Actual

Spioni ruși, neveste dispărute și intrigi hitchcockiene

Rating Scena 9 ★★★★★☆☆☆☆☆

de Georgiana Mușat

Fantomele lui Ismael, noul film al regizorului francez arthouse Arnold Desplechin (La Sentinelle, Conte de Noel, Rois et Reine) are un aer pronunțat de fantasmagorie: Carlotta (Marion Cotillard), o nevastă cu chipul livid, se întoarce după 20 de absență, vioaie, ca un Ulise floral, la soțul ei, Ismael (Mathieu Amalric), un regizor de film aflat deja într-o relație diafană cu altă femeie, Sylvia, o astroloagă (Charlotte Gainsbourg). Premisa e la fel de credibilă ca faptul că Louis Garrel (în film, Ivan, fratele lui Ismael) ar putea juca vreodată un spion care vorbește araba. În paralel cu viața brusc tumultoasă a lui Ismael, care e nevoit să se împartă pentru scurt timp între două femei, Desplechin inserează secvențe din filmul care urmează să fie turnat de Ismael, cu un iz profund autobiografic (fratele lui, fentând birocrația franceză și încercând să cocheteze cu o bibliotecară angoasată, e de fapt un spion care călătorește prin Tadjikistan și intră într-o rețea de gangsteri ruși).

De multe ori, Desplechin dă senzația că totul se petrece doar în mintea lui Ismael, îmbârligată în niște ițe pe care și le țese singur, confuzat între realitate și ficțiune. Astfel, un episod în care Ismael își împușcă din greșeală producătorul, pentru că intră prea mult în personajul unui spion rus, e cu atât mai funny. Filmul e construit ca un fel de Otto e Mezzo (r. Federico Fellini, 1963) meets Vertigo (r. Alfred Hitchcock, 1958 -fosta soție a lui Ismael e numită în mod analog Carlotta - aducând aminte de Carlotta Valdez din filmul lui Hitchcock, Sylvia e fascinată de tabloul ei, care ocupă mare parte din spațiul personal al regizorului etc). Fantomele lui Ismael e un fel de tur privat în imaginația unui bărbat cu-foarte-puține-țigle-pe-casă, bulversat de femeile care îl părăsesc pe rând. Sentimentul absenței, gelozia și nesiguranța domină universul bărbatului - cu atât mai mult, înțelegem, o rivalitate mai veche între frați îl face să se refugieze în regizarea poveștilor autobiografice cu spioni.

Trailer „Fantomele lui Ismael”

Desplechin își fragmentează foarte mult povestea, atât cu flashback-uri, cât și cu bucăți aleatorii din filmul lui Ismael, dar și cu jump-cut-uri jucăușe în interiorul secvențelor, astfel încât de multe ori ele dau senzația unei memorii discontinue, unei minți alterate de confuzie. Explorarea ofertantă a relației bolnăvicioase dintre fosta soție și actuala iubită (foarte asemănătoare de fapt, atât ca prezență, cât și ca tip de frumusețe, amintind pe alocuri de filmul lui Ingmar Bergman, Persona) nu lasă loc însă capriciilor lui Desplechin de a cuprinde cât mai multe povești în una singură, astfel încât filmul are o densitate mult prea greoaie.

E atât o poveste cu spioni, în care domină un fel de magie a tuturor posibilităților (personajele sunt niște prezențe vaporoase, cu identități multiple, care se perindă prin mintea protagonistului, împrumutându-i felul livresc de a vorbi), o melodramă despre iubire și pierdere, cât și un fel de metaforă a creației (mai precis, a unui writer’s block, în care scriitorul pierde contactul direct cu realitatea și se refugiază în imaginar). Această schimbare de tonalități a filmului (când melo, când caricaturală) are un șarm aparte, dar are și-un aer de schiță neterminată, motiv pentru care finalul e foarte abrupt, forțând ca destinele tuturor personajelor să aibă un fel de happy-end ca-n povești. Sigur, Fantomele lui Ismael poate fi interpretat ca o poveste încălcită cu femei fascinate de bărbați însurați și bărbați dezorientați care se refugiază la mătuși acasă, dar referințele și structurile sale narative sunt mult prea dezlânate pentru a putea fi luate (prea mult) în serios.

Fantomele lui Ismael poate fi văzut începând cu 28 septembrie în cinematografele din România.

de

  • Georgiana MușatGeorgiana Mușat

    Scrie critică de film, e licențiată în Ingmar Bergman și mereu cu mintea în altă parte.

20 September 2018 ora 09:00


Tag-uri


X Revista Scena9