Premisa de la care pornește Clientul (r. Asghar Farhadi, 2016) e un device ofertant, care-ar fi putut deschide numeroase piste scenaristice: în urma unor construcții aflate în vecinătate care zguduie din temelii blocul în care locuiesc, Rana (Taraneh Alidoosti) și Emad (Shahab Hosseini) sunt nevoiți să se mute și să o ia de la zero. Apartamentul în care se stabilesc, însă, pare de la început să aibă o enigmă: fosta locatară își ține lucrurile încuiate într-o cameră și nu răspunde la telefon.

Probleme continuă să apară după ce, într-o seară, Rana îi descuie din greșeală unui necunoscut (presupunând eronat că este soțul său) și se întoarce liniștită la duș. Ceea ce urmează este un incident violent, pentru că o vedem direct la spital, desfigurată și în imposibilitatea de a-și aminti cu precizie ce s-a întâmplat. Această ambiguitate asupra evenimentului este primul factor care începe să șubrezească relația, altfel idilică, a acestui cuplu occidentalizat și open-minded.

Principala grijă a soților este să țină întâmplarea departe de ochii autorităților (nu numai pentru că Rana este confuză, ci și pentru că aceștia consideră că ar fi o rușine ca vestea să se răspândească), însă aceste răni supurează într-o tot mai deficitară comunicare între cei doi, în refuzul femeii de a fi atinsă și o criză existențială care planează tot mai mult pe Emad, făcându-l să caute singur făptașul.

În încercările sale de a reda criza conjugală, deși victima abuzului fizic este Rana, Farhadi se concentrează exclusiv pe drama silențioasă a lui Emad și pe parcursul său detectivist care nici măcar nu necesită efort. Atacatorul îi lasă o sumă de indicii pe tavă: telefonul, banii, ciorapul găurit și cheia de la mașina pick-up parcată strategic în fața blocului. Însă ceea ce primează pentru personaj este o răscumpărare a masculinității sale. Singurul său țel este să-și dovedească forța în fața agresorului, oricare ar fi acela, ajungând să își neglijeze soția și-așa avariată de cursul evenimentelor. Emascularea lui Emad poate că are legătură directă și cu piesa pe care soții o joacă în timpul liber la un club de teatru: în piesa lui Arthur Miller, Moartea unui comis-voiajor, protagonistul este atât de împovărat de griji, încât sfârșește prin a se sinucide.

Miza lui Farhadi nu este însă o rezolvare de tip clasic, în care echilibrul este stabilit în cetate odată ce antagonistul e prins și pedepsit. Odată ce identitatea acestuia e dezvăluită, Farhadi începe un interesant ping-pong de forțe între conceptele de victimă și agresor. Bărbatul prins e credibil, se căiește și are o evidentă condiție fizică precară, făcând ca violența și orgoliul lui Emad să pară gratuite. Or, prin faptul că nici măcar nu ne este arătat incidentul propriu-zis, spectatorul înclină să-l exonereze pe bărbat de un posibil viol și chiar să-i culpabilizeze pe cei doi soți.

Poate că acest tip de manipulare emoțională funcționează în alte filme ale lui Farhadi, însă aici pare la fel de forțată ca albirea personajelor din piesa în care joacă. Mai mult decât atât, chiar dacă tatonează niște prejudecăți iraniene, Farhadi se face responsabil la rândul său de faptul că neglijează cu bună știință drama personajului feminin și nu-i oferă posibilitatea de a-și exprima măcar o dată punctul de vedere.

Clientul a câștigat Oscarul pentru Cel mai bun film străin anul acesta, precum și premiul pentru Cel mai bun actor & Cel mai bun scenariu la Cannes.

Rulează în cinemaurile din România din 4 august.