Muzică / Folk

Să răsară busuioc!

de Filip Standavid

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 22 august 2017

Grizzly Bear - Painted Ruins (2017)

Radiohead pentru millenials: odată ce ți-a fost pusă ștampila, pas de mai scapă de ea. Și chiar dacă a deschide concerte de-ale oxfordienilor te-aduce imediat în atenția unui public mult mai larg decât ai fi putut să speri, Grizzly Bear lasă impresia că și-au petrecut o bună parte a carierei încercând din răsputeri să iasă din umbra predecesorilor. Că asemănările (vreo câteva) sunt mai degrabă superficiale și că, în timp ce ambițiile Radiohead au țintit mai mereu înspre stadioane, trupa americană bate mai degrabă înspre folk brooklynez și psihedelicale e aproape irelevant – le-am găsit un raft, i-am proțăpit acolo, there you are now, entertain us!

Pe parcursul celui de-al cincilea album, Painted Ruins, Grizzly Bear sună a trupă trecută deja prin destule ca să știe ce-i este caracteristic și cât poate jongla cu propriile mingi. Un cântec-două (Four Cypresses în primul rând) par să tragă înspre In Rainbows, dar apetitul pentru aranjamente extrem de elaborate, pentru schimbări neașteptate de tempo și pentru ping-pongul dintre vocaliști (Ed Droste și Daniel Rossen), prelungit pe durata întregului album, sunt categoric ale lor. 

Fără să reprezinte în mod necesar un mare salt înainte (sau înapoi), o schimbare decisivă a instrumentarului, Painted Ruins sună mai puțin „organic-folksy” decât eram obișnuiți. Sintetizatorul și percuția sunt împinse înainte, nu neapărat în detrimentul armoniei, dar în mod cert în contrast față de valsurile seducătoare și de tripurile aproape ambientale de pe Veckatimest (2009) sau Shields (2012). Studiu de caz: tripleta de la început – Wasted Acres (alămuri, percuție trip-hop, electronicale cu aer vintage, îmbrăcate în frac, plus o minusculă frază repetată aproape mecanicist pe chitară), Mourning Sound (care preia cale de câteva secunde tema cântecului anterior, dar care înăsprește synth-urile și adaugă niște linii clar optzeciste), Four Cypresses (început bucolic de-a dreptul, claustrare în partea a a doua).

Odată pornite lucrurile, situațiunea se complică – fanii cu vechime mârâie deja că nimic nu sare cu adevărat în evidență și, într-o oarecare măsură, au dreptate: centrul de greutate din Three Rings este percuția jazz-y, cu un oareșcare parfum de improvizație. Parfumul se risipește însă pe parcursul următoarelor piese (Losing All Sense și Aquarian) – căci, chiar dacă prima începe în cheie pop-Beatles, iar cealaltă călărește un riff aspru („Great disaster/Schocking sight/Scream and run or test your might”), toba sună aproape identic. Repetiția, nuanțarea, (re)interpretarea unor motive sunt la fel de vechi precum muzica însăși, însă în cazul de față îți vine în minte un refren românesc: „Tot pe loc, pe loc, pe loc”.

Din fericire, Cut-out ba duduie, ba se joacă salvator, iar Glass Hillside – cea mai folksy dintre toate bucățile – te lasă să-ți mai tragi nițel sufletul: chitară rece (discret strecurată ici și colo), electronicale voit demodate, un strop de disonanță. Cam tot așa funcționează și Systole, în vreme ce Sky took hold închide albumul lin și tandru, stări foarte familiare celor care au ascultat Grizzly Bear de pe la începuturi. 

Versurile, ca de obicei, se cer decriptate pe îndelete: trupa aceasta e printre puținele care evită programatic autostrăzile cu un singur sens (naturalismul și  adresarea directă). E și o modalitate prin care se asigură că ascultătorii de cursă lungă vor reveni asupra albumului. Căci, de exemplu, Glass Hillside poate fi un comentariu asupra zidurilor trâmbițate populist și xenofob de alde Trump ori de fostul bursier Soros Viktor Orbán („Upcountry drifters in permanent repose/Eyes on the lost sons trained in the tricks of the world/Strung out and restless until the feast arrives”), dar poate în același timp să fie drumul înapoi cu metroul, din Pipera spre centru, al corporatiștilor cu vârste incerte, nici puștani, dar nici adulți pe de-a-ntregul („The only ride in town/Object of all desire/Our fears that make us cruel/Object of all desire/The only rise in town/Object of all desire”). Să nu vă mire, deci, dacă peste două-trei luni Painted Ruins va suna mai puțin aglomerat și cu mult mai adânc și mai interesant decât pare acum.    

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK