Cel mai nou spectacol al Gianinei Cărbunariu se cheamă „Oameni obișnuiți și e despre acești noi eroi ai timpurilor moderne, numiți whistleblowers sau avertizori de integritate. Puși în fața unei nedreptăți/ilegalități la locul de muncă, avertizorii aleg să nu închidă ochii și să nu se lase intimidați. Chiar dacă asta îi va costa jobul, liniștea și sănătatea. Uneori, chiar și onoarea. Regizoarea a documentat cazurile unor oameni-obișnuiți-care-ajung-să-facă-lucruri-neobișnuite din Anglia, Italia și România și a pus în scenă poveștile lor la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu. Probabil că-n toamnă o să vină și-n București. Până atunci, Gianina Cărbunariu e invitată pentru a doua oară în selecția oficială a Festivalului de la Avignon, de data asta în calitate de autoare a piesei „Tigern(Tigroaica).

Am stat de vorbă într-o vineri de iunie, la terasa de la Green, după ce Gianina trecuse pe la notar ca să rezolve niște acte. Își face propria companie independentă de teatru, care o să se cheme „Piese refractare”. Prima producție s-ar putea să se întâmple chiar în toamnă, în București. 

 

Ești un cetățean activist, ai un radar foarte bine dezvoltat pentru conflictele care apar în jurul tău. Cum știi că ai dat peste un subiect care o să se transforme în spectacol de teatru? Cum faci selecția? 

Într-adevăr, sunt sensibilă la anumite cauze. Dar mi se pare ceva absolut normal. Cu toate astea, încerc să nu amestec lucrurile. Cauzele pentru care lupt eu ca cetățean sunt o treabă. Sigur că mă inspir din orice, și din viața mea personală, și din ce li se întâmplă prietenilor mei, și din ce citesc în presă, dar cred că arta scapă activismului. Deși se spune că eu fac spectacole cu mesaj, teziste, whatever, mi s-a întâmplat de multe ori ca activiștii care vin la spectacol pur și simplu să nu rimeze. Mie asta mi se pare mișto. Și sper ca ce fac eu să scape ideologiei. Sau nu să scape, dar să nu-l poți încadra. Pe de o parte, cred că e un lux faptul că poți fi pe un teren de unde nu prea știe lumea cum să te apuce. Pe de altă parte, e foarte challenging. Eu mă apuc de spectacol, de căutat, în momentul în care, dincolo de informația și de cauza propriu-zisă, există niște povești despre oameni care mă interesează. Și când am foarte multe întrebări pe un subiect. Dacă lucrurile sunt oarecum clare, nu prea mă bag. Mie îmi place să fie foarte ambigue. Mi s-a întâmplat de multe ori ca, făcând documentarea, să-mi fugă pământul de sub picioare. În momentul în care am zis „A, gata, am înțeles”, în secunda doi n-am mai înțeles nimic. 

Asta mi se pare mișto când apuc o temă: să am și mai multe întrebări la final decât aveam la început. Și dacă se întâmplă așa, e ok. Dacă lucrurile stau destul de clar, nu mă prea interesează.

„Oameni obișnuiți”, foto de Adi Bulboacă

La Oameni obișnuiți, ce întrebări aveai când ai pornit și cu ce întrebări ai rămas când ai terminat lucrul la spectacol?

Am rămas cu întrebarea ce o să se întâmple cu oamenii ăștia și ce o să se întâmple cu noi ca societate. Și nu mă refer la societatea românească, pentru că e o temă globală și, evident, europeană. Când m-am apucat, încă nu explodase subiectul ăsta în presă. Acum, și cu dosarele Panama și cu tot ce s-a întâmplat în ultimii doi ani, au fost foarte multe discuții în Franța, de pildă, despre cum ar trebui protejați oamenii ăștia. Legea românească e destul de bună. Dar chiar și atunci când ai legea, ea îl protejează doar în tribunal. În instanță, câștigă, dar nu au o viață ok dup-aia în instituțiile unde lucrează. Dintre cei trei români, de exemplu, unul a fost dat afară deja, unuia i s-a redus salariul la jumătate și altul e hărțuit la locul de muncă, unde au început s-o hărțuiască și pe soția lui, care lucrează tot în CNADNR [Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale]. Rămân foarte multe întrebări, și mai e o temă de discuție: diferența dintre turnător și avertizor. Pentru că foarte multă lume confundă lucrurile, și nu doar în România. Și în Anglia, și în Italia, toți se luptau cu faptul că sunt văzuți ca niște turnători. Oamenii ăștia nici n-ar fi vrut să iasă public. Au făcut-o ca să-și protejeze viața. Când e vorba de foarte mulți bani, cum e în cazul avertizorului Ian Foxley din Anglia, lucrurile pot deveni periculoase.

Cum ai ajuns la cazurile din spectacol?

În 2014, mă gândeam deja la tema asta și voiam să-mi fac documentarea internațional, dar n-aveam bani. Și atunci a venit o invitație de la Sibiu: ei participă la un proiect internațional, exista un board care alegea proiectele, am depus și eu și l-au acceptat. Am primit o sumă cu care puteam face ce vrem ca producție, dar am ales s-o folosesc ca să merg să vorbesc direct cu oamenii. Nu voiam să trimit pe cineva de-acolo să facă interviurile, voiam să mă întâlnesc eu personal. Cu șase luni înainte de a pleca, am început documentarea întrebându-i pe parteneri, toți oameni de teatru. Pe Eileen Chubb și Sharmilla Chowdhury le știam din presă, citisem ceva în The Guardian și știam poveștile lor. Pe Foxley mi l-au recomandat ei. În Italia, a fost mai greu, dar am dat peste un expert în whistleblowing care îi știa pe avertizorii de integritate de acolo, făcuse un doctorat pe tema asta. 

Fragment din spectacolul „Oameni obișnuiți” despre cazul de la CNADNR

Cazul cu CNADNR-ul înțeleg că a apărut mai târziu.

Au mai fost cazuri la noi, dar mi-am dat un timp să-mi aleg unul dintre ele. A fost UNATC-ul, cu Gorzo și Rus, au mai fost doi jurnaliști de la radio, Cătălin Gomboș și Alexandru Rusu. Dar cel de la CNADNR era cel mai clar și avea impact. E un lucru care ne afectează pe toți. Foarte mulți leagă tema whistleblowing-ului de corupție. Dar asta e doar o parte, partea cea mai importantă e siguranța omului, nu corupția în sine. Sigur că, în momentul în care, cum s-a întâmplat în Italia, consilierii și cei din administrație fură și nu-și fac treaba, ei nu fură de nicăieri, ci îți fură jobul și îți fură viitorul. Punct. Pe de altă parte, pe mine m-a interesat treaba cu siguranța. În Anglia, în România, teama lor era că o să se întâmple ceva. Nu că e corupție, aia se știa deja, ci că o să se întâmple ceva cu alți oameni.

Femeia care lucra în îngrijire la căminul de bătrâni - ăla e cazul cel mai dramatic și care demonstrează că, fără oameni ca ea, se pot întâmpla niște chestii foarte grave. Rezidenții căminului, din cauză că erau bolnavi de demență, nu se puteau apăra. Dacă nu ai un om din interior care să semnaleze, acolo e camera tăcerii. Niciodată n-o să știi ce se întâmplă. Seamănă, într-un fel, cu ce se întâmpla în orfelinate, nu doar în România.

Te-ai gândit vreo clipă să faci un spectacol doar despre cazuri din România?

Nu, pentru că nu voiam să cad în treaba asta cu „Ce nasol e la noi”. Tema e globală. Avem cazurile astea faimoase, Manning, Snowden, care și ei, din niște oameni obișnuiți, au devenit celebri fără să vrea. Dar, dat fiind faptul că lucrau în domeniul în care lucrau, tema a explodat. În schimb, cei care lucrează în sănătate, în transporturi, administrație, nu sunt la fel de vizibili.

A fost un un domn, care m-a contactat pe Facebook după ce a ieșit spectacolul. Nu-l văzuse, dar auzise de el. Lucra la Wizz Air ca pilot. Au încercat să-și facă un sindicat acum vreo doi ani, pentru că lucrurile nu erau în regulă. „Vreți să vă faceți sindicat? Afară toată lumea!” Au dat afară cei mai buni piloți pe care îi aveau pentru că au îndrăznit să-și facă un sindicat. Tipul care mi-a scris mi-a zis că a pierdut tot, și-a pierdut casa, familia, a trebuit să se mute într-o țară nordică ca să-și găsească de lucru. Mi-a trimis niște linkuri, cazul a fost un pic la televizor - „Wizz-ul nu vrea sindicat în România”, dar a fost în presă două zile, după care a apărut altceva. Și oamenii ăia au rămas pe drumuri.

Mai e o chestie legată de whistleblowing. La stat, cât de cât, te mai poți lupta cu instituția, o poți trage la răspundere. Când e vorba de companii private, începe iadul. Ei au zis că nu vor sindicat. Femeii din Anglia care lucra la BUPA i-au zis „Nu-ți convine, out!”. Mulți din companiile private nici nu au curajul să iasă, pentru că știu că e vorba de multinaționale, deci ăia te bagă în pârnaie înainte s-apuci să deschizi gura. Am senzația că legea din România se aplică doar instituțiilor publice, nu și companiilor private. Și în străinătate e la fel. 

„Oameni obișnuiți”, foto de Adi Bulboacă

Pentru tine, documentarea e o parte foarte importantă, și ăsta e și motivul pentru care nu faci 5-6 spectacole pe an, ca alți regizori. Ți-ar plăcea să faci 5-6 spectacole?

Da, mi-ar plăcea. Dar am alt ritm, pur și simplu. Când am început să lucrez, am făcut două spectacole în paralel și am avut premiera în aceeași seară. Și la Green, și la ACT. Am fugit dintr-o parte în alta, noroc că erau aproape. Pot să lucrez și într-un ritm dintr-ăsta, dar e adevărat că documentare îmi ia mult timp. Și, dat fiind faptul că uneori sunt subiecte delicate, trebuie să am mare grijă. După documentare începe perioada de ficționalizare, care ia și ea timp, plus să înțeleagă toată lumea din echipă despre ce e vorba. 

Chiar asta voiam să te întreb. Cum și unde ai decis să introduci ficțiunea în poveștile reale din Oameni obișnuiți? Lumea crede, în general, că teatrul documentar înseamnă să transcrii fidel mărturiile unor oameni și să le pui în scenă.

Sunt o grămadă de feluri de a face teatru documentar. Începând cu teatrul verbatim, când preiei tot și încerci să aduci pe scenă acel personaj, imitând persoana respectivă. Există tipul de teatru documentar pe care-l face Rimini Protokoll, cu „experți ai cotidianului”, adică oameni care vin și-și spun povestea lor pe scenă. Dar și acolo e o chestie de ficționalizare, prin colaj, prin construcție. 

Mie îmi place să lucrez cu actori. Ficționalizând, eu pot să introduc o perspectivă, să spun cum văd eu lucrurile, cum le-am perceput eu. De multe ori, amestec poveștile între ele, până când nu le mai recunoști. Îmi place să am distanța asta față de realitate, pentru că atunci poți să ai o perspectivă.

La Oameni obișnuiți, nu înțeleg cum și-ar putea cineva închipui că eu m-aș fi dus și aș fi înregistrat scena în care o angajată se ceartă cu șeful ei chiar atunci când se întâmpla. M-am întors în timp și m-am dus și am înregistrat scena aia cu dialogul dintre ei, cu situația, cu mișcarea? Imposibil.

„Oameni obișnuiți”, foto de Adi Bulboacă

Alegerea ta de a folosi mărturiile video în spectacol are dublu rol: pe de o parte, spui „Așa arătau oamenii de fapt”, semnalezi convenția, pe de alta zici „Uite, oamenii ăștia există în realitate, nu sunt ficțiuni”.

Da, da. eu am lucrat așa: m-am dus cu Andrei Ioniță și cu Tania Cucoreanu și am făcut documentarea. Trei-patru zile am umblat pe drumuri, pentru că oamenii ăștia nici nu locuiau toți în același oraș. În a cincea zi, au venit actorii în Anglia. Am stat și ne-am uitat pe material încă vreo trei zile, într-o noapte am scris un scenariu, dramatizat.

Doar cu poveștile din Anglia?

Doar cu una. Din trei, am ales una. Și dup-aia am avut o zi să repetăm. Un fel de lectură, dar mișcată, cu situații, cu tot. A fost pe speed, dar a mers bine. Și apoi am prezentat-o publicului, pentru că mă interesa să știu ce știu ei despre tema asta.

Publicului de unde?

Din York. Royal Theatre York. Povestea dura 30 de minute, iar publicul se amuza foarte tare. Era povestea tipei din sănătate, care e absurdă, kafkiană. La final, pentru că voiam să știu cât de multe știu ei despre povestea asta, am pus un video de două minute cu persoana reală, Sharmila Chowdhury. Și reacția a fost „Asta chiar există? E pe bune?” Ei credeau că am făcut o chestie mai exagerată…

Ca-n teatru. 

Da, și nu mă refer doar la mijloacele estetice, ci ca poveste în sine. La discuție, a fost tare, nimeni nu știa cazul. Și totuși, apăruse în The Guardian. E adevărat, faptul că a ajuns în presă nu înseamnă nimic. Știau că se întâmplă chestii nasoale, știau de whistlebloweri în sănătate, dar nu cunoșteau cazul. Și mi-am dat seama de impactul chestiei ăsteia - „Hello, da, e ficțiune, și am jucat frumos, dar povestea e pe bune, persoana există, uite-o. Și e un om ca noi toți, nu e vreo Jeanne d’Arc”. Pentru mine, momentele astea de prezentare - am avut și în Italia - au fost teste înainte de a începe procesul, teste ca să văd la ce anume reacționează publicul.

Mărturia Sharmilei Chowdhury

Când lucrezi la un spectacol, ai undeva, în minte, faptul că te adresezi unui public care trăiește în lumea digitală? Totuși, e uimitor că teatrul rezistă de mii de ani, în contexte extrem de diferite unele față de altele.

Da, pentru că e live. De aia îmi și place mai mult să văd și să fac mai degrabă spectacole de tip studio. Sunt foarte aproape de actori, de respirație, e altfel. De asta am și adus la Oameni obișnuiți decorul în față. Nu vedeam cum s-ar putea întâmpla asta pe o scenă mare. E și norocul, într-un fel. Pentru că eu mă inspir din realitate, lucrurile astea sunt implicite. Dacă aș face Hamlet, mi-aș zice probabil că trebuie să fac astfel încât să-l înțeleagă oamenii. Atunci ar trebui într-adevăr să-mi pun problema cum să-l citesc pentru contemporanii mei. De multe ori, cu Mihai Păcurar, dar și cu alți scenografi, încep să lucrez la conceptul de spațiu din timpul documentării. Aduc pe scenă inclusiv obiecte din documentare. Ele îmi dau spațiul. În momentul în care încep să scriu, am deja în cap cum va arăta spațiul. La De vânzare, a fost ideea de a restructura spațiul - exact ce s-a întâmplat în România, s-a vândut, s-a cumpărat, suntem trimiși afară, ridicați de pe scaune, învârtiți, nenorociți. Când am făcut Roșia Montană la Cluj, am fost trei regizori, a fost iarăși un experiment. Aveam inclusiv obiecte aduse de la Roșia sau machete după locuri de acolo. Și asta a creat spațiul. Conceptul de spațiu, uneori și cel de actorie, vin din realitatea aia. Asta s-a întâmplat la Oameni obișnuiți, faptul că actorii vorbesc cu publicul, îi implică în situație și tot timpul rolurile se schimbă, poți să fii fie șeful, fie whistleblower-ul. Nu înseamnă interactivitate, ci că ești inclus pur și simplu în povestea asta.

