Cât de greu ne e să suportăm faptul că suntem oameni? Mă refer la momentele de durere, de anxietate, de frică, de nonsens, momentele în care suntem expuşi, vulnerabili, copleşiţi. Dacă am avea opţiunea să le dăm uitării pentru ceva care se numeşte „fericire absolută”, „beatitudine” sau „bliss”? Dacă această cale de evadare s-ar afla într-un device inocent pe care-l ţinem pe birou? Am evada? Am renunţa? Am folosi „Black Box”?

Fata din maşinărie (Girl in the machine), scrisă de autoarea britanică Stef Smith, a fost montată în premieră la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea de Norbert Boda, proaspăt absolvent de teatru în Cluj. Piesa pune libertatea faţă-n faţă cu ameţitoarea evoluţie tehnologică. Ceea ce acum câţiva ani se arăta a fi pur SF, astăzi pare, dacă nu la o aruncătură de băţ distanţă, cel puţin credibil. Cipuri implantate, gadget-uri menite să-ţi ia gândul de la grijile zilnice, oameni înlocuiţi de maşinării şi mai e şi device-ul ăsta sinistru în care-ţi poţi încărca sufletul pentru a obţine nemurire şi bliss. Povestea spusă în Fata din maşinărie aduce toate aceste transformări sociale şi tehnologice în intimitatea vieţii de cuplu, chestionând libertatea, realitatea, natura umană. 

Sunt în sala de spectacol şi aşteptăm intrarea publicului: ultimele verificări de lumini, ultimele exerciţii de dicţie, ultimele fotografii făcute de regizorul tehnic Vasile Marinoiu, zis Vasilică, ultimele strigări de baftă, ultimele jocuri de atenţie, ultimele plimbări prin scenă, ultimele emoţii. Intră spectatorii, iau loc, se stinge lumina, iar actorii Olimpiu Blaj şi Denisse Moise îi aduc în faţa noastră pe Owen & Polly. Comunicarea fluidă şi naturală dintre parteneri se observă cu uşurinţă, relaţiile scenice se construiesc limpede, iar spectacolul curge curat, fără exagerări, dezechilibre majore sau elemente inutile.

Denisse Moise e organică, implicată și coerentă în stările pe care le interpretează. Olimpiu Blaj îmbină cu brio vulnerabilitatea personajului cu momentele sale de forţă, gestionând fără probleme intensităţile în scene precum cea a beţiei. Cu toate astea, în prima parte a spectacolului, înainte de explozia cazului Black Box, înainte ca cei doi să întâlnească adevărata criză, jocul lor e deosebit de matematic şi clar, fapt ce poate fi perceput ca nenatural. Tot în partea asta, când începem să-i cunoaştem pe Owen & Polly, când pătrundem puţin câte puţin în intimitatea lor, se simte și o lipsă de dinamism. Ea e salvată doar parţial de structura fragmentară a spectacolului. Scenele sunt intermediate de momente misterioase, cu lumini întunecate, difuze și cu vocea gravă din înregistrări a Anei Șusca, în care fie ni se dezvăluie treptat ce înseamnă Black Box, fie suntem provocați să răspundem la întrebări majore precum „Ce este realitatea?”. Constanta impusă de această convenţie (justificabilă prin faptul că acţiunea se întinde pe o perioadă îndelungată de timp) este pe de o parte benefică - accelerează ritmul spectacolului -, dar, pe de alta, aduce cu sine un grad de predictibilitate. 

Haideţi să ne concentrăm puţin pe întrebarea „Ce este realitatea?”. Polly & Owen trăiesc fericiţi în apartamentul lor deosebit de ordonat, aparent ascunşi de „nebunia” lumii exterioare de patru pereţi pictaţi asemenea unui caiet de matematică. Matematică, tehnologie, curăţenie de laborator, normalitate, asta e tot ce-a mai rămas, iar scenografia lui Denisse Moise surprinde această senzaţie de izolare, de presiune din exterior, de captivitate. În afara acelor pereţi lumea o ia razna: tot mai mulţi oameni aleg să se încarce în Black Box, spitalele nu ştiu ce să facă cu toate acele cadavre, mulţimea protestează, conflictele erup la fiecare colţ, iar Owen & Polly privesc neputincioşi pe fereastră și simt, discret, inevitabilul dezintegrării propriei relaţii. Asta este realitatea? Acest haos continuu de pe străzi? Acest haos continuu din mintea lui Polly care nu vrea să se oprească? Sau fericirea din Black Box? Eliberarea? Beatitudinea? Nimicul? Bliss? Semnele de întrebare se înteţesc și se simte astfel nevoia unei acumulări de tensiune mai pregnante pe tot parcursul spectacolului. Toate conflictele apărute în acest cuplu fericit sunt, în mod evident, ramificaţiile unor veritabile catastrofe sociale, a căror amprentă în viaţa privată a celor doi ar putea fi mult mai vizibilă (nu doar în momentele de cădere totală) şi, în consecinţă, mai tulburătoare, mai prezentă pentru spectator.

În ciuda acestor dezechilibre, Fata din maşinărie este un spectacol emoţionant, pe alocuri chiar neliniştitor, în care Owen & Polly se dezvăluie ca fiinţe fragile, fascinante. Black Box sau smartphone… diferenţa nu este atât de mare dacă stăm să ne gândim, motiv pentru care spectacolul vine să ne întrebe: Oare mai există libertate?

Următoarele reprezentaţii vor avea loc în 20 şi 21 aprilie la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea.

Fotografii de Tavi Aniniș.

Fata din maşinărie

De: Stef Smith
Traducerea: Denisse Moise
Regia: Norbert Boda 
Cu: Denisse Moise, Olimpiu Blaj
Vocea Black Box: Ana Şuşca
Scenografia: Denisse Moise
Regizor tehnic: Vasile Marinoiu