Film / Discriminare

Rasism light și unde se duc premiile Academiei Americane

de Georgiana Mușat

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 1 martie 2019

Probabil că Oscarul pentru Green Book e unul dintre cele mai contestate premii pe care le-a acordat Academia Americană în ultimii ani. Green Book e un film absolut mediocru despre prietenia improbabilă dintre un alb italo-americanizat și un pianist de culoare. Spun improbabilă cu toate că, deși ambii vin din grupuri minoritare, subiectul nu e discutat deloc de-a lungul filmului, iar povestea e redusă la rasismul cu care se confruntă pianistul de culoare. E limpede de ce ar cântări mai mult problema rasismului, întrucât în SUA anilor ’60, societatea nu numai că era segregată între negri și albi, iar persecuția persoanelor de culoare era la ordinea zilei (ba chiar legalizată în anumite părți, când poliția vâna violent orice manifestație împotriva rasismului). Pentru a fi cât de cât la adăpost, americanii de culoare se foloseau de o hartă personalizată cu restaurantele, hotelurile și statele în care erau tolerați (green book-ul la care face referire titlul filmului, scris de un poștaș afro-american, Victor Green, conținea și o listă cu orașele sundown, cele pe care negrii trebuiau să le părăsească până la asfințit, altfel se confruntau cu autoritățile). Prietenia dintre Don Shirley (Mahershala Ali) și Tony Lip (Viggo Mortensen) e însă menținută de un clișeu: Tony îl învață pe Don cum e lumea străzii, îi dă să mănânce KFC și îl îmbogățește cu muzică afro-americană populară (Aretha Franklin, de pildă), pe când Don face din Tony un tip mai puțin cabotin, oferindu-i acces la o cultură elitistă (îl ajută să îi trimită soției lui Tony scrisori plastice despre dealurile verzi americane).

Trailer „Green Book” / „O prietenie improbabilă”

Prima întâlnire dintre cei doi are o alură complet nerealistă: așezat pe un tron, înconjurat de tot felul de antichități orientale, Don are o robă preoțească peste care și-a pus tot felul de gablonzuri, printre care un colț de animal rar - în film, pasiunea lui pentru astfel de colecții bizare nu e deslușită în niciun fel, ci pare să fie un simplu rara avis care să mai stârnească într-un fel hazul. Contrastul dintre ei e frapant, deci împrietenirea lor ar trebui și ea să fie copleșitoare - Tony e un rasist înrăit, iar Don are nasul atât de sus, încât a uitat să mai coboare din când în când pe pământ.

Cu alte cuvinte, două stereotipuri, care de cele mai multe ori sunt ilustrate invers - persoana de culoare vine de pe stradă, iar albul provine de regulă dintr-o categorie socială superioară. În fine, o conexiune de acest gen, după cum o arată regizorul Peter Farrelly, e oarecum indispensabilă în contextul dat: aflat într-un turneu de pian cu colegii săi ruși, Don are nevoie de un malac care să-l escorteze (și astfel să-l apere în caz de conflicte cu albii), iar Tony e șomer și ușor șarlatan. Ambii trec în procesul ăsta printr-un soi de umanizare, ceea ce dă sentimentul unui buddy film (film-despre-prietenia-dintre-doi-bărbați) obișnuit. Problema intervine însă atunci când filmul, deși plasat într-un moment istoric atât de sensibil (în plină luptă a lui Martin Luther King Jr. pentru drepturile civile ale afro-americanilor; în 1966, apare partidul Black Panther șamd, se proliferează tot felul de mișcări activiste), face abuz de glume facile și momente candide pentru a ascunde de fapt dificultățile reale ale protagoniștilor. Peter Farrelly se comportă ca și cum chestiunea rasismului ar fi brusc extirpată la o cină de Crăciun - cândva doi rivali stau la aceeași masă și ciocnesc paharele și totul e cu adevărat ridicol, mai lipsesc doar niște artificii festive.

În realitate, lucrurile stau mult mai puțin feeric de-atât - o astfel de viziune poate să gâdile ochii albilor americani, care simt că fac un act de caritate dându-i premiul Oscar pentru cel mai bun film sau votând-o, dar e profund injustă pentru spectatorii de culoare. Green Book are conflicte, dar ele sunt rezolvate ușor - asta și pentru că Don Shirley e caz privilegiat, pentru că are sub umbrela lui faima (fiind unul dintre puținii pianiști care cântau periodic la Casa Albă). Filmul nu e simptomatic însă pentru orice persoană de culoare din America anilor ’60, ba chiar e insultător să iei lucrurile atât de ușor - poate că, încercând să aibă un discurs progresist despre rasism, până și Farrelly a căzut în capcana lui. Pe mine nu mă miră absolut deloc alegerea Academiei Americane de Film - m-a surprins (și bucurat) că Moonlight a câștigat marele premiu în 2014, dar o iau ca pe un accident. Votanții americani nu vor să iasă aproape niciodată dintr-o zonă confortabilă, iar, să fim serioși, oricine credea în victoria unor filme ca Roma sau The Favourite poate fi acuzat oricând de naivitate.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK