Un spectacol care se joacă luna asta în București reînsuflețește povestea Szomnei Grancsa, o adolescentă care s-a spânzurat în 2007 în șura casei părintești. Se spunea despre ea că fusese primul copil din comunitatea de romi maghiari (gabori) din satul harghitean Frumoasa care intrase la liceu. Și prima fată romă din sat care purtase blugi, sfidând portul tradițional la care o obliga etnia. Ținută din scurt de tată, însoțită peste tot de o rudă de sex masculin, mai fugea de-acasă după ce se certa cu părinții. Încerca să se opună normelor comunității sale închise. Când era mai mică, a vorbit despre asta și cu un psiholog. Oamenii locului spuneau că era o rebelă. Dar o rebelă apropiată de Dumnezeu și de preotul din sat, care-a ajutat-o să meargă la școală - singura ei soluție de-a ieși dintr-un loc care-o făcea nefericită.

În prima zi de liceu, în Miercurea Ciuc, s-ar fi ridicat în picioare și le-ar fi spus colegilor și dirigintei: „Fiți atenți, vă spun dinainte că eu sunt țigancă și, dacă aveți ceva cu mine că sunt țigancă, vă rog să îmi spuneți de pe acum, vă rog să nu mă faceți mai târziu să sufăr din cauza asta. Pentru că eu vreau să fiu ca voi toți, vreau să învăț”. Când mai fugea de-acasă, drept pedeapsă, tatăl îi interzicea să meargă o perioadă la școală. Odată ar fi fugit pentru mai multe zile, iar când s-a întors, i-ar fi rugat pe primar și pe preot să-i convingă părinții s-o lase la școală. Atât primarul, cât și preotul, ar fi amânat discuția. La scurt timp după, după ce prinsese puțin din gustul clasei a IX-a, Szomna s-a sinucis. Avea 17 ani. Cu o seară înainte, s-ar fi certat urât cu părinții, nu se știe exact de ce. Iar înainte să se spânzure în șură, ar fi lăsat un mesaj percutant în maghiară pe un perete al camerei ei. Cuvinte cărora nimeni nu le-a găsit adevăratul sens în absența fetei. Dar care le-a întărit unora convingerea că s-a omorât pentru că părinții n-au mai vrut s-o lase să învețe.

Moartea Szomnei a lăsat în urmă multe semne de întrebare și material premium pentru presa senzaționalistă a vremii. Oamenii din jurul ei au căutat explicații, s-au disculpat, s-au autoînvinovățit sau au aruncat cu vină - pe părinții fetei, pe etnia ei „înapoiată” -, dar nimeni n-a reușit să înțeleagă ce s-a întâmplat. Scenariu tipic oricărei sinucideri - un gest violent și abrupt care nu-ți dă răgazul să-l rumegi. Apoi povestea Szomnei s-a stins, iar cuvintele ei s-au pierdut printre mesajele altor adolescenți care i-au ales calea. După 10 ani, trupa de teatru Giuvlipen, înființată de un colectiv de actrițe rome, le readuce la viață. Piesa Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa, în regia lui Mihai Lukacs, jucată în premieră la sfârșitul lui februarie, nu-și propune să dea un verdict. Din contră, adâncește misterul și ridică mai departe întrebări. Întrebări care merg dincolo de povestea fetei.

Două femei din sat, personajele care dau frame-ul piesei „Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa”. Foto: Steluța Popescu

Piesa e jucată doar de femei - actrițele rome Mihaela Drăgan și Zita Moldovan, alături de Liana Ceterchi -, într-o atmosferă întunecată, de-o tristețe surdă, accentuată de muzica live a Elenei Albu. Și e inspirată de informațiile care-au apărut în presă despre cazul Szomnei, îmbogățite cu ficțiune. Ca structură, are la bază două povestiri ale japonezului Ryunosuke Akutagawa - În Crâng şi Roshomon. Mai multe personaje - două femei din sat, preotul, bulibașa, părinții fetei, diriginta ei, însăși Szomna - povestesc ce s-a întâmplat din propria perspectivă. Cele două femei din sat, care apar pe tot parcursul piesei, fixează frame-ul ei și le introduc cumva pe celelalte personaje. Toate mărturiile par adevărate, dar nu se suprapun și se contrazic. Toți pledează „nevinovat”, dar se simte vinovația lor. 