Mi-a plăcut ce ziceai într-un interviu din 2010, „Fac teatru pentru cei care nu cred în teatru”. Ți-ai păstrat intenția asta?

Da. În România, oamenii merg la teatru. Mai ales în București, dar și în provincie. Dar avem o categorie care mergeau și înainte de ‘89 și care sunt cumva formatați. Ei vin oricum. Sincer, cele mai mișto reacții, cele mai adevărate le-am avut cu un public care venea pentru prima dată la teatru. Ăla e un test incredibil pentru un artist.

Teatrele au o problemă, pentru că nu se duc spre genul ăla de public. Nu fac evenimente, nu au strategii în sensul ăsta. Și nu mă refer la strategia „Îți dau două bilete gratis”. Nu, tu trebuie să te duci spre ei. Când am făcut X mm din Y km, în 2011, am plecat imediat după într-un turneu. Am jucat spectacolul pentru studenți în diferite centre universitare din țară: București, Cluj, Timișoara, Iași, Sibiu. Atunci am primit cele mai tari reacții. Inclusiv vizual, era foarte clar. În momentul în care intrai, sala era goală, nu existau scaune. Primeai un scaun și puteai să te așezi unde doreai. Erau două ecrane în paralel. Ce făcea publicul de teatru? Era nedumerit și se așeza fie cu spatele la un ecran și cu fața la celălalt, dar toți, fie se așezau altfel, de o parte și de alta, ca să se uite ca la tenis. Dar erau foarte aliniați. Incredibil. Ei, când am jucat pentru oameni despre care știam că nu vin de obicei la teatru, era haotic. Li se spunea „Luați scaunul, așezați-vă unde doriți” și oamenii se așezau unde doreau. Și noi jucam mai mișto, actorii se mișcau printre ei și spațiul era altfel. 

„Oameni obișnuiți”, foto de Adi Bulboacă

Cu Oameni obișnuiți ai vedea un turneu de genul ăsta?

Eu aș vedea un turneu, dar problema e de teatru. E o producție de teatru. X mm era ușor de transportat. Aici trebuie să găsești o scenă unde să se joace și, în plus, teatrele de stat s-au apucat de business. Închiriază săli, în loc să existe parteneriate între ele, „Uite, eu vin și joc la tine, tu vii și joci la mine”. Dacă vii din provincie și vrei să joci într-un teatru din București, plătești. Cu De vânzare, aș fi vrut să merg și să joc în sate. Teatrele de stat au programul lor, strategia lor, joacă de joi până duminică, nu-i prea interesează pe ei oamenii care nu vor să vadă teatru. Deocamdată, se bazează pe vânzarea de bilete. Multe reprezentații sunt sold out. Acum n-au problema asta, dar o vor avea. Trebuie tot timpul să-ți împrospătezi publicul. Și nu vorbesc de oameni tineri, ci de oameni din diferite medii. Plus că mie mi se pare foarte interesantă reacția omului care vine pentru prima dată la teatru. Eu fac discuții după spectacole, vorbesc cu ei.

A fost o doamnă pe la 40 și ceva de ani la un moment dat, venită cu băiatul ei din întâmplare. Noi veniserăm să jucăm la Odeon X mm și 20/20, care nu fuseseră în București. La final, discuție. Și doamna zice „Mi s-a întâmplat o chestie incredibilă. Eu sunt din Ploiești, vin la teatru în București, îl iau și pe fi-meu”, puștiul se făcuse roșu, era disperat, dar ea era de un entuziasm genial, și zice „M-am dus la Teatrul Mic, dar s-a anulat spectacolul și am trecut repede peste drum, la Odeon. Am văzut X mm, nu știam nici regizorul, nici autorul, nici actorii, dar am intrat. Ce putea să fie așa de rău? Și mi-a plăcut cum actorii vin lângă tine, vorbesc cu tine, nu știam că la teatru poate să fie așa.” Și zice „Vin și mâine”. A venit și a doua zi la 20/20. La fel am pățit la Cluj, cu un tip care ne-a zis „N-am mai fost niciodată la teatru, dar nu știam că e așa”. Senzația e asta: că te uiți la scenă, că actorii joacă acolo complet rupți de realitatea sălii, că e un muzeu. Și, sincer, nici nu poți să-i blamezi prea tare. Eu, de exemplu, am probleme să urmăresc spectacole pe scenă mare. Mai ales dacă stau în spate, am senzația că mă uit la televizor. Iar la teatru, când te plictisești sau nu te interesează, timpul trece foarte foarte greu. N-am nici o problemă cu oamenii care ies din sală, mi se mai întâmplă și mie.

„Oameni obișnuiți”, foto de Adi Bulboacă

Momentan, ești singura femeie care a luat premiul UNITER pentru Cel mai bun spectacol. 

Asta nu-i de laudă pentru mine, e jenant pentru ei. Cătălina Buzoianu a luat pentru cel mai bun regizor, eu am luat pentru spectacol. Nici eu nu știam, mi-a atras cineva atenția. Am zis „Nu se poate, trebuie să fi luat Cătălina”. Dar, într-adevăr, m-am uitat pe arhivă și așa e. Cum ziceam, nu spune ceva despre mine, spune despre ei.

Dar spune ceva despre teatru în România în momentul ăsta? Există femei care ar putea să se regăsească pe lista de nominalizări?

Există, da. În primul rând, Cătălina Buzoianu e unul dintre regizorii cei mai buni pe care i-a avut România. Asta n-o zic doar eu, o zice și publicul, și critica. În momentul ăsta, sunt foarte multe regizoare. Aproape că nici nu vreau să dau nume ca să nu uit pe cineva. Dar sunt regizoare, foarte multe în zona independentă. În teatru cred că e și mai simplu ca la film, dacă la asta te gândeai. În zona independentă mai ales - pentru că și eu am lucrat independent 10 ani - femeile au fost destul de bătăioase și au preferat mai degrabă zona asta underground și să facă cum vor ele, decât să intre în sistem imediat după ce au terminat facultatea. Se putea, și eu am primit oferte. Asta mi se pare foarte important: independența e o decizie, nu e că sunt șomer, n-am unde lucra, hai să fac și eu un spectacol. Eu am decis să fiu independent și mi-am asumat partea de producție, cărat decoruri, tot, cu avantajele care au venit cu treaba asta, să-mi aleg actorii care-mi plac, să lucrez cu oamenii care-mi plac, să lucrez în spațiile care-mi plac. Sunt multe regizoare foarte bune. Cristina Modreanu a făcut proiectul Surorile Heddei. Susținerea femeilor artist n teatrul din Romnia și Estul Europei, cu spectacole create de regizoare, Ioana Păun, Carmen Vidu și Catinca Drăgănescu. Deci, da. 

Mai e ceva. Glumesc când primesc întrebarea asta, dacă m-am simțit discriminată ca femeie regizoare. Și, sincer, nu pot să zic asta, aș minți. Dar da, m-am simțit discriminată ca vârstă când am început meseria asta, pentru că eram tânără, și tânăr înseamnă lipsit de experiență, de viziune... M-am simțit discriminată în momentul în care mi s-a spus, admirativ, e drept, „Băi, proiectul ăsta nu puteai să-l faci într-un teatru de stat”. M-am simțit discriminată pe idei, pe tipul meu de lucru. M-am simțit discriminată când un director de teatru mă cheamă să lucrez acolo și primesc un mail cu o zi înainte să mă deplasez la teatrul respectiv, „Ne-am gândit că totuși noi vrem o piesă... Tipul tău de lucru, noi nu suntem încă pregătiți…”. Cu o zi înainte să încep repetițiile. Și aici m-am simțit discriminată. Dar nu pentru că sunt femeie. Asta i s-ar fi putut întâmpla foarte bine unui coleg bărbat. Altfel, n-am simțit de la actorii și actrițele cu care am lucrat o lipsă de încredere pentru că sunt femeie. Chiar n-am simțit. Pe de altă parte, dacă ne uităm la directorii de teatre, sunt majoritar bărbați. O prietenă de-a mea, nemțoiacă, mi-a zis că a fost o întâlnire a directorilor de teatru din Germania. Germania, care e foarte deschisă. Și cică era un șir lung de bărbați albi middle-aged. Până la urmă, există treaba asta, doar că mie personal, ca artist, nu mi s-a întâmplat. Probabil dacă aș candida pentru un teatru, poate că... Nu știu, habar n-am.

Foto de Radu Afrim

Te-ar interesa să candidezi pentru vreun teatru?

Sincer, încep să mă gândesc. M-ar interesa ca performance, măcar. Am fost și am asistat la concursul pentru Teatrul Mic și mi s-a părut foarte tare, ca spectator.

Nu știu ce s-a întâmplat acolo.

Jale, jale. De la întrebări, până la prestația unora dintre candidați. Dar mai tristă mi s-a părut prestația comisiei. Eugen Simion în comisie, care a întrebat toți candidații „De ce nu e Caragiale în proiectul dvs.?” Păi nu știu, frate, fiecare director își face programul lui. Adică eu vin și vând mere și tu mă întrebi de ce nu vând pere. 

Cum ai primit decorația de la Iohannis?

N-am primit-o.

A, nu? Voiam să te întreb și unde o ții.

Deocamdată, a fost doar o știre. În perioada aia, eram plecată din țară și n-aveam semnal, așa că dacă cineva a încercat să dea de mine, nu m-a găsit. Nu am vorbit nici cu colegii mei, cert e că m-am întors în țară și am primit un telefon de la un prieten care mi-a zis „Băi, felicitări!” M-am uitat pe net și am văzut într-adevăr știrea cu cavalerii. Eu, oficial, nu știu nimic. N-am primit și poate nici n-o să primesc. Dacă primesc, fac poză și arăt la toată lumea.

De multe ori, mi se pare că în spectacolele tale ai preocuparea asta pentru lucrurile care ne deosebesc unii de alții și ne întunecă mințile, astfel încât nu mai vedem care-s lucrurile care ne apropie. Care sunt lucrurile care crezi că ne apropie în toată nebunia în care trăim acum? 

Și eu mă întreb asta de ceva timp. Adică, uite, alegerile din Austria. În fiecare zi apare câte ceva. Mi se pare că se radicalizează discursurile. Uneori, îți vine așa, să dispari pur și simplu. Senzația mea e că, din multe motive, economice, politice, toată lumea și-a radicalizat discursul. Rareori mai văd oameni care stau să analizeze și să gândească. E reconfortant să vezi oameni care-și pun probleme pe bune și încearcă să intre într-un dialog. Asta mi se pare din ce în ce mai greu. Fiecare s-a pus pe o poziție și nu o abandonează. Cred că dialogul ne poate apropia, dar un dialog adevărat, nu unul de complezență. 

Foto main de Radu Afrim