Film / Suspans

Coborârea unui tată în infern

de Georgiana Mușat

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 18 ianuarie 2018

Pororoca începe cu o familie upper middle-class (un univers à la Radu Muntean), cu o viață obișnuită și comfy. Această rutină idilică se transformă complet odată cu o dimineață în care totul începe pe dos: tatăl, Tudor (Bogdan Dumitrache) îi dă un telefon agresiv unui fost client care o mai sună din când în când pe Cristina, soția sa (Iulia Lumânare), într-un acces violent de gelozie. După, pleacă în parc cu cei doi copii, Maria și Ilie, unde, într-un moment de neatenție, o pierde pe Maria.

Evenimentul scoate la iveală câteva dezechilibre subtile, care vorbesc despre inegalitățile parentale dintre Tudor (Bogdan Dumitrache) și Cristina (Iulia Lumânare): când polițistul începe să ceară detalii despre felul în care arăta fetița în acea dimineață, Cristina e capabilă să îi ofere cu precizie mecanică toate hainele, culorile și accesoriile cu care era îmbrăcată copila, pe când Tudor oferă niște informații generice. Dacă n-ar fi încărcată de dramatism, secvența ar fi putut la fel de bine să fie și comică.

Lui Tudor i se reproșează constant lipsa de atenție. Pe lângă faptul că scena dispariției Mariei e un virtuoso cadru-secvență de 18 minute al directorului de imagine Liviu Marghidan (care e și producătorul filmului), ea oferă tocmai această perspectivă obiectivă asupra situației. Chiar și pentru un privitor care deține deja informația că Maria este copilul care va dispărea (informație divulgată încă din trailerul filmului, sinopsis șamd), este imposibil de anticipat în ce moment și cum ar putea dispărea copilul. În momentele în care Tudor pleacă să-și cumpere cafea sau să vorbească la telefon, spectatorul își asumă într-un mod interesant rolul de a-i veghea pe copii, urmărindu-le mișcările și ieșirile din cadru.

În același timp, chiar și privind cu detașare și neimplicare, există tot felul de surse figurative care distrag atenția (de la mișcarea browniană a copiilor care obstrucționează privirea până la povestea ușor ridicolă dintr-un colț, disputa unui tânăr cu două doamne mai în vârstă pe tema rahatului de câine). Acest tip de reconstrucție și bibilire Blow-Up-iană a detaliilor îl prinde și pe Tudor după ce își pierde copilul, încercând să găsească de unul singur orice piste care să-l conducă la Maria.

Odată cu destrămarea familiei (Cristina hotărăște să plece la Constanța cu fiul ei), Tudor începe o rutină repetitivă și alienantă (parc, poliție, acasă), care-l va aduce în scurt timp la o serie de decizii lipsite de sens. Cu toate că aparatul de filmat stă lipit de Tudor, el nu poate anticipa în niciun fel procesul său de dezumanizare. De la un punct încolo, filmul este construit pe baza unor elipse care obligă privitorul să refacă mental traseul efectuat de Tudor cu o noapte (sau cu câteva zile înainte). Această structură dedramatizată (și totodată repetitivă) funcționează excelent într-o estetică a unui thriller art-house nuanțat, construind cărămidă cu cărămidă pierderea de sine a lui Tudor. El devine, într-un fel, un walking dead, întorcându-se simbolic la poziția fetală, așa cum și fenomenul Pororoca presupune ca un front de apă să pătrundă cu viteză dinspre gura de vărsare a acestuia spre izvoare, într-un efect al curgerii inverse. Dintr-o pedeapsă auto-impusă (în lipsa uneia divine), protagonistul renunță din senin la mobila din casă, tapetează ferestrele cu cartoane și zace tot mai des în întuneric, singur, alături de un țiuit constant care pare să vină din creierul lui.

Acest studiu foarte elaborat de personaj (jucat absolut impecabil de Bogdan Dumitrache) e totuși contrabalansat de o stilistică arbitrară, Constantin Popescu alternând fie între imagini statice și cadre hand-held, fie între o estetică de tip observațional (deci lipsită de intruziune) și prim-planuri și gros planuri cu chipul în degradare al lui Tudor. Similar, deși optează pentru o poveste realistă, regizorul introduce înspre final tot mai multe mărci impresioniste (sunete propagate mai puternic, care indică starea psihică tot mai precară a protagonistului). Popescu își asumă un risc imens pregătind peste două ore o tensiune de tip thriller, ca mai apoi ea să supureze violent în finalul filmului. Poate că acest curaj extrem transformă Pororoca într-un film care va avea un impact foarte puternic asupra publicului (pentru că e, în mare parte, pain porn pentru privitori) și îl va propulsa pe Constantin Popescu (destul de retras și lipsit de vizibilitate până acum) în grupul cineaștilor provocatori ai noului val românesc.



Pororoca rulează în cinematografe începând cu 19 ianuarie.

Constantin Popescu e regizorul lungmetrajelor Portretul luptătorului la tinerețe și Principii de viață.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK