În Al doilea joc (2014), primul documentar al lui Corneliu Porumboiu despre fotbal, înregistrarea unui meci celebru din perioada ceaușistă (arbitrat chiar de tatăl lui Porumboiu) e o pistă pentru o discuție între fiu și tată despre luptele politice și capriciile memoriei. Practic, filmul se duce într-o zonă experimentală de cinema, fiind o simplă vizionare a casetei meciului în limita celor 90 minute de joc și suprapunerea sonoră a dialogului dintre cei doi. Fotbal infinit, însă, noul experiment microbist al lui Porumboiu, e mult mai accesibil: e un documentar narativ, mai puțin conceptualizat și mai ușor de urmărit; în plus, face apel la niște valori umane absolut universale, cu care se poate identifica oricine, fără să fi făcut sau să fi văzut fotbal vreodată.

Filmul e despre un bărbat din Vaslui care a inventat un fotbal cu reguli noi: Laurențiu Ginghină e un fost fotbalist care, după niște accidente (unul pe teren și altul la uzină), este nevoit să renunțe la sport. Pasiunea nu-l părăsește, însă, și după mai mult studiu, vine cu o teorie care ar trebui să revoluționeze jocul, făcându-l mai puțin violent. Aici regizorul nu privește nici din spatele camerei și nici dintr-o poziție detașată (cum o face în cazul comentariului imperturbabil din Al doilea joc), ci se află alături de Ginghină, într-un rol de mediator - protagonistul fiind, de altfel, un prieten din copilărie al regizorului. Comicul apare dintr-o alăturare nefirească (aproape oximoronică) între un sport bazat pe forță fizică (și pe contact) și trimiterile livrești ale lui Ginghină, care justifică schimbarea formei terenului din dreptunghi în octogon, în urma unor influențe din filosofia orientală.

Trailer „Fotbal infinit”

În documentar, Ginghină e o figură cameleonică: e actor (reconstituie cele două accidente care i-au ruinat visele de a deveni fotbalist), e un regizor care pune în scenă atât teoretic, cât și practic aceste reguli de joc, și mai e și funcționar public la Prefectura din Vaslui. Figura asta e mereu ambivalentă (seriozitatea lui stoică, pe care o mai îndulcește cu un zâmbet ștrengar, auto-conștient sau cu vreo referință pop). Din camuflajul lui de civil răsare, de fapt, un om despre care nu știi dacă e într-adevăr vizionar sau doar un copil cu idealuri romantice. Viața birocratică ternă a lui Ginghină, în care e prins după ce mai multe tentative de plecare din țară, de a fi silvicultor sau sociolog eșuează, e o formă de claustrare.

În acest fel, teoriile sale livrești despre eliberarea mingii sunt o metaforă pentru libertatea individului (care poate să fie legată și de trecutul totalitar al României) și eliberarea sa de violență. Ginghină nu e departe de personajul din Polițist, adjectiv (2009), Cristi (jucat de Dragoș Bucur), care sesizează inegalitățile legii și încearcă să le semnaleze superiorilor lui. Diferența e că puterea lui Cristi e blocată atât de ierarhiile din sistem, cât și de limitele limbajului. În Fotbal infinit, Laurențiu depinde de instituțiile care trebuie să-i aprobe noile reguli (FIFA, UEFA etc), dar și de o limită a propriei sale teorii (suferind mutații de la o versiune la alta, devine din ce în ce mai alambicată, și, deci, utopică).

Ginghină și Porumboiu

Fotbal Infinit e un documentar-eseu convențional stilistic (filmat monoton, din două unghiuri), dar care ascunde mai multe semnificații și straturi de analiză, însumând în feluri diferite temele obsesive ale lui Porumboiu (limitele limbajului, ale memoriei și ale cinemaului însuși), și rămânând simultan într-o zonă comică extrem de accesibilă. Deși se ascunde sub o carapace de termeni tehnici, filmul e mai mult despre ezoterism decât despre sport. De fapt, poate c-ar fi fost mai potrivit să se numească altfel: Fotbal, infinit.



Fotbal infinit poate fi văzut în cinemaurile din România începând cu 9 martie.