Preotul, de exemplu, spune cât de mult a ajutat-o pe fată, dar se căiește în genunchi că nu s-a dus la timp să-i convingă tatăl s-o lase iar la școală: „Cum m-o mustrat ea cu ce-o scris pe perete (...) Era mândria satului și noi păcătoșii am tras-o-ndărăt”. Iar personajul tatălui se disculpă cu un aer vinovat: „Nu e că n-am lăsat-o noi la școală, noi o lăsam dacă aveam bani, dar era bolnavă, avea o tulburare. Poate trebuia să vorbească maică-sa mai mult cu ea, ca între femei”. „Poate că dacă o lăsai tu la școală, nu făcea ce făcea”, i-o întoarce mama Szomnei. „Da’ nu e că n-am lăsat-o noi la școală”, revine tatăl. „Mi-o zis doctoru’ că avea boală grea pe suflet. Cum îi zice? Depresie”.

Foto: Adriana Cocic

Gestul adolescentei nu poate fi descifrat nici de comunitate, nici de oamenii legii, deşi fiecare găsește o explicaţie și o vină. Că părinții n-au mai lăsat-o la școală. Că era promisă de mică unui băiat rom, iar ea iubea pe cineva de la liceul din Miercurea Ciuc. Că „trebuia să fie sclava bărbaților”, după cum spune personajul dirigintei. „Nu putea să-și accepte viitorul: desculță pe cărarea bătătorită de mii de femei din etnia romă. Trebuie să înțelegeți odată pentru totdeauna că numai educația poate salva problema asta țigănească”. Că suferea de depresie. Că era prinsă între două lumi și „amândouă mă făceau să sufăr”, după cum spune personajul adolescentei. „Am ajuns să mă urăsc pe mine pentru că sunt foarte neputincioasă”. Așa că întrebarea care răzbate din tot spectacolul și la care nimeni nu oferă un răspuns clar, nici măcar victima, este: cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?

În spatele acestei întrebări sunt introduse mai multe teme, sub formă critică. Una dintre ele este rasismul, care coboară de la nivelul întregii societăți până la cel al femeilor din sat ce fixează frame-ul piesei - una româncă, cealaltă romă - și care par prietene: „Nu te las să crești copilul țigan, să-l trimiți la furat lemne”, îi spune una celeilalte. Alta e sărăcia; incapacitatea unor oameni foarte amărâți, cum erau și părinții Szomnei, de a-și ține copiii în școală și imposibilitatea acestora din urmă de-a părăsi locuri uitate de lume când singurul lor bilet e educația. „Știți ce mai omoară, doamnă? Ura de clasă și lăcomia, doamnă”, spune personajul uneia dintre femeile din sat, care nu știe să citească, în fața investigatorilor sinuciderii. 

Alta e închiderea specifică comunităților tradiționale de romi, cu accent pe supunerea femeilor în fața bărbaților, pe căsătoriile timpurii, pe refuzul accesului la educație. Bulibașa din piesă se face că n-aude și răspunde ca un politician când e întrebat acuzator de o jurnalistă „preferați să vă lăsați fetele să moară decât să le lăsați la școală?”. Alta e senzaționalismul și superficialitatea media, care exploatează cazuri ca cel al Szomnei mai mult pentru rating și mai puțin pentru ridicarea unor probleme. Alta e sinuciderea și depresia la adolescenți și lipsa unui sprijin bazat pe nevoile lor. Teme care schițează o vină colectivă, a întregii societăți.

Foto: Steluța Popescu

„Eu văd vina într-un sens mult mai larg”, îmi spune Mihai Lukács, membru al colectivului Giuvlipen, care a regizat piesa. „Nu e doar comunitatea asta de gabori de vină. [Sunt] inclusiv preotul, profesoara, psihologul, cei de la protecția copilului, care știau cazul ei, primarul. Inclusiv părinții. Oamenii știau că e o problemă cu fata asta. Se pare că a fost și la psiholog, făcuse ceva terapie, dar nu s-a intervenit, nu s-a întâmplat nimic. Asta e situația cu foarte mulți adolescenți și e o problemă foarte gravă. Sunt multe cazuri de adolescenți care se sinucid și nu se intervine”. Pe Lukács, personal, l-a interesat mai mult această temă a sinuciderilor și a depresiei la adolescenți, „o dramă foarte răspândită despre care nu se vorbește”. 

Foarte mulți copii din România suferă de depresie, încă din școala generală, și nimeni nu-i vede, scria Vice România toamna trecută. În jur de 150 de mii de copii români suferă de depresie și doar unul din zece ajunge să vorbească cu un specialist. Majoritatea suferă în tăcere și se luptă singuri cu afecțiunea. Când ea nu e descoperită și tratată la timp, se poate ajunge la suicid, a cărui rată depășea, în 2015, cu 50% media europeană în rândul adolescenților din România. Iar problema depresiei devine mai acută în rândul comunităților sărace și marginalizate, unde copiii trebuie să se lupte pentru a se integra în societate. 

Foto: Adriana Cocic

„E ideea asta că e o chestie legată de vârstă, că o să le treacă, dar adolescenții sunt mult mai vulnerabili [la depresie] decât adulții. Nu au o experiență de viață, nu au trecut prin situații similare, nu știu cum să reacționeze și atunci chiar e nevoie de o intervenție”, spune Lukács. „Pe de altă parte, cum faci intervenția asta sau cine ar trebui s-o facă? E foarte complicat. Pentru spectacol m-am documentat mai mult pe sinucideri la adolescenți și am citit multe scrisori de adio. Multe dintre motive sunt aproape ridicole, deși pentru ei erau foarte importante. Legate de muzică, că nu erau lăsați să asculte ce voiau să asculte, că a părăsit-o iubitul, că nu se înțeleg cu părinții, că aveau probleme la școală, chestii de genul ăsta. [Sinuciderile la adolescenți] sunt foarte exploatate, mai ales în presa senzaționalistă. E obscen totul”.

Cu toate astea, soluțiile rămân în suspensie, iar cazurile sunt date rapid uitării. Așa s-a întâmplat și cu Szomna Grancsa, deși gestul ei radical ar fi putut fi un act de protest care să scuture societatea. Piesa îi construiește, de altfel, un portret de revoluționară. „A fost prima fată din satul Frumoasa care s-a îmbrăcat în blugi și a purtat pulovere și cămăși de la ajutoare”, spune diriginta ei. „A fost o mică revoluționară. S-au luat și alții după ea”. Orice sinucidere e în sine un act de protest - cel mai eficient, pentru că mai departe de-atât nu poți merge ca să demonstrezi ceva -, însă cel al Szomnei a avut și o semnificație politică clară. Asta se deduce ușor din cuvintele scrise pe perete, care sunt dezlegate la sfârșitul spectacolului într-un joc clasic al copiilor: spânzurătoarea. „Protestul ei pentru accesul la educaţie al absolut tuturor”, spune Mihai Lukács într-un comunicat de presă, „mai ales al celor mai săraci sau al celor respinşi pentru identitatea lor percepută social în termeni negativi, a fost un ultimatum: Szomna nu a fost dispusă să negocieze”.

Piesa Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa se va mai juca pe 19 și 23 martie în București, la MACAZ Bar Teatru Coop.