E o scenă în documentarul Ouăle lui Tarzan / Tarzan’s Testicles care mi s-a lipit de suflet: o femeie ține în brațe o maimuțică, camera urcă dinspre ochii animalului înspre cei ai omului, iar în ambele perechi de culoare verde-gălbui se vede un amestec de tristețe și perplexitate tăcută. 
 
Noul documentar al lui Alexandru Solomon - prezentat în premieră la TIFF 2017 - urmărește consecințele unor experimente la care au fost supuși deopotrivă oameni și maimuțe. Înființat în 1927 pentru a pune umărul la avântul științific sovietic, Institutul de Patologie Experimentală și Patologie din Sukhumi, Abkhazia, a dat tratamente pentru boli letale și a dat animale care au ajuns în spațiu, însă a devenit cunoscut îndeosebi pentru că a găzduit tentativele biologului Ilya Ivanov de a crea un hibrid om-maimuță. Decenii mai târziu, eșecul lui Ivanov a fost urmat de unul de proporții: încercarea de a crea Omul Nou. 
 
Institutul e azi o semi-ruină, la fel ca republica parțial recunoscută care-l găzduiește. După destrămarea URSS, Abkhazia a intrat în război cu forțele georgiene, iar zeci mii de oameni au fost uciși. Au căzut bombe și printre cuștile cu maimuțe, însă animalele au murit mai degrabă de foame, cât îngrijitorii lor se adăposteau de război. În prezent mai sunt câteva sute de animale la Sukhumi. Institutul își scoate ceva bani de pe urma lor din teste pentru medicamente și din turism, iar cercetătorii trăiesc cu vreo sută de dolari pe lună și sunt împărțiți între știință și renăscuta apropiere de religie. 
 
Am vorbit cu Alexandru Solomon despre povestea care l-a urmărit de-a lungul ultimilor șase ani. Documentarul va fi proiectat la Karlovy Vary și va intra în cinematografele din România pe 6 octombrie. 

Scena9: Știu că a durat destul de mult să faci filmul ăsta. Cum a arătat prima lui schiță?

Alexandru Solomon: Am început să citesc despre subiect la începutul lui 2011 și după aceea am făcut o primă vizită în Abkhazia, la Institut. A fost de la început complicat de integrat toate planurile astea pe care le presimțeam. Inițial m-a interesat ideea asta, cu experimentele medicale de încrucișare între om și maimuță. După care mi-am dat seama că institutul reflectă mai multe spaime ale omenirii de azi, într-o lume în care nu prea mai ai în ce să crezi: post-sovietică, post-capitalistă, post-apocaliptică - din punctul de vedere al conflictelor foarte sângeroase din Caucaz. S-a dezvoltat acolo ideea de micro-Cosmos, în care omul și maimuța se oglindesc și în același timp oglindesc starea lumii de azi. (...) Am încercat ca în film să progresez de la o temă la alta, fiecare personaj să aducă o temă nouă, să o impună, să o dezbată, și după aceea să paseze ștafeta altui personaj. A fost o structură complicată.

Te refereai la partea asta legată de încrucișarea oamenilor cu maimuțele. Mi s-a părut însă că cercetătorii tratează subiectul ca pe-o anecdotă. Care era senzația ta, că nu vor să vorbească mai mult despre asta, că nu era mai mult de-atât?

Cred că moștenirea ideii lui Ivanov de hibridizare între om și maimuță apasă ca un fel de stigmă inițială asupra Institutului, că cercetătorii se feresc să o expună pentru că pare o chestie contra naturii și contra credințelor lor religioase de azi. 

În relația asta dintre știință și religie, pare cumva că religia câștigă. 

În mod foarte bizar, la generația tânără religia câștigă. Într-o discuție din film, oamenii încearcă să concilieze două poziții ireconciliabile. Ăsta e un reflex care se reflectă și în America lui Trump. E legat de o neliniște mai mare a omenirii, care ține și de pierderea altor repere ideologice, dar și de stadiul în care se află planeta azi și de ideea asta că va trebui să o părăsim la un moment dat. 

E și senzația asta că suntem mai puțin curioși, cumva. În anii '80 credeam că o să cucerim tot spațiul, că o să colonizăm planete. Pare să rămână un vis pierdut. 

Cred că impulsurile utopice, științifice s-au domolit. Deși, dacă te uiți la ce a reușit știința, genetica, de exemplu, sunt niște pași uriași făcuți într-o sută de ani sau mai puțin. Concret, nu cred că omenirea are de ce să aibă mai puține speranțe, dar mental e o depresie generală. 

Ce senzații ți-a dat Abkhazia? Spuneai undeva că seamănă, în anumite privințe, cu România de acum 15 ani. 

Sau de mai mult. E un teritoriu înghețat într-o epocă post-sovietică, poate chiar mai bine de 20-25 de ani. Asemănările țin de faptul că-i o țară care a trecut prin experiența asta a comunismului, că-i o țară în care pulsiunea asta către Biserică e puternică, la fel ca-n România. Căutarea identitară națională e mai puternică în Abkhazia, dar nici în România nu pare că ne-am rezolvat aceste probleme. Toate problemele astea sunt într-o stare mai crudă acolo.

