Noul film al lui Paul Thomas Anderson, Phantom Thread, e un period piece plasat în Londra anilor ’50, după război. Reynolds Woodcock (Daniel-Day Lewis, în ultimul său rol de cinema, după cum a anunțat în iunie anul trecut) e un creator de modă excentric, cu o rutină creativă care-l ține la distanță de oameni, refugiat într-o lume străvezie de unde răsar și pleacă muzele periodic, expediate la momentul potrivit de sora și colaboratoarea lui (Lesley Manville). După ce fosta iubită iese din scenă, Reynolds o întâlnește pe Alma (jucată impecabil de actrița luxemburgheză Vicky Krieps), o chelneriță stângace cu măsuri perfecte, pe care o va aduce imediat în locul fostei muze, întreținându-și astfel rutina machistă.

Phantom Thread are o falsă structură de poveste: într-o anumită măsură, Reynolds e bestia și Alma e frumoasa, iar domeniul Woodcock - un soi de templu al virilității, în care prezențele feminine trebuie să fie permanent silențioase (chiar și croitoresele lucrează în liniște). Woodcock susține că se află sub un blestem al lipsei de iubire (în mod similar, bărbatul din poveste se afla sub vraja unui trup zoomorfic), iar prezența mamei se simte pretutindeni, parcă direcționându-i creația. Alma pătrunde în lumea lui fără șanse reale de a sparge blestemul - e neinițiată, stângace, opusul tipelor posh cu care se înconjoară noul ei partener. Gesturile ei nestudiate declanșează instant capriciile creatorului. Treptat, inocența tinerei se dovedește a fi doar aparentă, Alma descoperind diverse metode prin care să-l atragă pe patriarh lângă ea.

Relația dintre cei doi capătă treptat o formă bolnăvicioasă de codependență, bazată pe un transfer: Reynolds primește viață și spontaneitate, pe când Alma speculează momentele de neputință ale iubitului său. Această dinamică nefirească pare să fie o aluzie la vampirismul dubletului Alma-Elisabet din Persona (r. Ingmar Bergman, 1966): în faimosul său eseu The Persistence of Persona, teoreticianul de film Thomas Elsaesser identifică arhetipul romantic al vampirului: Alma este obiectul vampirismului lui Elisabet, din pricina forței vitale pe care o afișează, pe când Elisabet pornește de la devitalizare, împrumutând treptat personalitatea celeilalte. Relația dintre Reynolds și Alma (al cărei nume e un citat probabil la Bergman) se află sub auspiciile evidente ale unei lipse; ca bornele unei baterii, iubirea nu poate fi prezentă atunci când fiecare se află pe plus, ci numai dacă unul dintre ei afișează slăbiciune. Atunci când, de pildă, Alma se lasă manipulată de capriciile lui Reynolds, sau Reynolds cade la pat și se lasă îngrijit de Alma (care-i întreține tendințele oedipiene).

Așa cum afirmă criticul Greg Cwik în analiza filmului, boala și slăbiciunea sunt văzute ca afrodiziace ale relației, la fel și conflictele: când Alma începe să îl provoace cu bună știință pe Reynolds (îi gătește sparanghel în unt în loc de ulei sau chestionează calitatea țesăturilor folosite pentru rochii) sau, invers, atunci când el începe să o privească din nou ca pe-o muză învechită și își dorește să scape de ea. În orice bucată din film, tăcerile și replicile pe care și le dau protagoniștii marchează o tatonare erotică permanentă - faptul că Paul Thomas Anderson nu arată nicio secvență de sex e cu atât mai teasing, lăsând ca ancorele erotice să rămână exclusiv intelectuale.

Clasicismul aparent al filmului poate fi privit ca o capcană. Phantom Thread e foarte greu de plasat într-un gen: e o melodramă gotică, un thriller hitchcockian, un romance atipic? La această confuzie contribuie și muzica lui Jonny Greenwood (excelentă, mereu între tonuri sobre și infuzii jucăușe), și mișcările fluide ale aparatului de filmat, ca un observator neutru. Filmat pe peliculă chiar de Paul Thomas Anderson, filmul are o textură granulată, în culori desaturate, contribuind la o sobrietate elegantă. Tonul se răsfrânge și asupra jocului actorilor, nuanțat și reținut, bazat pe priviri și tăceri subînțelese. Poate că alegerea lui Day-Lewis de a transforma Phantom Thread în cântecul său de lebădă va ridica multe sprâncene - nu e în niciun fel un rol spectaculos, ci unul foarte subtil și studiat metodic (ca toate rolurile sale), care ascunde țesături multiple, greu de sesizat la o primă privire.

În demersul său, Paul Thomas Anderson nu numai că deturnează o lume machistă (Reynolds e infailibil, un soi de Pygmalion care face rochii în care vor să fie îngropate femeile), transformând-o într-o lume care poate fi controlată foarte ușor de Alma, ci se și îndreaptă spre un discurs feminist. Phantom Thread e, indiscutabil, o capodoperă.

Phantom Thread poate fi urmărit în cinematografele de la noi începând cu 16 februarie.

Un masterclass de regie ținut recent de Paul Thomas Anderson: