Arte vizuale / Provocare

Artistul mistic și curatorul vitriolic

de Ionuț Cioană

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 30 mai 2018

Am fost la expoziția „Zile” a artistului Florin Mitroi, curatoriată de Erwin Kessler, deschisă la ARCUB până pe 17 iunie. 

Prima cronică de expoziție scrisă pe Scena9 a fost la o expoziție de Florin Mitroi. Era a doua oară când îi vedeam lucrările. Prima dată le văzusem la Palatele Brâncovenești, la Mogoșoaia. Atunci, m-a impresionat mult mai tare publicația, decât display-ul. Acum, la ARCUB, e a treia oară când văd lucrări de Mitroi, pentru a doua oară într-o expoziție al cărei curator e Erwin Kessler.

Curatorul și vitriolul

Spuneam recent că a fi curator e în aceeași măsură un privilegiu, dar și o povară. Un privilegiu, pentru că vorbești cu vocea ta despre munca altora. Ai ocazia să-ți dai tu cu părerea. Și o povară tot de-aia, pentru că uneori poți spune lucruri inexacte, răutăți sau prostii.

Ca jurnalist cultural, mă aflu cam în aceeași situație. Trebuie să explic altora ceva ce înțeleg așa cum pot. Și uneori văd asta ca pe o bucurie, dar alteori și ca pe o obligație. În cazul lui Erwin Kessler, partea de povară și de obligație cântăresc mai mult. Și asta pentru că, deși volumul lui despre Ștefan Bertalan / Ion Grigorescu / Ion Mitroi a fost pentru mine o lectură importantă, din care am avut ce învăța, activitatea editorială a lui Erwin Kessler e cel mai bine descrisă prin cuvântul vitriolic.

În afară de cei trei deja menționați, dar și de artiștii Marian Zidaru și Victoria Zidaru, Erwin Kessler pare să urască pe toată lumea. Cu artiștii subReal și cu fostul Centru de Artă Soros are o veche animozitate, pentru că el crede, nu complet nemotivat, că generația de după 1990 a simțit nevoia să iasă din limitele impuse de Uniunea Artiștilor Plastici în timpul comunismului, dar și să arunce toată acea muncă în uitare. Totuși, expoziția subReal de la MNAC din 2012 arată o înțelegere complexă a trecutului artei românești de dinainte de 1989. Mă refer în principal la recuperarea arhivei revistei Arta ca materie primă pentru o lucrare nouă de artă, contemporană de data asta, care nu trimite deloc la vreun entuziasm pentru amnezia culturală, indiferent de interpretarea propusă.

Oricum, am impresia că, prins în luptele acerbe, cu bombe nucleare, din mica scenă de artă autohtonă, Erwin Kessler înaintează mereu înarmat și mitraliază pe toată lumea, în afara favoriților, deja menționați. E poate un gest de avangardist târziu, care vrea să epateze prin tonul agresiv și prin răutate. Și reușește.

Problema e că, dincolo de curajul de a le sparge tuturor dinții simbolici, stilul său de scris devine monoton din cauza atitudinii prea dogmatic asumate. De multe ori, știi deja că articolul e profund negativ, ceea ce scade interesul, spulberă curiozitatea, bazată totuși pe o mare doză de imprevizibil pe care scriitorul trebuie s-o administreze cu mare măiestrie. Și spun toate astea pentru că e păcat. Impresia mea e că Erwin Kessler e un bun scriitor.

Dar odată cu opinii atât de previzibile în sensul negativ, marea lui inventivitate lingvistică, dar și unghiurile neașteptate din care vede lucrurile din artă, se pierd în spatele unei vizibile maliții destul de banale. Forțând nota o secundă, cred că doar dragostea îi poate salva textele lui Kessler, ca și gândirea critică. Și el rareori o manifestă. Și asta exclusiv atunci când știe sigur că e vorba de cunoscuți.

Erwin Kessler. Foto: ARCUB

Și, ca să încep de undeva, iau lucrurile în ordine inversă. Încep cu un articol recent, care matură pe jos cu expozițiile Bitzan, Rasovszky, Mihuleac), considerându-le în mare, imitații palide ale artei vestice, dar și colaboraționisme cu regimul comunist.

La aceste acuze, au simțit nevoia să răspundă criticii de artă Magda Cârneci și Adrian Guță. Magda Cârneci i-a reproșat lui Kessler o mentalitate colonială, conform căreia doar vestul face artă interesantă și actuală. Adrian Guță i-a reproșat aspecte mai tehnice, cum ar fi confuzii legate de vârsta unor artiști și a unor lucrări, deci lipsa unei atenții la munca de cercetare, dar și, mai tăios, faptul că Erwin Kessler ar fi un pamfletar. În fine, Kessler a răspuns și el, oarecum în stilul deja cunoscut, argumentând, în mare, că observă un mariaj între profitorii de dinainte și după 1989 în configurarea unui discurs despre arta contemporană locală.

Un moment de vârf al conflictelor publice de pe scena culturală care l-au implicat a fost anul 2015, când colegii lui de redacție, împreună cu Andrei Pleșu, au făcut o întâlnire specială la Green Hours pentru a scăpa de el. Motivul – chestionase un proiect al muzeului național al comunismului, identificând Muzeul Național de Artă Contemporană ca fiind acel muzeu dorit. Normal că în această situație, colectivul redacțional Critic Atac a consemnat într-un stil neutru evenimentul, zâmbetele și hohotele de râs păstrându-și-le pentru ei, în măsura în care și ei vedeau în Erwin Kessler un inamic – adică un critic de artă conservator.

Nici 2013 nu a fost un an liniștit. Nu știu cine a început, dar sunt sigur că a rezultat un schimb de pumni. Călin Dan, în prezent directorul MNAC, a pornit  - poate primul, poate provocat – un atac substanțial, transformându-l pe cel vizat într-un fel de specie periculoasă – Kesslerul. Nici Kessler nu s-a lăsat mai prejos și a ieșit o înfruntare cu multe cuvinte destul de tari - Nici despre atacul la persoană, explicit şi exclusiv, în care se constituie producţia publicistică a unui - cîndva- critic de artă promiţător... etc. 

Lucrurile au continuat în martie, cu un atac frontal și sexist la adresa câștigătorilor din 2013 al consursului pentru Pavilionul României de la Bienala de la Veneția. Indiferent de informația pe care o vehiculează, Kessler ajunge aici la unul din cele mai joase puncte din publicistica sa. Citite corect, cele citate mai jos nu prea lasă loc de echivoc.

Bertalan aducea plus-profit Pavilionului României. P-P aduce non-profit, potrivit învechitei paradigme corect politice CSAC-MNAC. [În cadrul concursului pentru proiecte de artă care să reprezinte România la Bienala de Artă de la Veneția din acel an, Erwin Kessler participase cu un proiect dedicat artistului Ștefan Bertalan, n.r.]

Mă îndoiesc că Bertalan ar fi fost onorat de o asemenea apărare. Și asta e poate și problema tuturor celor discutate aici, anume că arta e pierdută pe drum în chestiuni lumești care țin direct de umori, de frustrări, de supărare. Nu sunt un avocat al renunțării la partea grea a umanității noastre, dar parcă aș alege altceva, atunci când mi se oferă ocazia. Poate argumentul, demonstrația logică și de ce nu, tăcerea.

Că pavilionul din 2013 a devenit un moment de turnură în arta contemporană locală și internațională, marcând o orientare spre performance și spre coregrafie, în mjilocul muzeului de artă contemporană asociat în mod tradițional vizualității, lucrul ăsta a scăpat printre degete. 

Trebuie să mărturisesc că, de multe ori, mă pierd undeva între întorsăturile de frază și informația concretă vehiculată, sfârșind în fața articolelor lui Erwin Kessler într-o stare de relativă confuzie. Și sunt cu atât mai surprins de asta, cu cât nu resimt în același fel scriitura sa legată de artiștii la care ține. Care, chiar dacă e metaforică, obscură sau abstract-difuză, nimerește niște nuanțe și niște interpretări care de multe ori mă interesează direct.

Expoziția

Am făcut acest scurt inventar al activității publice a lui Erwin Kessler pentru a rotunji fizionomia unui personaj. El este, în ochii mei, un scriitor și un curator interesant atunci când nu are un conflict de administrat. Lucru care e evident și în expoziția cu lucrările lui Florin Mitroi de la ARCUB.

Din întâmplare, în ultima vreme încep să mă apropii sufletește din ce în ce mai mult de Florin Mitroi. Și încep să cred că e un artist relativ necunoscut, care în timp va căpăta o mai mare notorietate, datorită faptului că munca lui de artist e extrem de substanțială și e și foarte complexă. Ca să deschid discuția cu o afirmație globală, voi spune că, în timp, e posibil ca Florin Mitroi să devină mai important decât întreg grupul Prolog. Pentru mine, deja este. 

Motivele sunt simple. Dacă Prolog urmărea să re-considere icoana bizantină și pictura post-impresionistă din punctul de vedere al unui ortodox la curent cu arta contemporană a timpului său – adică anii 80 –, Florin Mitroi lucrează în aceeași zonă, folosind însă icoana și pictura abstractă americană, variantele ei hard edge și shaped canvas, dar și accente de post-minimalism și artă conceptuală.

S-ar putea spune aici că Mitroi vine mai târziu și că ar avea un avantaj cronologic. Doar că artiști cum e Constantin Flondor făceau în anii 70 la Timișoara experiemente cu forme sculpturale temporare în mediu natural, care depășesc mult orizontul formal atât al grupului Prolog, cât și al universului formal al lui Florin Mitroi, din punctul de vedere al unei abordări artistice radicale.

În plus, Mitroi pare să-și fi formulat aproape în întregime preocupările formale chiar din anii 70 – 80, încât decalajul nu ține.

Florin Mitroi. Foto: Artindex

Apoi, filosofic, am impresia că grupul Prolog e preocupat de probleme similare cu intelectuali ruși din secolul XIX, cum ar fi Vladimir Soloviov . Desigur, se pot adăuga și alte nume, cum ar fi Nicolae BerdiaevPavel Florensky și Paul Evdokimov. Pe scurt, e vorba de o înțelegere a credinței creștine prin filtrul tradiției filosofice europene. Tot aici l-am putea plasa și pe Dostoievski, pentru un plus de claritate, deși în cazul lui e vorba de întâlnirea dintre literatura europeană și orizontul credinței, niciodată prezentat dogmatic, drept ceva simplu și de la sine înțeles, la scriitorul rus.

Mitroi, pe de altă parte, pare preocupat de cu totul altceva. Impresia mea e că interesul lui e pentru o problemă filosofică și existențială pe care Didi Huberman a identificat-o la Walter Benjamin. Și pe care a numit-o dubla distanță. În cazul lui Benjamin, era vorba de interesul simultan pentru teologia iudaică, dar și pentru marxism, dubla distanță fiind acel spațiu mental pe care și l-a construit și  care îi permitea să folosească inventarul conceptual al celor două zone de gândire, refuzând să devină limitat la ele sau dogmatic în interpretări.

Aș susține aceste afirmații la Mitroi prin ambivalența lui față de icoană, de exemplu, atât ca mediu artistic, dar și ca spațiu contemplativ, adică sacru. Dacă grupul Prolog era cantonat într-o pietate destul de dogmatică, Mitroi își permite, de exemplu, să prezinte o scenă în care o femeie dezbrăcată până la brâu masturbează un bărbat așezat cu spatele la privitor, cu fundul pe o masă.

