Procesul e, probabil, primul crime documentary românesc - despre încâlcitul caz al uciderii unui taximetrist din Oradea. Cum poți să-ți dovedești nevinovăția după 23 ani de la crimă?

Pe 31 octombrie 1995, pe strada Făcliei din Oradea au avut loc două infracțiuni: o tentativă de tâlhărie asupra unui taximetrist și asasinarea altui șofer de taxi. Deși susține că n-a fost implicat în niciuna dintre fapte, ci doar că era prieten cu cei doi indivizi (Honciuc Georgică și Gabriela Rotariu) care l-au jefuit pe primul taximetrist, Mihai Moldoveanu a ispășit peste 20 ani de pedeapsă. Și-a petrecut toată tinerețea în închisoare, deși în 2012, Curtea europeană a drepturilor omului (CEDO) a stabilit că avut loc o încălcare a dreptului la un proces echitabil. Acuzatul nu a avut avocat, nu a fost audiat și nu s-au administrat în mod direct probe. Cazul e alambicat și inconsistent - nu s-au găsit urme de sânge pe hainele inculpatului, nici amprentele lui (o hârtie atașată miraculos la dosar atestă asta), dar există o filmare din 1995 în care Moldoveanu mărturisește în fața camerei crima - îi duce pe anchetatori la fața locului și face cu ei o reconstituire. Circumstanțele în care mărturisește sunt și ele neclare - era bătut, amenințat, singur și își pierdea treptat mințile.

Ascultându-i depoziția, un avocat îl privește siderat: „ești sigur că spui adevărul acum?” În fond, noțiuni precum adevăr, autoritate, lege suferă atâtea mutații în acest caz, încât devine aproape imposibil de stabilit ce s-a întâmplat - în schimb, o sumă de adevăruri circulă în paralel, ca niște fluvii, fiecare după o logică proprie. Scheme și machete cu traseuri posibile, versiuni și supra-versiuni ale aceluiași eveniment. E posibil ca pe taximetristul din Oradea să-l fi ucis încă o dată mai multe lucruri de fapt - inerția și lipsa de scrupule a autorităților (un ofițer face o percheziție trivială a cadavrului fumând o țigară), o rețea interlopă cunoscută din Oradea, doi oameni care n-au fost identificați și care alergau dinspre locul crimei sau chiar cei trei inculpați. Declarațiile celor trei, însă, n-au coincis niciodată - Honciuc Georgică n-a recunoscut fapta, Gabriela Honciuc a dat declarații contradictorii, Mihai Moldoveanu și-a recunoscut fapta doar în filmări, nu și în scris. O reconstituire programată cu cei trei n-a mai avut loc niciodată.

Trailer „Procesul”

Ileana Bîrsan și Claudiu Mitcu utilizează o formulă eficientă, care e până la urmă cea mai onestă abordare a subiectului - montarea imaginilor și informațiilor așa cum le-au descoperit ei înșiși, evitând astfel orice formă de partizanat. Astfel, spectatorul devine la rândul lui un fel de jurat - dar absența vreunei rezoluții pe care s-o ofere filmului face ca, în fine, simbolica jurizare obiectivă să fie imposibilă. Deși filmul s-ar încadra într-un crime documentary (cum sunt The Act of Killing, 2012, Making a Murderer, 2015, sau O.J.: Made in America, 2016) mizele sale nu sunt de a stabili cine l-a ucis pe taximetrist (dacă ăsta ar fi fost obiectivul, el s-a prins cu totul în tentaculele sistemului) - ci mai curând de a crea acest sentiment malign de confuzie, amestecată cu spaimă și scârbă, în primul rând față de situația incertă a lui Moldoveanu, și în al doilea rând față de opacitatea sistemului, cu porțile sale kafkiene. Autoritățile refuză să comunice cu realizatorii documentarului, ceilalți doi inculpați păstrează și ei tăcerea, astfel că singurele materiale pe care le pot folosi sunt depozițiile lui Moldoveanu, însingurat în propria sa minte, care nu știe cum altfel să își dovedească nevinovăția - s-a apucat de Facultatea de Drept în închisoare.

Simplitatea estetică a documentarului (simplitate parțială, pentru că în general fiilmele lui Claudiu Mitcu sunt la limita dintre documentar participativ - în care prezența cineastului e vizibilă, având rol de mediator, și documentar observațional - care militează pentru a lăsa realitatea să se desfășoare în ritmul ei, fără intervenția regizorului) lasă loc pentru funcționalitatea sa - e un film care se aliniază acum cu un cutremur inevitabil în justiție și arată o întreagă stare de fapt a societății noastre. Reconstituirile pe care realizatorii le includ integral în film spun multe despre cât de lipsit de profesionalism a fost statul român în cazul Moldoveanu - anchete făcute pe genunchi, lipsa de experiență a anilor ’90, dar și despre cât de puțin au evoluat lucrurile până acum.

Nebuloasa denumită „stat paralel” se sprijină pe existența oamenilor închiși pe nedrept - cu toate astea, în mod ironic, ea întotdeauna se referă la parlamentari, oameni importanți, abuz în serviciu șamd. Pentru oamenii simpli ca Mihai, care se chinuie să-și dovedească nevinovăția în toate manierele posibile, pare că nu există niciun fel de șansă. Procesul va stârni probabil un val de reacții, mai ales acum, și un posibil scandal, ceea ce îl face un mare și foarte necesar film.



Procesul poate fi urmărit în cinematografe începând cu 13 iulie.