Ce relație aveau oamenii de acolo cu memoria comunismului, a războiului de după?

Amintirea comunismului era mai degrabă luminoasă acolo. Era o oarecare prosperitate, Abkhazia era Coasta de Azur a Uniunii Sovietice în ceea ce privește turismul. Zona era foarte mixtă din punct de vedere etnic și conviețuiau cumva în pace. După care toate lucrurile astea s-au dus naibii. Ei au o relație foarte complicată cu rana asta neînchisă a războiului inter-etnic, în urma căruia jumătate din populație a plecat sau a murit. Despre blocajul ăsta se vorbește în film, despre faptul că nu reușesc să depășească această traumă, iar asta îi ține pe loc. 

E și o problemă de identitate, nu?

Nu numai că n-au un stat necunoscut, dar și această identitate e în construcție și e un pic târziu ca în secolul XXI să mai faci așa ceva, în condițiile globalizării. Abkhazia are 230.000 de locuitori, dintre care jumătate sunt etnici abkhazi, restul sunt alte naționalități: ruși, armeni, cerchezi, tot felul. Și din prima jumătate, doar jumătate vorbește limba. E greu, în condițiile astea, să te reclami ca stat. E și o limbă foarte grea, care nu seamănă a nimic. Ei se folosesc de rusă în continuare ca limbă de circulație.

Înțeleg că ai învățat puțină rusă. 

A trebuit, da. Am făcut cursuri timp de un an. Dar e o limbă foarte complicată. Cât să pot înțelege sensul conversației și să pot reacționa la subiect am învățat. 

Alexandru Solomon

Cum se finanțează în momentul ăsta Institutul? 

Institutul e finanțat, pe de o parte, de la bugetul Rusiei, la fel ca toată republica. Pe de altă parte, din contracte cu companii farmaceutice care vor să testeze medicamente ori să creeze un vaccin. Apoi e o zonă din Institut dedicată turiștilor, unde pot să vadă maimuțe, să se joace cu ele... 

Deci partea asta turistică e cumva integrată.

Da, asta e particular acolo, pentru că în niciun institut de cercetare pe maimuțe din lume nu poți să pătrunzi și să le hrănești. Acolo era cu bilet de intrare, la poartă îți vindeau bucăți de fructe în săculeț și puteai hrăni maimuțele. În felul ăsta, mai au o sursă de bani peste vară. 

Cum priveau ei interesul tău față de subiect? Era ciudat pentru ei că cineva din România se interesează de ei?

Da, dar în același timp România nu suna foarte occidental. Iar acolo există cred un fel de teamă față de percepția occidentală asupra Abkhaziei în sine, pentru că nu e recunoscută de tot blocul de state legate de sistemul occidental. Mai era și faptul că cercetările pe animale sunt privite foarte rău în Occident în momentul de față. Faptul că România nu e identificată foarte clar cu Occidentul a ajutat. 

Ce înseamnă pentru ei drepturile animalelor? Li se par mai degrabă un moft sau încep să le ia în considerare?

Sunt conștienți, la nivel de sensibilitate. Dar există încă viziunea asta a medicilor că umanitatea merită niște sacrificii și ei fac ceva util pentru copii, pentru însănătoșirea speciei și că beneficiul e mai mare decât suferința. 

Cum te-a afectat să asiști la asta?

Sigur că ți se rupe sufletul, dar omul e capabil ca prin rutină să se obișnuiască cu lucrurile cele mai înfiorătoare. Altfel nu poți să te gândești cum au supraviețuit atâta vreme cei care lucrau la Auschwitz. Te obișnuiești până și cu mirosul atroce, și cu suferința animalelor. Rutina e mare lucru. 

Cum li se părea cercetătorilor faptul că erai interesat și de viața lor de dincolo de munca în Institut?

Asta a fost o problemă. Ospitalitatea abkhază, ca și cea românească, are o limită. Majoritatea au fost reticenți în a mă primi acasă, dar până la urmă am reușit în câteva cazuri. Cea mai deschisă a fost îngrijitoarea care crește maimuțe acasă.

În ce regim făcea asta? 

Ca în orice țară de tipul ăsta - la noi lucrurile s-au mai rigidizat între timp - bariera între serviciu și privat, între banii pe care-i primești de la serviciu și cei pe care reușești să-i faci pe lângă - nu e foarte clară. Femeia primește niște bani suplimentari pentru hrana maimuțelor, dar sumele sunt oricum derizorii și te miri cum reușesc să trăiască cu 100 de dolari pe lună. 

Mai sunt și animale în libertate? 

Nu, au dispărut. Institutul avea o rezervație pe un soi de insulă, între două râuri. În spate era muntele, deci n-aveau cum să iasă de-acolo. Institutul se ocupa de hrănirea lor, dar după război n-au mai fost văzute. Circulă tot felul de legende: potrivit uneia, maimuțele s-au aclimatizat și au fugit în munți. 
 
Fotografii: Pagina de Facebook a filmului