Desigur că într-o citire feministă, patriarhatul e aici în intreaga lui splendoare. Munca sexuală, dar și casnică, a femeii în bucătărie. Dar într-o citire teologică, Mitroi arată divinitatea Evei, prezența ei, demnă și întreagă, cu sexualitate cu tot, în spațiul rezervat de obicei divinității creștine, care privește cu destul de puțină îngăduință actul sexual, dând, la propriu, vina pe femei la capitolul ăsta.

Lucrări de Florin Mitroi. Foto: ARCUB

Limita de sus a înțelegerii icoanei la Mitroi scapă și ea dogmatismului creștin, pentru că se reclamă de la un altul – budist. În sensul ăsta, personajele sale care privesc zâmbind, cu fruntea descoperită, acea lamă imensă a unui cuțit, trimit la parabola joagărului din inventarul textual al acestei religii indiene.

„Dragilor, chiar dacă bandiții v-ar ciopârți sălbatec, membru cu membru, cu un joagăr – care e un fierăstrău cu două mânere pentru tăiat bușteni, n.n. – acela dintre voi care își va lăsa inima să se mânieze chiar și la așa ceva nu va urma învățătura mea. Chiar și atunci va trebui să va pregătiți așa: Mințile noastre nu vor fi afectate și nu vom spune cuvinte rele.

Vom rămâne empatici, cu o minte plină de bunăvoință, lipsiți de ură pe dinăuntru. Vom continua să îi pătrundem pe acești oameni cu o atenție îmbibată de bunăvoință.

Și începând cu ei, vom continua să pătrundem întreaga lume cu o conștiință marcată de bunăvoință – abundentă, expansivă, nemăsurată, fără ostilitate, fără rea voință. Așa ar trebui să vă pregătiți.”

Lucrări de Florin Mitroi. Foto: ARCUB

În timp, această parabolă a fost înțeleasă ca un îndemn la pasivitate. Totuși, e o interpretare greșită. Vorbitorul nu spune nimic despre a nu încerca să te aperi, ci doar că evenimentele potrivnice nu trebuie să-ți strice, la propriu, lumea interioară.

Desigur că, în lumea de azi, o asemenea cerință pare direct o pretenție, ceva nerealizabil. Și de ce să nu vrei să simți ură pentru o nedreptate? Răspunsul e structura cosmosului sau a teologiei indiene, care, atâta vreme cât presupune o credință în reîncarnare, implică faptul că ultimele gânduri de dinaintea morții sunt transformate în noua viață, în ceea ce putem numi fundalul mental al întregii structuri psihice de-abia apărute.

Europenii ar spune că ultima trăire din viața asta devine în următoarea chiar ceea ce numim inconștient. Păstrându-și firea, budiștii urmăreau să scape cu totul lumii acesteia și să renască într-un plan superior al lumii, unde durerea nu e atât de prezentă.

Cam aici încearcă să ajungă Mitroi, măcar la nivel de reprezentare. Asta vrea să spună. De aici și întreaga serie de călugări budiști de nevoie, nu din vocație, de care sunt pline cele trei galerii ARCUB.

Lucrări de Florin Mitroi. Foto: ARCUB

 

Refuz aici să fac o descriere formală a lucrărilor, atât pentru că îmi lipsește materialul fotografic necesar, dar și pentru că mi se pare mai importantă discuția despre substanța lucrărilor.

Și pentru că simt nevoia să îndrept astfel o mențiune a curatorului la sinucidere ca parte din inventarul vizual al lui Mitroi, care mențiune, confruntată cu iconografia lucrărilor, cred că nu se susține. Poate curatorul deține ceva dovezi documentare pe care nu le citează în textul de prezentare, dar n-am de unde să știu. 

Oricum ar fi, închei prin a vă îndemna să mergeți să vedeți expoziția. Care e, din punctul meu de vedere, demnă de un etaj al MNAC, din cauza excelenței artistice a acestui om care a fost Florin Mitroi. Apoi, vă pot spune că a apărut și o monografie Mitroi publicată de Erwin Kessler. Eu intenționez să o cumpăr, pentru că sunt curios ce are de spus curatorul despre un artist pe care, de data asta, știu că-l iubește.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK