În clasa a cincea eram a treia la matematică. Dintr-un total de 36 de elevi. Profesorul avea felul lui de-a ne arăta care-i cel mai bun şi care nu. Ne punea în bancă în funcţie de note. Primul rând de bănci era pentru cei mai buni. Ultimul, pentru cei mai proşti. Aşa ne zicea. El nu voia să îşi ridice vocea. Să îl audă doar cei mai buni.

Impunător, cu o voce de tutun învechit, tot timpul la costum, dar cu cămaşa neîngrijită. Avea o particularitate, făcea o dungă scurtă, de salivă alb mat, în colţul gurii. Când vorbea, dunga se transforma într-o cortină mică, triunghiulară.

Profu’ avea un socru, prieten cu tata. Bun prieten. La vremea aia, ocupam locul trei în bancă, motiv de mândrie acasă. S-au întâlnit, el cu tata, şi au convenit  să mă apuc de matematică în particular, că aş putea să fiu mai bună de un loc trei. După vreo două luni de pregătire, eram pe la mijlocul clasei, cam a cinșpea. Până când am luat un 6. Panică mare acasă. Eu nu ziceam nimic, ai mei insistau. Erau speriaţi. M-au ameninţat că nu mă lasă să dorm dacă nu le spun ce se întâmplă, că sigur se întâmplă ceva. Şi am început.

La pregătire sunt eu, profu şi încă doi băieţi. Stăm toţi la o masă mare, în sufragerie. La început, noi trei, elevii, stăteam pe câte o latură. Până când, la insistenţele profului, am ajuns pe latura lui meschină, în capul mesei, doar eu cu el. Prima dată m-a mângâiat uşor pe picior, până într-o zi, când mi-a băgat mâna între picioare. Cât curaj mi-a trebuit ca să-i dau peste mână? Mult. De atunci nu m-am mai dus. Şi au început notele proaste.

Era 11 noaptea când am terminat să le povestesc alor mei. Tata și-a luat repede ceva pe el, voia să-i ceară socoteală, şi ce dacă e târziu. Mama s-a pus în faţa uşii, nu-l lăsa să plece, şi a promis că rezolvă ea, merge mâine la şcoală. 

Diriginta ascultă oripilată toată povestea, ne asigură că înţelege, că nu e prima dată când omul ăsta face aşa ceva. A mai plecat de la o şcoală din acelaşi motiv, a fost scandal mare. Doar că trebuie să merg împreună cu ea, să îl confrunt. Nu, nu e tocmai ce şi-ar dori un copil să facă. Niciodată.

Omul ăsta e proful meu de mate, directorul şcolii, ginerele prietenului tatălui meu. Am fost la el acasă, i-am cunoscut copiii, un băiat şi o fată, adolescenţi amândoi. Soţia lui m-a servit cu prăjituri.

Am stat vreo 20 de minute în biroul lui. Diriginta s-a aşezat în cel mai îndepărtat colţ, tăcea. A tăcut aproape tot timpul. Intervenea când lucrurile scăpau de sub control. Eu în picioare, el pe un scaun, după o catedră pe post de birou. Mi-a vorbit urât, a ţipat la mine. Mi-a spus că vreau să-l distrug, că am o minte stricată, că vreau să-i stric familia. Eu am plâns şi i-am spus, cum am putut, ce aveam de spus. După care am început să ţip şi eu. La sfârşit, diriginta i-a transmis un mesaj de la mama: ori pleacă de la clasa mea, ori începe scandalul. Ora următoare aveam matematică. Eu eram deja în clasă, paralizată. Tremuram şi strângeam tare banca. S-a pus în faţă noastră, a elevilor, şi a zis: „Dănilă sau eu, să-mi spuneţi până mâine”. Pentru prima dată l-am văzut în poziţia asta, în picioare în faţa noastră. Tot timpul stătea la catedră. Colegii m-au ales pe mine, mai puţin unul. Toți părinţii au aflat, diriginta a avut grijă de asta.

A doua zi a venit altcineva în locul lui, o doamnă profesoară. Tot de a doua zi s-a lăsat liniştea, nimeni nu mai zicea nimic despre asta. Doar în capul meu era gălăgie, că nu mi-era clar ce s-a întâmplat, că trebuia să îl evit aproape în fiecare zi din următorii patru ani.

Relaţia mea cu matematica a devenit ireparabilă. Materia asta nu a mai contat pentru mine. Luam doar note de 4, 5 şi 6, cât să trec. Ai mei au înțeles și m-au lăsat în pace.

Profu’ a mai predat mulţi ani, am auzit că n-are mult de când a ieşit la pensie.

La pregătire, în ziua în care i-am luat mâna dintre picioarele mele, aveam o fustă puţin deasupra genunchilor. De-atunci am purtat doar fuste lungi. Mi-am mai revenit între timp. În fotografia asta, unde mi se văd picioarele, eram în muzeul MAXXI din Roma, și am văzut scris pe undeva o chestie tare mişto. Casa copilului este la şcoală. Şi mă gândeam cum au grijă părinţii să se asigure în ce casă mergem când vrem să pierdem vremea pe la un prieten. Şi cum ar trebui să se asigure şi cum arată casa de la şcoală.

Fotografie de Cătălin Ceauşoglu