Trupuri îngrămădite unele în altele, frunți, mușchi și brațe lucioase, zeci de bărbați în cămăși albe, muzici și lumini din care nu mai înțeleg nimic, priviri pierdute, fețe transpirate, sticle de șampanie & shoturi, decolteuri, coapse, latex și dresuri, miros de kebab și de fructe de mare, femeia care vinde flori, sirena ambulanței, fata care mă întreabă dacă nu vreau un masaj, bodyguarzii care-i răsucesc brațele unui tip beat  - sunt trei, patru și uite că vin și alții în fugă și-l înconjoară ca niște șacali.

Cam asta e atmosfera după miezul nopții pe strada Șelari. Ajung rar pe aici, dar mă fascinează într-un fel zona: e ca un orășel în sine, cu granițe bine trasate, și care colcăie de plăceri și excese. Un loc care se transformă de la un an la altul și despre care știu, de fapt, prea puține. În ultimii 7-8 ani, numărul turiștilor străini care vin în București s-a dublat, de la 598.067 în 2010, la 1.104.515 în 2016, iar în 2017 a atins pentru prima dată pragul de 2 milioane (români și străini). Pentru foarte mulți dintre ei, Centrul Vechi e prima opțiune. M-am hotărât și eu să dau o tură într-o seară de vineri și l-am invitat și pe fotograful Michele Bressan, un artist care a documentat, printre altele, unele dintre cele mai mari pelerinaje religioase din România. Până la urmă, tot o formă de pelerinaj e și asta: statul la cozi, nopțile albe și zorii care te prind în genunchi. 

Ora 19.15. Mă întâlnesc cu Michele la Universitate și de acolo ne îndreptăm agale, ca niște ursuleți, spre „kilometrul zero al distracției”. După câțiva pași, îmi dau seama că m-am îmbrăcat cam nașpa. Măcar m-am dat cu puțin gel de păr invisible look. Exact ce trebuie, mai ales că așa mă și simt când ajung prin Lipscani îmbrăcat cu tricourile și pantalonii mei vechi de la second: invizibil.

Coborâm pe Victoriei, ne oprim în față la CEC, unde câțiva turiști își fac selfie-uri, de acolo facem stânga pe strada Stravopoleos și ajungem la o cofetărie unde au și pasteis de nata, celebrul desert portughez. Michele își aduce aminte că exact aici, unde e cofetăria, era pe vremuri un loc pentru after, „mai pe chimicale așa”.

De aici, discuția virează spre „fostele locuri” și spre Lipscaniul anilor 2000, când zona era plină de șanțuri și bodegi ieftine. Uite, acolo era un alt loc pentru after, acolo era terasa aia cu mici, acolo era Sheriff’s, zici că suntem niște moși din ăia întorși din exil. Și dacă tot am intrat pe filmul ăsta nostalgic, ne oprim și la Argentin, ca să-l salutăm pe barmanul nea Vasile. Ca și Mugur Isărescu (care muncește la doi pași de aici), nea Vasile a asistat din ‘93 - de când lucrează la Argentin - la toate fazele tranziției și la toate fluctuațiile monetare. De fiecare dată când îl văd, mă liniștesc cumva. Lumea pare mai stabilă și capătă mai mult sens.

Puțin mai încolo, lângă Fire, intrăm în vorbă cu câțiva turiști din State și Suedia, care se plâng că „e cam turistic Centrul Vechi”. „Poți să iei oricare stradă de aici și să o muți într-o altă capitală europeană și nu o să vezi mari diferențe. Are cam același vibe”, zice Ida, o tipă din Stockholm. „Îmi place în România, dar îmi imaginez că n-ai cum să descoperi Bucureștiul dacă te învârți doar pe aici, pe străzile astea”, mai spune  ea. „Aici chiar ai nevoie de cineva care să-ți arate locurile ascunse.” 

E deja întuneric când ne oprim pe Covaci, la Mahala. Nu găsim masă pe terasă, așa că stăm înăuntru, în dreptul unei carpete cu Răpirea din Serai. Ne luăm mici, bere fără alcool și suc. Eu nu mai beau de aproape o lună și Michele e „pe antibiotice”. Pe scurt, situația e cam așa: suntem doi abstinenți care dau ture prin Lipscani într-o seară de vineri și se uită la oameni cum se distrează. Ca să nu mai zic că pe Michele începe să-l doară măseaua. Ascultăm o romanță („când focul se aprinde în mine, numai puica îl poate stinge”) şi, cât mâncăm, Michele îmi povestește despre Trieste, oraşul lui natal. Îşi aduce aminte că, la scurt timp după ce s-a mutat în România, în anii ‘90, a fost la un concert Timpuri Noi, „chiar aici, în Lipscani”:„Eram în clasa a noua sau a zecea la Tonitza și venisem cu niște colegi. Ne-am îmbătat foarte tare și după aia ne-am dus în beciul ăsta unde era concertul. Și când au început să cânte Stere, a fost ceva incredibil. Înnebunisem cu toții!”

Terminăm micii și o luăm spre Șelari, unde deja e mai animată treaba. Parfumuri puternice, miros de gyros, beat-uri electro și chelneriţe care trag de noi să mâncăm ribs şi „să bem o bere rece”. O tipă brunetă, cu body negru din latex și cizme până la genunchi, dansează în vitrina de la Amsterdam. Mă suprinde faptul că la restaurantul Dracula Medieval Feast - care e lung cât un poligon de tragere, nu sunt clienți deloc. În schimb, au în meniu cocoșei de munte.

Mai jos, lângă Dristor Kebab, se strânge lumea în jurul unui puștan care face freestyle cu o minge de fotbal. După ce-și încheie numărul, face o plecăciune și îi invită pe spectatori să facă donații. Moment în care oamenii se tirează. Stau de vorbă cu el şi aflu că îl cheamă Sorin  și e elev de liceu. Face asta aproape în fiecare weekend, dar se plânge că nu merge chiar atât de bine. Mai ales cu românii, care „tind să procedeze ca un juriu, au pretenții, nu pot doar să se bucure”. „Am avut grupuri de străini care aplaudau la fiecare schemă. Nu lăsau nici ei bani, dar măcar se bucurau.”

Facem dreapta pe Franceză și de acolo urcăm până la Pasajul Macca-Villacrosse, unul dintre locurile care m-au fascinat încă de la prima mea vizită în București, în urmă cu vreo 15 ani. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, aici era un han, iar în 1891 a fost a proiectat pasajul în formă de potcoavă acoperit cu sticlă gălbuie. „La Vilacros se îngrămădesc junele modiste, venite să uite întristata viaţă de toate zilele, aici negustorii înstăriţi de pe Podul Mogoşoaiei, aici junii care, după moda pariziană, preferă amorurile cusătoreselor de tot felul.”, scria N. T. Orășanu (jurnalistul despre care se spunea că ar fi botezat „micii” cândva în anii 1870). La ora asta toate mesele sunt ocupate, un nene cântă la vioară, lumea pufăie de zor din narghilele și pe un perete e proiectat meciul România - Muntenegru, la care nu se uită nimeni. Trecem pe lângă un grup de italieni și Michele trage cu urechea la discuția lor. Unul dintre ei le spune celorlalți că știe un loc în Italia în care există ceva asemănător cu Villacrosse, dar care, din păcate, nu a fost restaurat. „Am putea să facem și noi aşa , uitați-vă cât de frumos e!”, zice omul pe un ton pătimaș şi arătând spre vitraliul de sticlă care acoperă rotonda de la intrare.

În față la BNR stăm de vorbă cu un polițist despre bătăile care au loc în zonă. „Mai ales pe Șelari și Smârdan, acolo se încing băieții.”, zice el. „O dau cu șprițul toată noaptea și după aia încep să se caftească. În general, se iau de la gagici. Străinii nu prea sunt cu violența, ăia vin să se îmbete - că asta le place -, dar nu ca să dea cu pumnul.” Omul se grăbește, așa că nu avem timp să povestim și despre cum îi bat polițiștii pe parcagii și pe jurnaliști. 

Ajungem din nou pe Blănari și îi propun lui Michele să intrăm în Club A, unde n-am mai fost de un secol. La intrare stau doi tipi care ne cer 20 de lei: „E concert acum. Și urmează imediat o trupă rock din Italia!” Nu văd pe nimeni la mese și, dacă e să mă iau după ecou, pare că și în fața scenei e tristețe mare. Așa că zicem pas. În clipa în care urc scările, am o tresărire. Lumina verzuie, pereții de o culoare nedefinită, mirosul rânced, toate astea îmi amintesc de nopțile de iarnă din facultate, când ieșeam cu colegii mei din Club A, ne târâiam beți până la cămin și ne făceam supe instant și cârnați prăjiți pe reșou. Și astea erau seri de luni.

Suntem iar în înghesuială, pe Smârdan. O chelneriță care ne-a văzut și mai devreme ne oprește și zice: „Acum sper că rămâneți! Să știți că aveam 34 de feluri de clătite.” Și începe să mi le enumere. „Îmi pare rău, dar nu putem sta acum.”, îi zic. Și observ o schimbare pe fața ei, brusc zâmbetul îi dispare. Văd că e stresată și o întreb cât lucrează pe zi, și ea îmi răspunde: 12 ore. Aruncă o privire în jur, după care se uită în ochii mei și îmi spune cu o voce tremurată: „E a șasea mea zi aici. Să știi că tocmai am avut o criză de plâns, din cauză că n-am reușit să-mi fac mesele în seara asta.” Sunt blocat și nu știu ce să-i zic. În secunda următoare, o strigă un coleg și ea dispare.   
În mod suprinzător, atmosfera devine melancolică în clipa în care ieși din raza V-ului format din străzile Șelari și Smârdan. Se face dintr-odată liniște și se simte chiar un aer ușor tomnatic. Mă opresc în dreptul unei terase ca să văd cât e scorul. Zero-zero în continuare și meciul pare de o plictiseală înfiorătoare. Sus, lângă BNR, un tip cântă niște cover-uri după Damien Rice, Cranberries, Simon & Garfunkel. Eu cu Michele ne rezemăm de un zid, aproape de chitarist, și ascultăm The Sound of Silence. E punctul de climax al serii noastre împreună.

În jur de ora 12 are loc declicul, atunci începe haosul. Sunt câteva indicii care anunță schimbarea asta: crește volumul muzicii („e ca un battle între terase”, observă Michele), încep să apară din ce în ce mai mulți bodyguarzi și, evident, oamenii sunt din ce în ce mai beți. Trecem prin fața unui club de striptease de unde ies câțiva turiști britanici, care abia se țin pe picioare. Unul dintre ei are un fel de mască de pisică (din lână albastră) pe care și-o pune pe față ca să-i sperie pe unii care mănâncă pizza. Trece de la o masă la alta și o face în mod insistent, cu mișcări spasmodice „Nu o să sfârșească bine băiatul ăsta.”, zice Michele.

Cel mai fierbinte punct e S-CLUB, pe Șelari. E plin de lume, și afară, și înăuntru, și arată ca un fel de salon din filmele western, cu o scară care duce la etaj și candalabre care strălucesc  în lumina albastră. Spre deosebire de alte baruri, aici sunt și bărbați animatori: la bustul gol și în blugi, și cu privirile pierdute în depărtări. Ne holbăm și noi vreun sfert de oră și, la un moment dat, îl văd pe un bătrân care se plimbă printre mese cu niște cărți vechi de vânzare. E îmbrăcat într-un sacou bej, ușor șifonat, și are cravată maro. În spatele lui vine o doamnă în vârstă, care ține în brațe o geantă cu cărți. Pare să fie soția lui. 

Mergem spre pasajul de lângă magazinul Bizon, un loc îngust în care se află mai multe baruri și unde duduie muzica. Un tip „deghizat” în Johnny Depp stă singur, rezemat de un perete, detașat de lumea care dansează în jurul lui. Intrăm în vorbă cu niște italieni, patru băieți din Salento, care sunt sunt super încântați de Centrul Vechi („extraordinar! e un loc viu, liber, fără  restricții ! extraordinar!”). Unul dintre ei urmează să se însoare în octombrie, așa că prietenii l-au adus aici pentru petrecerea burlacilor. „Să veniți și voi în Salento!”, strigă ei după noi. „Jamaica Italiei, ganja, tot ce vrei!” 

Ne învârtim încă o oră jumătate, timp în care simt că intru într-un fel de transă. Mă ia oboseala, mă dor picioarele și sunt copleșit de tot ce văd și aud. E aproape ora două când ne hotărâm să plecăm. Începe să bată vântul și cerul e negru, fără stele. La una dintre terasele de pe Smârdan apare iar bătrânul cu cărțile. Încerc să disting câteva titluri, dar nu văd decât un nume de autor: Camil Petrescu. La câțiva metri mai încolo e soția lui, lângă o plasmă pe care rulează știri. O imagine cu Firea și titlul: „Nu trebuie să alegeți între mine și Dragnea”. Sub lumina gălbuie a unui felinar, îl văd pe Enișor cu biletele lui de papagal. I se mai zice și Chaplin și e cunoscut ca fiind „ultimul flașnetar din București”. „Nu prea merge treaba.”,  îmi zice Enișor. „Străinii ăștia… nu prea știu ei care-i treaba cu papagalii și cu biletele mele. Să știi că tot românii sunt mai dulci.”