★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 21 februarie 2017

După o absență de 20 de ani, Mark Renton reintră în camera copilăriei și a primei tinereți: părinții (mama, între timp, s-a prăpădit) i-au păstrat-o ca și neatinsă: tapetul cu locomotive, patul pentru o singură persoană, vinilurile. Tăietură de montaj: o copertă-două (Bowie!) îți trec rapid prin fața ochilor. Înc-o tăietură: Renton pune un disc, pornește stația, așază acul. Îl ridică după nici două secunde în care se-aude, tare, toba cu care pornește Lust for Life, cântată de Iggy Pop și scrisă în colaborare cu Bowie. Danny Boyle, oscarizat și îmburghezit, face pe față trafic de nostalgie în T2 Trainspotting: la o adică, nostalgia e drogul începutului de mileniu. (Presimt că dezintoxicarea va fi cumplită, dar asta e altă poveste.) 

Coloana sonoră T2 – la album mă refer - pornește prost, cu o ultra-bombastică și extrem de inutilă variantă Lust for life de care se fac răspunzători The Prodigy: e uluitor cât de bine rezistă originalul și cât de datat, cât de prăfuit îți hurducăie în cap beat-urile-furnal ale lui Liam Howlett. Nu ajută deloc nici piesa următoare: DJ-ul Lincoln Barrett (nume de scenă: High Contrast) folosește exact același ritm în Shotgun Mouthwash, numai că îi reduce frecvența și are bunul-simț să se limiteze la mai puțin de trei minute, față de cele cinci care l-au precedat.

Ceea ce făcuse din coloana sonoră a primului Trainspotting un fenomen pop în care te puteai bălăci chiar dacă nu văzuseși filmul era dozajul foarte competent între proto/early-punkeri (Iggy, Lou Reed, Blondie), Britpop (Blur, Pulp, Elastica) și rave/techno-ul nouăzecist (Underworld, Leftfield). De data asta, pare că amestecul s-a făcut în grabă, iar cei mai mulți veterani se-aud pentru că „trebuie” să se-audă: înc-o piesă Blondie (Dreaming), un strop de The Clash – (White Man) In Hammersmith Palais și Queen (Radio Ga Ga). Toate piesele sunt absolut respectabile, toate – mai ales Radio Ga Ga - sunt alegeri al naibii de prudente, nu numai tocite prin supraexpunere, dar și folosite pe post de tapet fonic. Doar Run DMC (It’s Like That) mai reușesc să zguduie un pic senzația de „potpuriu de șlagăre”: într-un film care s-ar vrea, din nou, un comentariu acid asupra moravurilor și a obsesiilor unei societăți, versuri precum „Unemployment at a record high / People coming, people going, people born to die / Don't ask me, because I don't know why / But it's like that, and that's the way it is…” sună mai aspru și mai autentic decât o bună parte dintre replici.

Din fericire, ăia micii mai agită nițel apele – soundtrack-ul T2 mizează din greu pe Young Fathers: trei trupeți din Edinburgh (unul născut în Africa, altul din părinți nigerieni) par ceva mai în măsură să se pronunțe despre Scoția contemporană decât omul care-a regizat ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice din Londra. Cele trei piese ale lor incluse aici (Get up, Only God Knows și Rain or Shine) sunt binevenite mai ales pentru că, în cele două decenii care-au trecut de la primul film (acea Portocală mecanică a generației mele), vocabularul dominant al culturii pop s-a mutat în mod categoric în hip-hop și R&B. Wolf Alice, shoegazeri care chiar merită o expunere mai largă, reușesc să salveze un moment grețos de melodramatic dinspre final (Silk), iar Fat White Family (Whitest Boy on the Beach) sunt trufandaua underground pe care o s-o rețină doar cei care au răbdare până la generic. 

Dar, cu toate acestea, niciun moment cu adevărat destabilizant, nicio tresărire surprins-amuzantă, niciun șoc propriu-zis, în care imaginea să se facă una cu cântecul și să nu ți se mai dea duse din minte. În patul de-acasă, din camera în care fusese încuiat de părinți (săracii părinți!), Renton cel tânăr urla după celebra „final hit”, o ultimă doză care nu e niciodată ultima. Cred c-am înțeles, în cele din urmă, de ce avea nevoie de ea.

Fotografie principală via Stereogum

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK