Muzică / Alternativ

Poveste clasică

de Filip Standavid

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 18 aprilie 2019

• Lambchop, This (is what I wanted to tell you), 2019

Nu dai chiar în fiecare zi de sexagenari puși pe șotii sau foarte la curent, să zicem, cu particularitățile celui mai recent iPhone (cam tot ălea, dar nițeluș mai sclipicioase și mult, mult mai scumpe - am presupus corect?).

Însă Kurt Wagner chiar iese în evidență: după o viață/carieră în alternative country, omul a luat-o pe miriștea electro cu vreo trei ani în urmă fără să semnalizeze și după ce și-a spart oglinda retrovizoare.

Nu s-a apucat chiar de trap ori de twerking prin clipuri, însă își îmbracă mai toate piesele în țoale de club și-și tratează vocea - bunătate de voce! - cu straturi dense de vocoder. Efectul, pentru un ascultător atent, e în același timp alienant și hipnotic. Iar în This (is what I wanted to tell you), albumul de anul acesta scos sub numele Lambchop, efectul e utilizat fără milă: ori te lași dus de val, ori schimbi după 30 de secunde.

Gestul e-atât de categoric încât are un aer aproape punk - în epoca alertelor neîncetate de pe telefonul mobil, a monetizării AI a datelor personale și a celor cinci miliarde de advertiseri concurând în fiecare secundă pentru atenția ta, un vocalist cu patalama din Nashville adoptă una dintre sculele predilecte ale adolescenților fără talent cărora tehnologia le lasă impresia c-ar putea să cânte. De ce? De ce nu, până la urmă?

Desigur, dac-ar miza pe un singur truc (și-acela tocit prin suprautilizare în vreo 80% dintre (s)hiturile momentului), This (is what I wanted to tell you) s-ar fâsâi aproape instantaneu. În schimb, reușește să-ți capteze atenția și să modifice geografia: senzația dominantă e că te-ai căptușit cu un album de indietronica - sau de chill, dacă vreți - care reușește să integreze sunetele din afara lui. Sirenele poliției, inevitabilul pickhammer, ploaia subită: toate se atenuează, își schimbă intensitatea și se îmblânzesc cumva cu albumul ăsta în căști (sau numai în fundal).

De mare ajutor sunt, în această privință, trecerile insesizabile de la chamber pop (The New isn’t so you anymore) la trip-hop (Crosswords, or what this says about you) la dance (Everything for you). Pe post de superglue funcționează, ca la orice trupă care știe ce face, secția ritmică: basul și percuția omogenizează pasta fonică fără s-o banalizeze vreo secundă. 

Pe parcurs, însă, cheful post-postmodern se dezintegrează încetișor și lasă loc unei mahmureli ușoare, dar persistente (The lasting last of you ori The air is heavy and I should be listening to you). Dai deoparte stratul de glitter, iar fundația tot tradiționalistă e: pian - o grămadă de pian! - , înflorituri jazzy, ba chiar și puternice note de lounge music. Piesa-titlu e, în cele din urmă, jazz curat, deși pornește mai degrabă ca o hăbăuceală à la Xiu Xiu: totuși, alămurile câștigă partida, în detrimentul beat-urilor. La granița dintre kitsch și seriozitate, poate că cea mai mare calitate a acestui album e că nu simte nevoia să facă o alegere decisivă. 

De tematică, însă, să nu mă-ntebați: da ce obicei, Wagner poate pleca de la cea ma banală dintre scenele domestice („Un tată începe să uite/O mamă șade în lumina canalului TV de știri/Pe parcursul discuției/Eviți să strănuți”) doar ca să ajungă să rostogolească timp de vreo patru minute o mantră pe jumătate jucăușă, pe jumătate amenințătoare: „Nu ne jucăm/Nu ne jucăm/Nu ne jucăm cu tine”. Hotărâți voi ce-a vrut să spuie poetul, eu nu-ndrăznesc. 

În orice caz, de vreme ce spuneam că vocea e-atât de puternic manipulată (un singur cântec, ultimul, se dezbracă de toată catifeaua electro), ea devine pur și simplu încă unul dintre instrumente: sunetele or fi ele contorsionate, iar vorbele - adesea impenetrabile, dar în cele din urmă toate bucățile se-așază la loc. Flower închide albumul cu muzicuță+chitară rece și cu vreo câteva versuri domoale: „Fill your cup with whiskey/Over smashed hits/It glides so smoothly/And it lasts all day”. Ordinea și o oareșcare tandrețe calmă s-ar prea putea să fie tâlcurile poveștii. Care poveste - în ciuda mijloacelor foarte la zi - e de-un reconfortant clasicism. 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK