu să nu-l crezi”.
 

În Arest, Iulian joacă rolul lui Vali, un torționar pus de Securitate să-și terorizeze colegul de celulă, personajul Dinu interpretat de Alexandru Papadopol (Papi). Inițial, ar fi trebuit să fie „un bărbat mai corpolent” în rolul său de bătăuș, dar acesta a renunțat. Regizorul Andrei Cohn îl ținuse minte pe Iulian din filmul lui Muntean, cu Papi era prieten bun din facultate și, după câteva întâlniri, lucrurile s-au sudat între ei.

Lui Iulian i-a venit ușor să joace rolul ăsta dur. I-a plăcut mai ales să lucreze la construcția personajului său, care, în ciuda violenței pe care o afișează în film, e ca „un pechinez fricos”, „un băiat descurcăreț cu gura mare”. A repetat aproape trei luni cu Papi. Se întâlneau uneori doar ei doi, în bucătăriile lor, și „dădeau textul”. Crede că a fost un avantaj faptul că se știau dinainte și asta i-a ajutat să facă o echipă bună. Pentru rolul său, Iulian a primit, în 2019, Premiul Gopo pentru cea mai bună interpretare în rol principal. 

La sfârșitul primăverii, a filmat la Botoșani, la viitorul lungmetraj al lui Paul Negoescu, Oameni de treabă, în care are rolul principal al unui polițist. Acolo, în fiecare zi, alerga câte 12-15 km, apoi pleca la filmare. Asculta pe repeat scenariul pe care și-l înregistrase cu o lună înainte sau playlistul făcut special, „cu muzică mai depresivă”, care-l băga în atmosfera din poveste. Se gândea că alergatul se completează perfect cu ziua de lucru. Dimineața începea cu senzația plăcută de la finalul cursei, iar ziua continua cu energia bună din care se hrănește de obicei în timpul filmărilor. 

Când s-a terminat, a urmat o perioadă în care a simțit că pică în gol. După un proiect care-l solicită emoțional se mai întâmplă să urmeze o perioadă de tristețe în care nu-i dă pace o întrebare: „Și acum ce urmează?”. Pentru un freelancer care depinde financiar de proiecte ocazionale, asta înseamnă mult stres și nesiguranță, care ajung să-i pună la îndoială încrederea în sine și să-l roadă lipsa de perspectivă.

În căutarea unui răspuns sau fără o direcție anume, Iulian alerga, uneori și de două ori pe zi. Se gândea că munca lui se învârte în jurul norocului, că sunt șanse tot mai mici să nimerești într-o poveste cu scenariu bun, într-o echipă OK, să fii ce trebuie la casting. „Care e maximul, ca actor, pe care-l poți atinge în România?”, se tot întreabă de atunci. El poate n-a făcut valuri, dar i se pare că n-o duc excelent nici colegii actori premiați la festivaluri mari din afară. „În altă parte, cu premiile lor în buzunar sigur le-ar fi mult mai bine”. Trăiește tot mai mult cu sentimentul că, oricât de bun ai fi, tot nu e suficient aici. Iar asta îl întristează și-l sperie.

Mă rătăcesc pe străzile cu bifurcații care pare că duc către nicăieri. E tot mai cald și mi s-a făcut sete, dar aici n-am puncte de hidratare, așa că trebuie să înghit în sec până la final. Ajung din nou pe o porțiune prin care am mai trecut și-l văd pe Iulian care mă prinde din urmă. E cu vreo trei kilometri înaintea mea și un timp îmi ține companie.

Ascultă un podcast, cum mai obișnuiește când aleargă, despre the need to matter, în care un psiholog american explică cât de importantă e nevoia oamenilor de validare și de a conta în societate, despre fuga de irelevanță și cum ajungem să purtăm măști ca să ne acoperim slăbiciunile. Gânduri ca astea i-au ocupat și lui mintea mai mult ca oricând în acest an.

Nu știe dacă e o perioadă bună de făcut bilanțuri, într-un an în care lumea a fost plină de suferință, rutina cotidiană epuizantă și fiecare dintre noi și-a căutat mai degrabă un colac de salvare decât să-și depășească limitele, dar l-au prins din urmă niște gânduri care l-au făcut să se întrebe pentru cine și pentru ce aleargă. 

Iulian simte că e într-o luptă cu timpul, ca o criză care s-a insinuat pe lângă el și dintr-odată l-a strâns în brațe. Se întreabă tot mai des „cât timp mai am de fapt” ca să-și împlinească rolurile și proiectele de film la care visează. Se gândește că în parcursul său profesional ar fi putut da mai multă atenție ideilor sale, unele de regie. După facultate a avut „o privire împrăștiată”, era ca un actor-magnet care căuta să agațe orice, și simte că putea să aibă un traseu mai lin dacă își seta o direcție mai clară încă de la început. E încrezător că încă le poate face, ca băiatul din adolescență care visa Oscarul, dar se și teme că prea se iluzionează. Chiar și prietenii îi spun să ia lucrurile mai ușor, să se mai relaxeze și-l iau la rost cu întrebarea asta complicată: „Ce vrei să demonstrezi?”.

Peste grijile astea, plutește și dorința de a pleca din țară. A fost tentat să meargă după facultate la niște studii de actorie în afară, dar a tot împins planul ăsta și e încă aici. S-a luat cu un proiect la TV, un rol într-un scurtmetraj acum, altul mai mare mai târziu, i-a fost călduț și au trecut ani. Acum caută portițe să plece. Când nu ascultă podcasturi sau muzică în timp ce aleargă, își pune aplicația cu exerciții de dicție la engleză, ca și cum ar pregăti terenul.

Sunt gânduri care-l forțează să caute direcții noi, unele neexplorate, așa cum mai fuge uneori prin pădurea Băneasa ca „să mai schimbe peisajul”. Iulian n-are răspunsuri la multe dintre întrebări, dar asta nu-l sperie mai tare decât ideea de a ceda să le caute. „Fug de ratare ca dracu’”, spune zâmbind amar Iulian. „Sper să nu-mi dispară asta. Mă sperie perspectiva asta de a abandona, de a zice «Bă, nu se poate»”.

Îl întreb dacă alergarea l-a ajutat în vreun fel în timpul ăsta. Se gândește un pic, căutând parcă ceva. „E ca o alinare”, spune Iulian. Confruntat cu greutăți de orice fel – frig, singurătate, disperare, vântul care-i vine față, o gleznă umflată, plictiseală, durere – alergarea nu e o injecție care-i rezolvă problemele, dar îl ajută să treacă prin ele și să meargă mai departe.

Îi dă și mai multă încredere că poate duce până la capăt un proiect lung. „Alergarea implică disciplină și muncă constantă care îmi dau cel puțin iluzia că se pot aplica și în alte lucruri. Oricât de mare ar fi o sarcină poate fi spartă și rezolvată pe bucăți. Pas după pas, kilometru după kilometru, e tot un drum. E ca în vorba aia, de la Desmond Tutu, despre cum să mănânci un elefant – bucată cu bucată. Se poate”, spune el. 

Niciun alt sport nu implică atât de mult timp de gândire ca alergarea pe distanțe lungi, cu excepția ciclismului, scrie jurnalista Kathryn Schulz într-un articol în The New Yorker, intitulat What We Think About When We Run. Golful – care a fost adus în discuție și în spațiul public de la noi – e un sport lent și cu momente scurte de concentrare. Celelalte sporturi de echipă, ca fotbalul, baschetul sau handbalul, sunt mult mai rapide și nu conduc la gândire abstractă. Pe când, în ​​alergarea de anduranță, ai timp să pici pe gânduri și să te angajezi, vreme de zeci de kilometri, într-o sesiune de meditație.

Pe traseu, alergătorii se concentrează în special la durere, ritm și împrejurimi. În cartea lui Alan Sillitoe, „Singurătatea alergătorului de cursă lungă”, e un pasaj care vorbește și despre gândurile profunde ale unui alergător. Deși o ficțiune, cartea surprinde foarte bine cum mintea unui tânăr de 17 ani rătăcește în timp ce-și face alergările zilnice, gândindu-se atât la ritm și durere, dar mai ales la bani, prietenie, moartea tatălui său sau crima care l-a adus într-un centru de detenție pentru minori. „Ne pot spiona toată ziua pentru a vedea dacă (...) ne facem antrenamentele, dar nu ne pot radiografia mintea pentru a afla ce ne spunem”, scrie autorul britanic.

În lunile de campanie, Iulian și-a spus de câteva ori că se oprește din alergat. Au fost momente când se adunase multă oboseală, nu mai avea chef sau simțea că impactul lui e spre zero. S-a întrebat dacă nu cumva poartă și el o mască despre care vorbea psihologul în podcast. „Pentru că încercarea de a strânge donații scârțâia, mă gândeam dacă nu îmi folosește mie mai mult decât celor de la Concordia”, spune Iulian. „E foarte ușor să pretinzi că ești altcineva”. S-a liniștit cu ideea că aleargă pe bune kilometrii ăștia. L-a împins înainte și faptul că și-a luat un angajament public, că și-a promis lui că aleargă, că i-ar fi jenă de copii și de oamenii care cred în el și că, oricât de mult s-ar lamenta în unele zile, e într-o condiție fizică extraordinară, mai bună decât dacă nu făcea asta. 

După două ore, terminăm cei 21 de km cum i-am început – eu în urma lui Iulian, care a ajuns deja acasă și bea o cafea. Mă gândesc că pentru mine va urma o pauză de odihnă. În schimb, Iulian va continua să alerge și mâine, și poimâine, și tot așa, până pe 21 decembrie, când va încheia seria de 143 de semi-maratoane consecutive, dacă totul merge bine.

„Cât un drum de aici până în Portugalia”, îi spun.

Lui Iulian asta îi amintește de ziua când a mers în vizită la Școala Concordia. L-a distrat cum copiii de 5-6 ani din grupa pregătitoare l-au transformat rapid într-un supererou care poate alerga la nesfârșit. Iar el a intrat ușor în jocul lor. 

„Domnu’, puteți să alergați până în Bulgaria?”
„Normal, e la doi pași de noi.” 
„Uaaaa!” 
„Până în Brazilia?”
„Cred că și tu poți până acolo.” 
„Dar până în Iordania?”
„Câtă geografie știți...”
„Dar până în spațiu?” 
„Hai, că nu e așa departe!”

După întâlnirea asta, toți copiii au hotărât că Iulian e mai tare până și ca Flash. Sunt lucruri mărunte, spune el, dar care lui i-au dat elan când avea cea mai mare nevoie.