Ouăle lui Tarzan, cel mai nou documentar al lui Alexandru Solomon, pornește de la o premisă exotică: experimentele utopice ale biologului Ilya Ivanovich Ivanov, ce-și propunea în anii ‘20 să realizeze la Suhumi hibrizi om-maimuță pentru a servi ca arme secrete URSS-ului. Solomon filmează institutul de primatologie abhazian fondat de Ivanov așa cum e el acum, o ruină letargică, care încă mai testează maimuțe pentru tratamente contra tusei măgărești și a altor afecțiuni. Dar filmul nu urmărește doar maimuțele, ci încearcă o structură narativă corală, în care personajele să dicteze forma poveștii, pasând-o de la unul la celălalt. Așa ajungem treptat la asistente și medici, ce părere au ei despre darwinism vs. Dumnezeu, dar și cum e societatea abhază, o fostă colonie a URSS-ului, care, după și-a proclamat independența prin război, încă-și păstrează rănile pe clădiri, pe străzi și în oameni. Un stat micuț, plin de suflet, care are sub 250.000 de locuitori.

Filmul începe cu o legendă spusă de un localnic: Abhazia ar fi fost un paradis tropical lăsat de Dumnezeu după ce a împărțit toate pământurile celorlalți oameni, și atât de frumoasă ar fi fost, încât localnicii n-ar mai fi avut nevoie de alte daruri divine. Viziunea asta pastorală se demontează imediat ce ieșim pe stradă și îi vedem capitala: clădirile bombardate, părăsite, din care se înalță bălării, străzile goale, unde un cal alb trece ca o fantasmă prin fața ochilor noștri. Aproape de necrezut că odinioară acest oraș era un centru în care se încercau niște experimente monstruoase sau că de aici au plecat primele maimuțe în spațiu.

Trailer „Ouăle lui Tarzan”

Altfel, sunt multe analogii trecut-prezent: în unele dintre cele mai ciudate secvențe ale filmului, desprinse parcă dintr-un film SF cu mad scientists, pe o coloană sonoră à la Odiseea Spațială (r. Stanley Kubrick, 1968), sunt proiectate pe cuștile maimuțelor frânturi de imagini de arhivă cu gloria institutului, primele maimuțe testate, ale căror contururi se suprapun cu cele ale maimuțelor din cuștile de azi. E totodată și unul dintre rarele momente în care filmul iese din estetica sa observațională pentru un comentariu regizoral. Abhazia e acum izolată de restul lumii, cu o independență recunoscută doar de Rusia, Nicaragua, Venezuela și Nauru, ceea ce duce și regiunea în aceeași zonă de izolare și incertitudine cu cea a maimuțelor institutului.

Documentarul lui Alexandru Solomon construiește mai multe paralele poetice între om și maimuță: în privirile lor triste care se-ntâlnesc, în felul în care își transferă iubirea și agresivitatea, uneori aproape simultan, cu sau fără motiv. Solomon pune tot mai mult accent pe detalii filmate în slow-motion, care demonstrează similaritățile și deosebirile dintre noi și ei: mâinile chinuite și tăbăcite ale unei maimuțe sunt puse în paralel cu cele ale unui doctor bătrân, aceleași cute de piele șifonată care trădează fragilitate și neputință în fața mortalității.

Structura narativă corală pe care o propune Solomon nu funcționează mereu: de la un punct, lucrurile încetează să se mai lege, iar povestea maimuțelor e pusă în plan secund, lăsând impresia că filmului îi lipsește miezul. Altfel, singurul fir roșu care se poate susține este asemănarea dintre abhazieni și maimuțele încarcerate. Cu toate astea, oamenii institutului rămân foarte detașați emoțional de ființele pe care le torturează (cu câteva excepții pline de candoare), făcând ca multe dintre gros-plan-urile cu ochii obosiți ai maimuțelor să emane tocmai înțelegerea și căldura care le lipsesc oamenilor.

Ouăle lui Tarzan rulează în cinematografele din România începând cu 6 octombrie.

Citește
Când suferă omul, suferă și maimuța, interviul pe care i l-a luat Vlad Odobescu regizorului Alexandru Solomon