Îți spuneam la un moment dat că poți începe cu câțiva artiști reprezentativi, dacă vrei să afli mai multe despre arta contemporană românească recentă. Majoritatea dintre cei pe care ți-i recomandam erau bărbați. În schimb, dacă vei dori să afli mai multe despre curatoriatul din România și despre cel din București, în special, lucrurile stau exact invers. Magda Radu, Raluca Voinea și Alina Șerban, cei mai importanți curatori tineri, sunt femei.

Ele sunt, de altfel, și inițiatoarele celor trei spații de artă importante din București – Salonul de Proiecte, Tranzit, Centrul de Introspecție Vizuală, dintre care ultimul nu mai este activ. Înainte de a merge mai departe, se mai poate aminti și Galeria Nouă, unde curator era Aurora Kiraly, galerie activă până în momentul în care Muzeul Orașului București a transformat spațiul într-o expoziție permanentă pentru pictorii de duminică.

Îți spun toate astea înainte de a discuta expoziția Adelinei Ivan și a Nicoletei Moise, curatoriată de Raluca Voinea, la care am fost zilele trecute, pentru că mi se pare important să vorbim și despre producția de cunoaștere a acestor curatori, drept context mai larg în care apar punctul de vedere sau mesajul din expoziție. Și Frugalitas, Severitas, Fidelis* (deschisă la Tranzit.ro/București până azi inclusiv) nu e o expoziție pe care o vei înțelege ușor. Va trebui să vezi filmul, să te uiți la obiecte, să urmărești fotografiile, să citești textul și să răsfoiești cu atenție publicația care însoțește lucrările.             

Acestea din urmă funcționează ca un puzzle, în care cele două autoare oferă bucăți diferite ale aceluiași peisaj global, ce se referă la condiția femeii în societatea contemporană și e privit din două unghiuri diferite. Adelina Ivan aduce în expoziție copilăria unei fete născute în anii ’80, care își amintește de joaca la bara de la bătătorul de covoare de lângă bloc. Pe lângă candoarea momentului din viață, apar și micile imagini ale de statutului social, dezirabile pentru o fată tânără – a deveni atletă olimpică sau comandantă de detașament. Pe de altă parte, Nicoleta Moise e preocupată de o altă fațetă a comportamentului sportiv, de folosirea lui de către stat ca o strategie de imagine, propagandistică, în relația cu co-naționalii sau în relația cu ceilalți, în care victoriile sportive devin o expresie a superiorității organizării interne.               

De-abia aici se articulează conținutul critic al expoziției, pentru că în prima parte are loc mai mult o recuperare nostalgică a copilăriei sau o scurtă trecere în revistă a unor imperative sociale. Problema, în ambele cazuri, nu e apropierea de spațiul personal al amintirilor sau depărtarea de el, în zona exercițiilor fizice colective, ci o anume transformare de statut a femeii, conform unui joc de cuvinte ușor de spus, greu de explicat, care are loc în amble cazuri. Undeva în planșele cu fotografii sportive luate din revista Seccion Femenina, care era organul de propagandă pentru fete și femei în Spania lui Franco, există un mic text care vorbește despre acel system of subjection care disciplinează, prin sport, corpurile fetelor. Și jocul de cuvinte ar fi, în engleză sau în franceză, diferența dintre subjection și subjectification. Și dacă subjection  e a fi supus controlului altcuiva, subjectification e a deveni un individ care are o părere personală și poate acționa conform ei. Pe scurt, exagerând puțin, diferența dintre un fel de sclavă și o femeie liberă.

Și care e această diferență? Femeia liberă are și o minte, nu doar un corp și are propriile ei interese, nefiind nevoită să satisfacă doar imperativele sociale – de a fi prezentă, de a fi prezentabilă, de a face copii, de a face parte dintr-o familie, fără să aibă nimic de zis apropo de toate astea, sau să poată alege altceva.

Ajunși în punctul ăsta, vreau să îți spun că Tranzit.ro/București e acel tip de galerie care urmărește cu mai mare interes o intenție de tipul acesta – de a discuta critic o problemă contemporană, fiind mai rezervată față de importanța stratului estetic, fără să-l neglijeze. 

Lucrarea Nicoletei Moise - „Nu sunt deplin fericită, decât aici, în țara mea”. Foto: Adelina Ivan

Atitudinea asta te poate face să spui că plasează acest spațiu de expoziție undeva între Salonul de Proiecte și spațiul Macaz, primul fiind legat de arta critică și implicit de preocuparea acesteia pentru stratul estetic, iar al doilea fiind legat de arta politică și fiind complet neinteresat de a face producție cu un strat estetic manifest.

De fapt, în cazul acesta, se poate spune că display-ul expoziției e foarte disciplinat. În stânga ai un film alb-negru, în care câteva fete se joacă pe bară „de-a olimpiada”. În spate, un bătător de covoare din fier, de care sunt agățate trei cămăși, aproape transparente, fiecare cu șnurul de culoare diferită al comandantelor de detașament de pionieri de dinainte de ’89.

Apoi urmează un scaun de fier, al cărui spătar e un abac și al cărui șezut e de fapt un suport pentru fotografia unei eleve din comunism - bănuiesc că portretul Adelinei Ivan.

Scaunul ăsta e o enigmă la început, apoi se clarifică. E de fapt suprapunerea dintre imaginea a două obiecte, a imaginii unei persoane, dar și a unei stări de spirit. Puse una peste alta – abacul din școala primară, banca din clasă, elevul, dar și starea aceea specială a minții în care, în timpul orelor de matematică din clasa a I-a sau a II-a, te simți fie captiv în colțul tău, sau una cu clasa din care faci parte și oscilația asta dintre dorul de părinți, plictiseală și interesul pentru problema de la tablă îți face în minte o însemnare, care mai târziu e recuperată ca o amintire.

În mijloc, un covor mare auriu, un obiect straniu de design, care funcționează ca un simbol pentru spațiul în care gimnastele își fac exercițiul de la sol, care, în cazul tău, dacă ești fețită, e covorul din sufragerie. Exercițiile la bară se fac afară, cum probabil fac și celelalte fetițe și cum îți imaginezi că a facut și Nadia Comăneci înainte să fie campioană.   

Apoi urmează, pe perete, două panouri cu montaje fotografice cu text, ale Nicoletei Moise, două poze de grup, una cu muncitoare mândre de produsul muncii lor – un pantof –, dar și cu fotbaliste mândre de sportul pe care îl practică și care se pozează cu mingea, în formație pe teren. În zona asta a expoziției te gândești că poate, pentru Nicoleta Moise, felul în care femeile americane au devenit feministe după război, când bărbații întorși de pe front au încercat să le dea afară din posturile pe care ele le ocupaseră când ei erau plecați și nu mai erau oameni disponibili, chiar și forma aia de feminism e una subordonată, pentru că era și ea o încercare inumană, prea grea, de a satisface cu prisos cerințele sociale, devenind mai mult decât o femeie și mai mult decât un bărbat, pentru a putea să ai drepturi ca toți ceilalți cetățeni (bărbați).

Și ăsta e tipul de nehotărâre pe care ți-l provoacă expoziția: nu știi dacă să te oprești la pragul subiectiv (Adelina Ivan) sau să vezi lucrurile intelectual, ca pe niște procese sociale impersonale (Nicoleta Moise). Lucrurile se completează reciproc.

Și poate îți va rămâne un lucru, așa cum mi-a rămas și mie – că expoziția, deși insistă atât de tare pe corp, e despre minte. E despre faptul că femeile au minte, nu doar trup și că de multe ori această minte e strălucită. Pentru că e nevoie să fii foarte inteligent ca să îți dai seama ce se întâmplă cu tine pe lumea asta în general și cu atât mai mult atunci când, din diferite motive, ești plasat pe o poziție nu neapărat avantajoasă. 

Expoziția „Frugalitas, Severitas, Fidelis*”, curatoriată de Raluca Voinea, e deschisă până azi, 9 decembrie, la Tranzit.ro/Bucucrești

Foto main: Filmul Adelinei Ivan - „1.00 / zece”