Actual

Pe val

Rating Scena 9 ★★★★★☆☆☆☆☆

de Filip Standavid

Amen Dunes - Freedom

„Miki (Miklos) Dora a fost, fără dubiu, cel mai talentat surfer al generației sale – un inovator și un contestatar al comercializării acestui sport. A mai fost și-un infractor și un retrograd toată viața lui. O contradicție ambulantă, întruchiparea psihicului masculin torturat – în același timp un simbol al libertății și al falsului eroism pe care cultura americană l-a încurajat mereu. Versurile sunt despre regretul care te-ncearcă atunci când știi că ți s-a terminat tinerețea, iar cântecul are legătură atât cu Miki Dora, cât și cu mine însumi. Dar, în cele din urmă, e vorba despre manifestările miturilor masculinității și despre iluziile lor”.

Amen Dunes (Damon McMahon pe numele din buletin) e un gagiu tare de treabă: nu numai că ne-a cadorisit cu un album perfect pentru lungile zile de vară, dar îl și recenzează de unul singur, după cum bine se vede mai sus. Îmi vine să pun punct și să-mi văd de treabă, dar știți și voi că nu așa merg lucrurile. Să-i dăm bătaie, deci:

Întîi și-ntîi, vocea: un tenor doldora de vibrato, ceea ce îi dă elasticitate și un soi de detașare care se potrivesc mănușă muzicii sale: să-i spunem neo-folk (deși McMahon o numește pop/rock’n’roll), înrudit îndeaproape cu mai cunoscuții Kurt Vile și The War on Drugs. În orice caz, versurile aparent anodine și sec-descriptive („Getting on fine/Catch the next wave/Get the move right/Darken the wave”) se rostogolesc incantatoriu grație acelei voci. Odată ce ritmul se-ntețește nițel, însă, pastelul californian e străbătut de-un vînt rău („Pride destroyed me, man/’Till it took a hold of me/I feel it when I cry/I can feel it in my dreams”), iar chitara pitită până de curând în spatele percuției preia controlul și trage concluzia („There’s still enough time/To roll around with me/Roll around with me”). McMahon chiar nu glumea, în Miki Dora e concentrată întreaga viață a omului, cu manifestările miturilor masculinității și cu iluziile lor cu tot.

Pe dedesubtul percuției dansant-jucăușe din Blue Rose (aud bongosuri sau doar mi se pare?) se strecoară, de asemenea, amintirea figurii paterne cu care mai toți avem ceva de împărțit („I’ve got money ‘cause I work all day”) și cea a unei drăgălașe încăierări freudiene („Dear, dear, if you love war/Then you’ve got a war with me”). Iar Calling Paul the suffering dă multă apă la moară comparațiilor cu The War on Drugs/Dire Straits/Bruce Springsteen: doar un pic de pian în plus sau vreun riff bibilit ca mileul mătușii Aurica ar transforma cîntecul în muzică de lift. Însă McMahon a-nvățat pe de rost lecția predecesorilor și se oprește salvator, exact înainte ca tropii pop s-o cotească în kitsch.

Vignetele familiar-familiale de pe întreaga durată a acestui album bat, firește, mai departe decât e sesizabil la o primă (secundă, terță) ascultare. Freedom preia din mers și actualizează formule răsfolosite nu pentru c-a dat în boala nostalgiei revivaliste, ci tocmai pentru că vrea să înțeleagă ce a provocat boala asta. Muzica este într-atât de accesibilă și de plăcută auzului încât riști să nu observi că o istorioară despre seducție la limita violului (“She had a spiritual good time/She’s never been a good student/She’s cute, cute”) poartă titlul Dracula, în vreme ce piesa-titlu te păcălește cu “Na-na-na”-uri din anii ’50 și cu un refren zaharisit (“Love will come near/Love will come near”) doar pentru a-ți strecura mișelește îndoiala în suflet – e ca și cum ai urmărit o comedioară romantică de weekend, toată numai chitară soft și maracas zgîlțîite prudent, pentru ca – în ultimul minut – el să-și ia catrafusele și s-o taie înapoi la nevastă (“He can close his eyes/But he knows he can’t fake it”).

Sub exteriorul vintage-hollywoodian, adică, bolborosesc trădări, neînțelegeri, conflicte: din acest punct de vedere, McMahon poate fi considerat un tradiționalist sau un nostalgic, atîta doar că tradiția de la care se revendică e cea a „povestașilor” (storytellers, singer-songwriters) americani care-și ascund subversiunea în văzul lumii – Dylan, desigur, dar și Tom Petty, amintitul Springsteen sau numeroșii folkiști neo/weird nouăzeciști precum Grant Lee Buffalo, Counting Crows sau Mazzy Star. În Believe, unul dintre puținele momente în care lasă garda jos, omul se confruntă cu dispariția mamei: cântecul, unduios-tânguitor, plutește precum un surfer pe valul perfect, urcând treptat (în cheia lui minoră) pe culmile disperării. Abia atunci „pervertirea” programatică a tuturor tropilor pop/rock’n’roll atinge apogeul metatextual și destabilizant. Asiști la cea mai intim-înfricoșată discuție pe care o pot purta un mamă și fiul ei, iar discuția se destramă în timp real, pe când tu ții năucit ritmul: “Well, it seems to me, baby, you don’t want to stay/That’s OK, if that’s true/Yeah, life goes on and this is just a song/But I still do it for you/I do it for you”.

de

2 May 2018 ora 00:00


Tag-uri


X Revista Scena9